Octavian Soviany despre "Frânghia înflorită"

Când a apărut Monstrul fericit, adică în 2009, Octavian Soviany a scris în Tribuna unele dintre cele mai frumoase pagini scrise vreodată despre poezia mea.

Acum, scrie chiar mai frumos (dacă e posibil) despre Frânghia înflorită.

E nu doar îmbucurător, ci de-a dreptul intimidant când un scriitor de o asemenea anvergură scrie aşa despre tine.

Preiau cronica de pe blogul lui.  

Radu Vancu este, neîndoielnic, un poet cu o personalitate foarte puternică; el a reușit să-și construiască, laborios, piatră cu piatră, de la o carte la alta, un teritoriu liric inconfundabil, peste care tutelează, obsesiv, prezența tatălui, a cărui moarte tragică a traumatizat și continuă să traumatizeze conștiința poetului. Așa se întâmplă și în Frânghia înflorită (Casa de editură Max Becher, 2012), carte cu o construcție pe cât de ambițioasă pe atât de convingătoare, în care Radu Vancu încearcă să realizeze poemul total, unde principalele sale obsesii și teme poetice converg ca în focarul unei lentile. Există, pe de o parte, feeria domestică; ea se constituie din notarea micilor întâmplări zilnice, uneori de o căutată banalitate, care aduc în prim-plan fericirea conjugală sau bucuria responsabilă a paternității. În felul acesta poetul pare să-și construiască un spațiu securizant, care se dovedește însă mai vulnerabil decât s-ar crede la prima vedere, căci prezintă (ca în anumite tablouri ale lui Margritte) ciudate fante, crevase, deschideri spre gol, prin care pătrund semnalele lumii de dincolo și prin care vocea tatălui se face din nou auzită, în timp ce visul capătă ceva din atrocitatea unui instrument de supliciu, declanșînd mecanismul dureros al memoriei. Iar discursul paternal (centrul de greutate, de fapt, al volumului) e, într-un fel (remarc amănuntul că e scris în terține) Divina comedie a lui Radu Vancu, ce-și propune să inițieze în misterele morții și ale vieții de după moarte. Tatăl dobândește acum ipostaza unui guru, e un soi de Vergiliu care îl călăuzește pe fiu prin labirintul existenței post-mortem, ce nu mai este însă aici nici infern, nici paradis, ci un ciudat amestec de grotesc și terific, de apocalipsă medievală și desen animat. De altfel Radu Vancu însuși mărturisește (căci poemul își conține, pe ici pe colo, și propriul său comentariu): E drept, destule din poemele astea sunt cumva comice, cu morți spunând lucruri trăznite într-o scenografie colorată ca-n Walt Disney. Troli cântând cu voci de soprane printe morminte. Un musical cu un cimitir care începe să vorbească prin somn. Dar tocmai această mixtură de elemente atât de eterogene în aparență este cea care le conferă viziunilor apocaliptice (în sensul de revelatorii) ale poetului o extraordinară senzație de autenticitate, totul e perfect proaspăt, perfect insolit, nelăsând nici o clipă impresia de deja-vu. În lumea de dincolo a lui Radu Vancu nu există osânde, nici beatitudini, ea rămâne în cele din urmă viziune și vis, amestec, ca moartea însăși, de angelism și animalitate gregară : îngerelul aterizează într-o  legiune de porci/și al naibii parc-ar fi de mercur/așa intră și se întinde prin corpurile porcești//N-apuci să te minunezi mult, o mână/nevăzută îți arde golănește doi dubaci/după ureche, te întinde pe spate,//cu un scalpel nevăzut îți deschide/cușca pieptului, duce apoi/degetele nevăzute pline de sânge//între buzele nevăzute pline de sânge și șuieră cu schepsis de porcar./Iar porcii se apropie cumva tandru/de tine, își aliniază râtul/pe laturile trocuței de coaste/și, fericiți de lături proaspete,//clefăie sângele, hăpăie inima. Înzestrat cu o inteligență artistică de invidiat, poetul știe prea bine (urmând poate și lecția lui Cristian Popescu) că în lirica actuală metafizicul nu mai este posibil decât în cheie minimalistă sau parodică : de aceea în poemul său locuitorii lumii de dincolo nu mai nimic din grandilocvența uneori sfidătoare a personajelor dantești. Existența lor (dacă se poate spune așa) urmează scenariul tern al vieții de zi, se compune din rememorări, tot mai estompate și tot mai neclare ale existenței terestre sau din colocvii pline de stranietate, pe care Radu Vancu știe să le pună în scenă cu un admirabil simț al grotescului : Ne amintim uneori, dar amintirile sunt tot mai neclare,/tot mai șterse, ca fețele unor păpuși/sărutate cu miile de ani în urmă de aceeași fetiță tristă,//iar când unuia îi răsare o amintire nouă/arzând cu flăcără deasupra mormântului,/coșciugele noastre se bulucesc în jurul lui,//guițând precum purcelușii când aleargă după mama lor,/și ne uităm la amintirea aia ca la un blockbuster,/ca la un Titanic scufundat sub ochii noștri/de aisbergul sicriului iluminat. Câte un coșciug/mai slab de înger smiorcăie, semn că mai are amintiri/proapete. La el ne vom aduna data viitoare. Alteori universul post-mortem dobândește înfățișarea spitalului, în vreme ce Dumnezeu însuși e redus la dimensiunile unui medic bonom, iar întâlnirea cu sacrul devine o banală consultație medicală: Apoi Dumnezeu își face vizita printre sicrie/cum își face doctorul vizita prin saloane./Și, în vreme ce tu îmi faci respirație artificială//așteptând paramedicii, El trece printre morminte/plin de importanță, însoțit de arhangheli & serafimi/ca un ciopor de rezidenți & asistente.//Iar noi, morții ne tângium prin sicrie/precum un cârd de bolnavi din patul de suferință/cerșind un diagnostic cât mai răsunător. Parodia (atâta câtă e) n-are aici nimic blasfemiatoriu, amintind mai curând de umorul blajin al vechilor icoanepe sticlă, iar caricatura benignă a lui Radu Vancu nu discreditează metafizicul, ci dimpotrivă, îl reacreditează, infuzându-i ceva din naturalețea omenescului. De la un moment dat însă, această privire indiscretă spre lumea de dincolo, nu mai este doar un simplu exercițiu de reanimare onirică,  dobândește ceva din cruzimea unui supliciu, pe care fără voia lui fiul îl exercită asupra tatălui, se transformă într-o  formă (poate vinovată) de posesiune : Dragule, așa cum ai înțeles deja,/prea ușor te lasă inima să mă visezi./După cum poate vei fi înțeles deja//că aproape întotdeauna:/viii sunt cei care se întorc și bântuie morții – /stai liniștit în blândul și bătrânul tău cadavru//și deodată intră viul în lumea ta/pe nepusă masă, ca un frate întors/când nimeni nu-l mai aștepta//dintr-un război din care nimeni, niciodată,/ nu s-a mai auzit să fi scăpat cu viață. Astfel că în final discursul tatălui e înlocuit prin tăcere, crevasele dintre viață și moarte se obturează, visul se rupe ca o peliculă veche, iar lumea pare să reintre în făgașele sale firești. Ceea ce ar putea să însemne și că Frânghia înflorită e, într-un fel, și cartea despărțirii de spectrul tatălui, care l-a urmărit obsesiv până acum pe poet în mai toate cărțile sale. Dincolo însă de toate acestea, încercând, voluntar sau involuntar, să-l traducă pe Dante în limbajul poeziei actuale, Radu Vancu a reușit să scrie un volum cu o miză enormă, unic – aș îndrăzni să afirm -  în ansamblul liricii 2000.