luni, 25 iunie 2012

Ana Dragu, "Păzitoarea". Scrisul ca urgenţă ultimă


            






















Câţiva dintre cei mai buni poeţi români recenţi reuşesc să-ţi dea senzaţia că scrisul lor vine dintr-o stare de urgenţă ultimă. Între ei, Ana Dragu face parte dintre acei puţini care scriu despre urgenţă fără să facă apel la retorica standard a urgenţei; acolo unde alţii ţipă, ea vorbeşte natural. Atât în Păpuşa de ceară (Charmides, 2008), cât şi în recenta Păzitoarea (Charmides, 2012), nimic din Schrei-ul expresionist nu trece în versurile ei, care altfel sunt îmbibate de feeling-ul zis expresionist ca tifonul de sânge. Dacă preferă gravele acutelor şi bemolul diezului, situându-se adică decisiv împotriva retoricii, aceasta nu înseamnă că poeta nu-şi calculează totuşi infinitezimal efectele; ba chiar dimpotrivă, din jocul calm al subtonalităţilor se alcătuieşte un ton grav şi tensionat, ale cărui accente, distribuite fără greş (graţie unui auz absolut pe care Ana Dragu îl are ca puţini alţii), sunt cel puţin la fel de tulburătoare ca teribilele strigăte ale posedaţilor retoricii.
Însă calitatea primă a poeziei sale nu vine din tehnică, ci din viziune. Mai precis, din uimitoarea ei capacitate de a hibrida într-o sinteză personală viziunile a doi maeştri aparent reciproc ireductibili. Pe de o parte, în ceea ce priveşte imageria, Ana Dragu îşi admite aproape făţiş filiaţia naumiană, imaginile ei fiind tot atâtea obiecte psihice remarcabile şi stranii aduse la suprafaţa conştiinţei şi a textului; pe de altă parte, natura dialogală a poeziei ei aminteşte uneori îndeaproape de poemele lui Mircea Ivănescu, şi ele orientate de acelaşi tropism erotic înspre un tu absent ori inabordabil (următorul început de poem ar putea fi, de pildă, oricând semnat de Mircea Ivănescu – eventual doar cu o altă tăietură a versurilor: „departe  ∕ e noaptea în care eşti  ∕ îndeajuns de nimeni încât să poţi părea oricine”). De altfel, ataşamentul pentru poezia ivănesciană e admis făţiş, de la bun început, întreaga carte stând sub semnul unui splendid epigraf extras din poezia lui Mircea Ivănescu: „acum m-am întors eu însumi aici – şi privesc eu în jur, / să văd ce a văzut fiinţa aceea nevăzută / când a privit în mine – şi a lăsat urmele acelea plecând”.  
Teoretic, aceşti doi poli extremi (adică suprarealitatea onirică, la un capăt al spectrului, şi biografismul cotidian, la celălalt) sunt antinomici, nu pot coexista în discursul poetic; practic, însă, iată că reuşesc să coabiteze cum nu se poate mai bine, antinomia lor alimentând un flux continuu de tensiune poetică. Faptul e posibil întâi de toate pentru că biografismul din poezia Anei Dragu nu e unul hard, care să stenografieze banalitatea profundă a zilei; ceea ce se caută în biografie nu e evenimentul, ci tensiunea pe care acesta o subîntinde, sau, cum memorabil se spune undeva, „doar febra asta miraculoasă  ∕ în care raţiunea dă greş  ∕ pentru că e un instrument prea precis”. E, s-ar putea zice, o formulă de biografism în care e consemnat nu cotidianul, ci accidentele lui hazardat-obiective, ca în acest splendid poem numit totalitarism sexual: „azi cuvintele par la fel de înfiorătoare / ca dragostea / ajunsă pe mâinile unor nepricepuţi // căci cine mai are puterea de a înfiora acum // când gemenii atroce s-au trezit / au nevoie de linişte / şi de tavane înalte // să-şi strige: // pe unde se intră în tine? // ce ne facem cu febra noastră de acum / ce ne facem cu febra oricui // cu ochii care-au văzut nevăzutul / şi-apoi au împroşcat viitorul în beznă”.
Apoi, sinteza aceasta între Gellu Naum şi Mircea Ivănescu e posibilă şi pentru că există un termen mediu, recte un al treilea maestru, poate ceva mai discret, care funcţionează cumva mitigant, orientând discursul poetic înspre soluţia hibridă a unui biografism fantast; e vorba despre Cristian Popescu, a cărui poezie face obiectul uneia dintre puţinele referinţe intertextuale ale unei poezii atât de categoric antilivreşti: „să nu se supere familia ta  ∕ dar familia mea e mai bună  ∕ familia mea e la fel de frumoasă ca familia popescu  ∕ mult mai adevărată decât arta”. În fine, consider această capacitate de a transla suprarealitatea în biografie marea calitate a poeziei Anei Dragu, generând nu de puţine ori poeme splendide, precum acest d poem: „azi e cumplita zi de luni, / căscându-se la picioarele tale ca un început de avalanşă / ziua în care deschizi ochii cu spaimă // viaţa ta poate dispărea oricând din viaţa ta / odată cu tatăl bunica fratele sora / prietenul tău cel mai bun // azi e cumplita zi de luni // când nu crezi că dragostea ta are o şansă / şi faci tot ce poţi să te-asiguri că n-are / nici o şansă // ziua de după noaptea în care / ai visat că îţi arde copilul de viu / în pat // ziua de după ziua în care ai jefuit / în care eşti prins / şi totul pare ireal // şi nu apare nimeni c-o portocală în mâna stângă / pe care să ţi-o paseze greşit / cu un gest // retardat şi dulce”.  
Fac aici o paranteză lămuritoare: foloseam cândva pentru grupul de la Bistriţa, din care Ana Dragu face parte, alături de Dan Coman, Florin Partene şi Marin Mălaicu-Hondrari, denominaţiunea colectivă „esteţii de la Bistriţa”. Nu mă revizuiesc, dimpotrivă, mi se pare la fel de potrivită, atâta doar că mi se pare că e nevoie de o nuanţare: mi-am dat seama că a-i califica drept esteţi poate să fie o chestiune înşelătoare, întrucât cititorul ar putea fi tentat să şi-i reprezinte ca pe nişte calofili scrobiţi şi factice, calculându-şi pe planşa de desen efectele şi fioriturile. Când adevărul e taman pe dos: esteţii aceştia iubesc într-adevăr frumosul, însă în acea variantă soteriologică, expiatoare a lui. Dacă-şi pun, precum Ion Mureşan, gâtul între poem şi cauza lui, o fac în numele acelei frumuseţi care va mântui lumea, iar nu de dragul jocului stilistic în sine. Sunt, aşadar, esteţi – însă unii care trăiesc frumosul ca pe o religie. Distinguo fără de care datele problemei n-ar fi îndeajuns precizate.    
Pe lângă Păpuşa de ceară, nedrept de puţin luată în calcul la recensămintele şi jocurile de societate ale criticii literare, Păzitoarea e a doua carte excelentă a Anei Dragu şi una dintre cele mai bune cărţi de poezie ale generaţiei recente. Sper din toată inima că de data asta vor fi ochi s-o vadă.

(cronică din Euphorion)

6 comentarii:

Tati 26 iunie 2012, 21:57  

Imi place imaginea, mi se pare destul de sugestiva, evidentiaza cat imobila poate deveni o femeie care se ocupa doar de casa.

Radu Vancu 27 iunie 2012, 16:15  

Uf, sfântă simplitate... :)

biancas,  27 iunie 2012, 17:37  

:-)) Orice se poate cumpara cu Mastercard, comentariul lui "Tati", de nepretuit! :-))

Minunata cronica, atit de buna incit imi doresc sa citesc mai multe cronici! Iar asta: "Dacă-şi pun, precum Ion Mureşan, gâtul între poem şi cauza lui, o fac în numele acelei frumuseţi care va mântui lumea, iar nu de dragul jocului stilistic în sine.", draga Radu, e o poezie de cronica.

Radu Vancu 27 iunie 2012, 21:00  

Bianca, mă bucur mult că-ţi place cronica - iar poezia care a cauzat-o e şi mai şi, crede-mă! :)

Anonim,  7 aprilie 2013, 09:46  

Daca as socoti ca ce spuneti e sfredelire de abisuri m-as suspecta de pretiozitate. Noroc ca valul imi astupa gura si totul e posibil.

Radu Vancu 7 aprilie 2013, 14:31  

Aveţi mare dreptate, norocul nostru e că totul e posibil. :)

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS