"Frânghia înflorită". Cronica Teroristei
Luciat, a.k.a. Teorista, a scris un text foarte frumos despre Frânghia înflorită în rubrica ei din Ora de Cluj.
De fapt, n-o să mă mulţumesc să dau link-ul - textul m-a emoţionat aşa de tare, încât o să-l transcriu aici. :)
Moartea merge înainte
Radu Vancu, Frânghia înflorită, ed. Max Blecher, 2012
M-am declarat cu entuziasm fan al lui Radu Vancu de la prima carte de-a lui pe care am citit-o (în 2007), biographia litteraria (apărută în 2006). Speram atunci să fie un poet de cursă lungă, să mai am ce citi din el – şi aşa a fost.
Mi-a plăcut şi în Monstrul fericit (2009), iar Sebastian în vis (2010) m-a în-ne-bu-nit. A mai fost şi Amintiri pentru tatăl meu (2010), o compilaţie din biographia… şi Monstrul…, cu câteva inedite extraordinare.
Dacă în biographia… mi-au luat ochii talentul, o tradiţie personală pusă în pagină (singura tradiţie adevărată – cea a lecturilor personale, aici din Mircea Ivănescu, John Berryman, Frank O’Hara etc., nu a vreunui canon), strălucirea poeziei ca artă, pe parcurs altceva a ieşit mai tare în evidenţă: subiectul. E o luptă pentru atenţie în poezia lui Vancu fix între conţinut şi stil, ambele puternice – dacă vreţi, e ca într-o pictură în care, din două culori complementare, nici una nu e diluată.
Sebastian…, mini-epopeea fantastică, soră mai mică a Levantului lui Cărtărescu, mi-a recreat fascinul catalepsant (ca să-l parafrazez pe autor) din biographia…, cel datorat magiei scrisului, dar acum, în Frânghia înflorită, a apărut din nou în primul plan, în toată grozăvia lui, Subiectul lui Vancu: sinuciderea tatălui. Tot ce ţine de sinuciderea tatălui se află, deocamdată, în două volume: Amintiri pentru tatăl meu şi Frânghia înflorită. Tot ce e mai bun, adică, după părerea mea, din poezia de până acum a lui Vancu, minus Sebastian în vis – care rămâne, tot deocamdată, într-o categorie separată.
Asta e întrebarea, bineînţeles: se poate insista atâta pe un subiect, în patru volume, unul după altul, fără riscul de a-l toci de tot? Chiar dacă e vorba de poezie, nu de proză? Poţi scrie în fel şi chip, ani la rândul, despre aceeaşi clipă, pe la unşpe şi cinci în dimineaţa de 1 noiembrie ’97 (am dedus data şi ora exactă din câteva poeme separate), când ţi-ai găsit tatăl spânzurat şi i-ai tăiat frânghia de la gât?
Am citat şi altădată acest pasaj dintr-un roman de Michael Chabon: “Boala miezului nopţii e un fel de insomnie emoţională. [...] ăsta e motivul pentru care scriitorii – ca şi insomniacii – sunt atât de predispuşi la accidente, atât de obsedaţi de calcularea ghinioanelor şi a oportunităţilor ratate, atât de înclinaţi spre meditaţie, dar totodată incapabili de a renunţa la un subiect chiar şi atunci când sunt imploraţi, în mod repetat, s-o facă.” Aşa îl văd acum pe bărbatul îndrăgostit de tată şi de fiu din poeziile lui Radu Vancu: un om care, de pe 1 noiembrie 1997, suferă de o veşnică insomnie emoţională. Când începe din nou să scrie poezii despre acelaşi subiect, i le citeşte soţiei: “Cami s-a făcut palidă şi, cu ochii aprinşi de o febră subită, a spus atât: ‘Cred că ar fi timpul să-l laşi în pace’. Avea dreptate. Poate n-ar trebui să le public.” (pag. 19).
Frânghia înflorită e, într-un fel, un eşec. Eşecul luptei cu această insomnie emoţională. Dacă ar fi un roman, aşa aş spune – nu văd de ce, la urma urmei, n-am putea găsi şi un roman în această “artă de familie” a lui Radu Vancu. Un roman în care afli pe rând amănunte despre ce s-a întâmplat la momentul zero, despre conflictul de dinainte între tată şi fiu, despre înţelegerea conspirativă de la începuturi, despre bătaia cu unchii la înmormântare, despre lupta cu demonul alcoolului care e cât pe ce să răpună şi a doua generaţie, despre dragostea salvatoare, despre un copil magic, despre o fericire ca o cuşcă… şi, în fine, despre eşecul care dublează fericirea, despre cum viaţa merge înainte, dar şi moartea merge înainte.
Moartea tatălui merge înainte, în paralel cu viaţa fericită a fiului, asta e ceea ce se întâmplă în Frânghia înflorită. Toate poemele încep aşa: “Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi/cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,/când te lasă inima să-l visezi:”. Urmează visul, viziunea, halucinaţia, criza. Cadavre întinse în sicriele lor, ca bolnavii în paturi de spital, Dumnezeu care-şi face rondul printre ele însoţit de îngeri, ca un doctor însoţit de asistente, visurile viilor explodând pe cerul morţilor, amintirile care se sting, un mort sperând să nu-şi vadă fiul prea curând… După care, pe o pagină separată, între paranteze pătrate, comentariile diurne ale unui autor cum nu se poate mai rezonabil, pe alocuri eseist, încercând să iasă din insomnia lui emoţională. Mi-e imposibil să spun dacă prefer textele curat poetice sau pe cele prozaice – sunt sudate, exact aşa cum trebuie ca să-ţi dea senzaţia (senzaţia, nu ideea!) horror a vieţii şi a morţii înaintând umăr la umăr, uneori călcându-se una pe alta.
Merită citit şi ca un roman, insist cu asta. Că poezia vă va fi evidentă şi vă va câştiga pe nesimţite, oricum. Poftim: “După ce i-au luat cadavrul, sub ţeava unde atârnase tati a rămas sfoara de rafie. Am privit-o lung, moartea aştepta în ea precum mierea în flori, proaspete şi fremătătoare ca petalele roşii din obrăjorii fiului meu seara, când râsul îi miroase a cereale cu lapte şi miere.”
