Doris Mironescu, "Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei"

Iată cum se leagă lucrurile: abia ce-l pomeneam, în a doua scrisoare către Claudiu, pe dragul meu prieten Doris Mironescu şi uite că aflu ceea ce, de fapt, aşteptam de ceva vreme - anume că i-a apărut în sfârşit cartea despre Blecher, la editura Timpul. Se numeşte, aşa cum spuneam în titlul postării, Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei şi are 202 pagini, cuprinzând cam jumătate din teza de doctorat trecută de Doris magna cum laude acum doi ani.
Pentru mine, e o carte despre doi autori care mă interesează în cel mai înalt grad - Blecher, excepţionalul prozator aflat în centrul reevaluărilor canonice ale interbelicului, şi Doris, care, în ciuda discreţiei excesive, e unul dintre cei mai buni trei-patru critici tineri (şi, cred eu, făcut înainte de toate pentru critica de poezie - poate şi pentru că are "temperament creator, de artist", cum scrie Antonio Patraş pe coperta a patra). E o carte care merită un destin norocos atât pentru sujetul, cât şi pentru exegetul ei.

Read more...

Radu către Claudiu. Al doilea răspuns

Dragule,

De-ai şti cât mă bucur că a pornit, până la urmă, centrala mansardei din Belgrave Square şi nu s-a arătat drăcuşorul în chip de Moş Gerilă pe acolo! Dar tu să ai totuşi grijă, ştii bine că unul dintre trucurile lui favorite e să te facă să crezi că nu există. De asta e atât de îngrijorător că Occidentul nu mai crede în diavol. L-a înlocuit cu o sumă de explicaţii tehnice, de la cele psihanalitice la cele privind chimismele din creier, şi cu asta crede că basta. În fine, îmi înăbuşesc fibra de pastor neoprotestant şi-ţi spun că e reconfortant să te văd prins în, deocamdată, mici reţele de amiciţii literare, convorbind despre ţărişoară prin scunde taverne mohorâte cu pitoreşti cetăţeni imigraţi, scanând districtele de la periferie & stuff. Îmblânzind, adică, pohetic teritoriul.

Să nu mai bat însă apa-n piuă: ai scris cu atâta empatie şi generozitate despre poemele mele altfel cam gothice şi pathetice, încât m-ai pus  într-o situaţie de gambit; ai grupat în jurul meu atâtea figuri textuale (şi inter-), încât nu pot adică ieşi onorabil din situaţie decât făcând un sacrificiu, transportând, adică, totul în regimul ironiei (pentru că, dacă aş lua întru totul în serios lucrurile pe care cu atâta evidentă şi iradiantă prietenie mi le-ai scris, pe de o parte mi-aş pierde minţile, pe de alta m-aş face complet şi iremediabil de râs). Mă grăbesc, iată (şi sunt cu atât mai grăbit, cu cât mai emoţionat) (şi, de asemenea, cu atât mai parentetic), să produc gambitul: zice-se că, la o sindrofie publică, Caragiale i-ar fi interpelat pe cei care-l prezentau: „Domnilor, nu vi se pare că m-aţi lăudat cam mult? Căci mie nu mi se pare”.

Acum, după ce am aşezat ironia la cheia partiturii, pot să-ţi spun liniştit şi cutremurat că lectura ta e atât de pe dinăuntru, încât se apropie de-a dreptul de divinaţie; spui, de pildă, că Iubitul tău mortul te-a trimis la „te-am sărutat eu mortul”, genialul vers al lui Mazilescu; ei bine, exact de la versul amintit de tine a plecat primul poem din cartea asta (dacă va fi să fie vreodată o carte), detectorul tău intertextual a funcţionat atât de precis, încât m-a lăsat buşbe precum pe Watson deducţiile lui Sherlock. Apoi, vorbeşti de „pluriversul care e Familia Vancu” – or, Familia Vancu e chiar unul dintre titlurile care m-au tentat când am început să înţeleg ce e cu cartea asta şi unde vrea ea să ajungă (dacă va fi să fie vreodată etc.) Am renunţat la el pentru că prea era prezumţios intertextul cu un poet atât de minunat precum Cristian Popescu (ca să nu mai amintesc de Familia P. a lui Sośnicki, cu care sigur că nu are nimic în comun cartea asta, dar, dacă va fi să fie vreodată propriu-zis „carte”, mi-ar plăcea să se întâmple asta la Blecher – şi n-aş vrea să plagiez taman titlurile editurii noastre!).

E atâta clarviziune în lectura ta, încât ea poate părea magică – aşa cum îi păreau la început deducţiile lui Sherlock neiniţiatului Watson. Şi, după cum bunul doctor înţelege că există o explicaţie raţională pentru clarviziunea prietenului său (iar explicaţia aceasta raţională e Raţiunea însăşi), tot astfel există o explicaţie şi pentru hermeneutica ta quasi-magică – tu înţelegi poezia qua empatie, ca pe un transport empatic de informaţie – nu spuneai tu, acum câţiva ani (câţiva bieţi ani de care ne despart ere geologice), că „miza este acum refacerea punţilor, comunicarea nemijlocită, iubirea”? Aşadar, când citeşti poezie, tu refaci punţi; reconstruieşti podurile arse din propria lor cenuşă. Dacă podurile leagă puncte din spaţiu pe deasupra accidentelor de relief, poezia anulează orice fel de accidente: accidentul de a avea condiţionarea corpului, a rasei, a sexului, a naţionalităţii, accidentul de a fi nevoit să trăieşti printre cele mai atroce & angelice animale (oamenii, fireşte), accidentul de a nu mai fi nevoit să trăieşti printre ei, accidentul de a avea o inimă în amintitul corp, accidentul de a nu o mai avea ş.a.m.d. Cu toate accidente & peste toate aceste accidente se poate empatiza – se poate face, deci, poezie.

Poezia qua empatie, deci; sau, mai puţin neologic spus, poezia ca prietenie. Că tot am pomenit de condiţionări: prietenia mi se pare condiţia însăşi a poeziei. De la primul poet, Ghilgameş, plângând peste cadavrul prietenului său, şi până la postumanii de azi – nici unul dintre poeţi, fie el oricât de mizantrop, n-a putut rezista energiei empatice a poeziei. Până şi un hiper-melancolic ca Eminescu, atrabilar până la limita mizantropiei, convins până în măduvă & meninge de singurătatea noastră esenţială, şi-a inventat un mare prieten în burduhosul & mâncăul geniu jovial din Ţicăul Iaşului. Ce-şi vor fi spunând în dispariţiile lor ce puteau dura cu zilele, sunt lucruri pierdute pentru umanitate. Oximoronul acestei prietenii e însă unul dintre cele mai luminoase lucruri ale literaturii noastre pe cale de maturizare. E prima, şi poate cea mai eclatantă, dovadă că şi la noi poezia are suficientă forţă încât să poată funcţiona empatic, să ia adică în posesiune două corpuri şi să le transsubstanţieze în energia aia specială – că şi la noi poate funcţiona ca o comunicare directă de la suflet la suflet, cum cerea, exact în acelaşi timp, genialul voyou. Că şi la noi, adică, se poate.

E deplorabil că, la noi, prietenia literară e înţeleasă peiorativ; iată, Daniel Cristea-Enache tocmai comite ironii despre „comèdia Vancu-Komartin”. Când am citit asta, mi-am adus aminte că, acum câţiva ani, foiletând presa literară a anilor ’70, am dat peste un text din România literară intitulat, dacă nu mă înşel, chiar Prietenia literară în care maestrul lui Daniel, Eugen Simion, se oţărăşte la ceea ce i se pare a fi un fenomen absolut condamnabil. Simion, iată, nu învăţase absolut nimic din prietenia unui grup pe care, într-o vreme, chiar dacă periferic, îl frecventase – e vorba despre grupul Matei Călinescu–Nichita Stănescu–Mircea Ivănescu, în care criticul juca rolul de mediator între cei doi mari poeţi, fiindu-le ambilor cel mai bun prieten. Iar Matei Călinescu are pagini admirabile despre prietenia literară, o teoretiza chiar intens în anii ăia (cu aceeaşi intensitate cu care o practica), şi m-am bucurat să văd că în anii ’90, în extraordinara lui corespondenţă cu Ion Vianu, e încă un devot al conceptului – sunt în Amintiri în dialog pagini incandescente despre prietenia literară, iar portretele celor pe care Matei Călinescu îi numeşte „marii mei prieteni” (Miron Chiraleu, Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu) sunt mare literatură. Nu e loc aici să le reiau, citându-le, pe fiecare; reproduc în schimb de pe blog, fiindcă mai degrabă aici e locul lui, un fragmenţel despre Mircea Ivănescu şi Nichita. Aurel Dumitraşcu, tânăr şi minunat poet, îl cunoaşte la 31 iulie 1983 pe Nichita Stănescu (purtaseră deja o frumoasă corespondenţă - A.D. îi scrisese lungi epistole înaripate în săptămânile în care, poate nu întâmplător, avea un picior în ghips); notează în jurnalul lui numit Carnete maro (în curs de apariţie): „Îţi vorbea de poezie, de poeţi. Credea că Mircea Ivănescu e unul din marii noştri poeţi de azi”. Radu Cosaşu, veşnic tânăr şi minunat prozator, notează în quasi-jurnalul Insisificarea la noi pe Boteanu, 1998, p. 178: “Există un interviu memorabil al lui Nichita Stănescu - acordat lui Ion Drăgănoiu - în care el îşi numeşte poeţii preferaţi din jurul lui: Leonid Dimov şi Mircea Ivănescu”. N-am găsit interviul, inutil să spun că-l cred întotdeauna pe cuvânt (ba chiar şi pe litere) pe R.C.

Dacă aş fi ţinut jurnal, aş fi notat neîndoios acolo fiecare dată la care Mircea Ivănescu îmi replica invariabil, atunci când mă căzneam să-l conving că e un poet superior lui Nichita Stănescu: „Domnule, suntem prieteni, nu fii ridicol: toţi ştiam foarte bine că Nichita e cel mai bun, scriam şi noi aşa, ştiind că n-avem nici o şansă”. (Chiar mai ignorant decât acum, pe atunci nu cunoşteam poeme ale lui Nichita precum Pierderea cunoştinţei prin cunoaştere şi Al meu suflet, Psyhée - care m-au făcut să reconsider situaţia şi să cred că, în ce are el mai bun, ploieşteanul e egalul lui mopete.) De asemenea, aş fi putut nota în jurnalul meu relatarea prozatorului Silviu Guga care, profesor de literatură română fiind, l-a adus pe M.I. în faţa liceenilor şi l-a prezentat drept „cel mai bun poet român în viaţă, mai mare chiar decât Nichita Stănescu”. „Cel mai bun”-ul a sărit ca electrocutat, mustrându-l pe Silviu Guga în faţa clasei: „Domnule Guga, eram convins că sunteţi un profesor serios, dar mă tem că realitatea e alta şi că nu-i învăţaţi pe elevi proporţiile juste ale lucrurilor. Adevărul e că eu nici până la gleznă nu-i ajung lui Nichita!”. 

Aş mai fi putut nota în jurnal că, în fapt, amândoi au simultan dreptate: celălalt e întotdeauna un poet mai mare şi niciunul nu ajunge la glezna celuilalt. În materie de admiraţie poetică, terţul e întotdeauna dat. C-aşa-i în poezie.

Revenind acum la Matei Călinescu şi Eugen Simion: din devoţiunea asta pentru prietenia literară se desprinde una dintre diferenţele fundamentale între ei. Citindu-l pe cel dintâi, înveţi nu numai ceva aşa-zicând tehnic despre literatură, ci şi „ceva dinspre umanitate”, cum zice dragul nostru prieten Ştefan Manasia; ca şi de la Raicu sau de la Valeriu Cristea, de pildă. Pe când cel de-al doilea rămâne numai critic – deseori excelent, e adevărat, dar numai critic. Nici mai puţin, dar nici mai mult de atât, aş zice, răsturnând  formula lui Lovinescu. Probabil că lui îi e de ajuns asta; mie, în egoismul meu de cititor care vrea mereu să înveţe din scrisul altora câte ceva despre umanitate, nu-mi e. Iar Daniel, care văd că-l afecţionează şi el pe Raicu, ar trebui să ştie că nu poţi servi simultan la doi maeştri – mai ales aşa de diferiţi precum indiferentul la funcţii Raicu şi prea iubitorul de dregătorii Simion. Mă rog, n-are el nevoie de părerile mele.

M-aş întoarce acum un pic la mine, căci la subiectul ăsta cât de cât mă pricep. Mă chinuia în adolescenţă faptul că n-aveam un prieten literar; din tot grupul, eram aproape singurul umanist şi, oricum, singurul căzut în doaga literară. Spun „aproape singurul umanist” fiindcă mai exista şi admirabilul Marian Coman, daimonul Humanitas-ului sibian, care credea însă că fantasmele istoriei erau mai adevărate decât cele ale literaturii (a făcut apoi Ştiinţe Politice, şi numai idioţenia decanului de atunci a făcut să nu rămână asistent acolo); am impresia că azi, după ce i-a trecut prin mână practic toată literatura publicată azi în Ro, şi-a mai schimbat părerea (e, în orice caz, mare admirator al poeziei române contemporane – ceea ce Liiceanu, iată, nu e, ca să nu scap prilejul unei mici maliţii). Restul erau pe filiera ştiinţelor exacte (unul dintre ei, Cosmin B., a făcut un doctorat strălucit în fizică cuantică şi face cercetare de top în State de mai bine de un deceniu, probabil for good), pe care şi eu le agream – am vrut printr-a unşpea să fac fizică –, însă doar ca pe niscai viori ale lui Ingres. Sora lui Cosmin B., Dana, mai mare decât noi cu vreo patru ani, cred, făcea Literele, şi mi-a pus în mână printr-a noua pe Camus şi pe Kafka; era, însă, o prea mare diferenţă de vârstă (şi de gender – camaraderia adolescentină e de un misoginism înfiorător...) ca să putem fi prieteni literari. Am făcut pe Pygmalionul, pisându-l cu discuţii literare (în fapt, interminabile monoloage) pe Emil S., singurul dintre noi cu îndeajuns de multă răbdare ca să le tolereze. Eram însă de pe atunci îndeajuns de plictisitor ca să se aleagă praful şi de proiectul ăsta. Iar la liceul Lazăr făceam matematică-fizică, nu găseam pe nimeni în clasă cu care să-mi împărtăşesc ţicneala.

Abia printr-a unşpea mi-am găsit primii mei prieteni literari. Eram în faţa liceului Goga, verificam lista cu rezultatele la olimpiada de literatură română, când m-a abordat un tip de vârsta mea, cu aparenţă de meridional cu facondă şi, cum urma să se dovedească aproape instantaneu, livresc până în străfundul inimii. Era Vasile T., viitorul meu mare prieten, candidat şi el la olimpiada cu pricina; m-a transportat în crama Naţional de pe Podul Minciunilor, pe care graţie lui am descoperit-o şi în care urma să petrec apoi multe munci şi nopţi. Şi tot graţie lui l-am cunoscut acolo pe Ilie R., sudorul bolnav de Cioran cum alţii sunt bolnavi de Dumnezeu, în stare să recite pagini întregi din Lacrimi şi sfinţi sau din Tratat de descompunere; numai pe Cărtărescu şi pe Proust îi mai iubea Ilie la fel de mult ca pe Cioran – francezului îi spunea „Marcel”, pe româneşte (Ilie era poliglot de limbă română, cum ar fi zis Nichita), şi recita de asemenea pagini după pagini din În căutarea timpului pierdut. Le datorez enorm lui Vasi şi Ilie, în primul rând pentru că mi-au demonstrat posibilitatea prieteniei literare, pentru care aveau efectiv geniu – rareori am simţit după aceea la alţii febrilitatea monomaniacală cu care ei doi încercau să transmute literatura nu numai în viaţă, ci în prietenie îndrăgostită. Cărţile circulau între noi ca sângele într-un corp comun, ale cărui membre eram. Ei mi-au pus în mână pe Cărtărescu (adorat religios, cum spuneam), pe Cristian Popescu, pe Ioan Es. Pop – ce mai, ei mi-au descoperit, la 17 ani, literatura română contemporană. Ne întâlneam în subterana cramei precum creştinii în catacombe, slujind până la uitare de sine Dumnezeul literaturii (care e Acelaşi cu Cel al analfabeţilor, dar asta aveam să descopăr ceva mai târziu), mergând apoi în sala de lecturi a Bibliotecii Astra, cerând Panorama... lui Baconsky şi scriind poeme à la manière de, câte cinci sau zece poeme pe zi – eu eram cel mai prolific, căci cel mai slab, dintre ei. Spre surpriza mea, Ilie, redutabil cititor de contemporani, scria o poezie eseniană, cu catrene atent ritmate şi rimate, în care vorbea despre „caii amari ai disperării” care-i cutreierau sângele. Deşi scria şi poezie, Vasi voia să ajungă prozator, era mort după Cărtărescu, după cum am zis – dar mai voia să ajungă şi un soi de antropolog teosof à la Culianu, pe care efectiv îl venera (mai ales pentru Eros şi magie în Renaştere). La el acasă am văzut pentru prima dată cum arată cutiile de fişe – dacă-mi aduc bine aminte, avea două, una pentru proză, alta pentru ştiinţă, decupa ce-l interesa de prin reviste şi cărţi şi strângea material în cutiile de carton ca-ntr-o puşculiţă. Şi tot datorită lui Vasi am debutat, dacă debut se poate numi chestia asta – la îndemnul lui, am trimis Constanţei Buzea la România literară nişte poeme din ceea ce urmau să fie Epistolele pentru Camelia; spre surpriza mea, mi-a răspuns elogios şi mi-a publicat câteva versuri la rubrica ei, în numărul 14 din 2000 (sper că nu greşesc).

A început apoi facultatea, Vasi a plecat la Filosofia clujeană, Ilie a intrat în tot felul de complicaţii existenţiale şi s-a sfârşit o epocă. Au apărut însă prietenii de la Literele sibiene – în primul rând Camelia (ea însă nu e numai Prietenia, ci de-a dreptul Dragostea), apoi Teodora Coman, Ovidiu Baron şi Nicu Obogeanu; cu ei am făcut un cenaclu, numit cam neinspirat Icar, şi o asociaţie studenţească cu acelaşi nume, cu care organizam tot felul de chestii – de pildă, un concurs naţional de eseuri despre Cioran în al cărui juriu erau Irina Mavrodin, Matei Călinescu şi Mircea Ivănescu. Da, Mircea Ivănescu – pentru că Prietenul meu literar a intrat în viaţa mea în ’97, de când sunt cu Camelia. Ar fi mai exact spus că eu am intrat în viaţa lui; l-am văzut coborând scările facultăţii, m-am dus şi i-am dat nişte poeme, le-a luat fără să se mire de impertinenţa mea şi am stabilit să-l sun peste câteva zile. La data fixată, am sunat şi mi-a comunicat tranşant şi politicos că poemele sunt proaste. Avea dreptate, dar am perseverat (am perverserat, cum îi spunea Ion Horea lui Negoiţescu: „Perverseraţi, maestre, perverseraţi!) şi, peste câteva luni, la o şedinţă de cenaclu Icar la care acceptase să vină, i-am dat un caiet plin cu alte texte. Le-a luat, şi de data asta a fost mai îngăduitor. Şi aşa a început Paradisul. Dar despre asta am scris ceva mai pe larg în altă parte – adică aici:  http://www.contributors.ro/editorial/mopete-un-exercitiu-de-admiratie/

Ei bine, pe cât de ghinionist am fost în adolescenţă din punctul de vedere al prieteniilor literare, pe atât de norocos am fost după aceea. Pe lângă marea şansă a prieteniei cu Mircea Ivănescu, am avut apoi, de prin ’99, şansa prieteniei cu Dragoş Varga; când am citit romanul epistolar Negoiţescu-Stanca, am căscat larg ochii văzând că repetam, aproape în acelaşi decor şi la aceeaşi intensitate, ce trăiseră ei în anii ’40. A urmat apoi o profuziune de prietenii, pe care numai depărtarea geografică le-a făcut pe cât de intense, pe atât de infrecvente; e vorba de cele ieşene, cu Doris Mironescu, Antonio Patraş, Bogdan Creţu, Şerban Axinte şi, ceva mai târziu, O. Nimigean; cele bistriţene, cu Marin Mălaicu-Hondrari, Florin Partene, Ana Dragu, Dan Coman şi Teodor Dună (bistriţean prin adopţie); şi, cam de prin 2005-6, prietenia cu tine – şi aşa continuă Paradisul.

Mă întrebi, în finalul scrisorii tale (prin care ai ridicat ştacheta atât de sus, încât fiecare cuvânt scris de mine e inhibat), „cum am putea noi să o schimbăm? am putea face mai mult prin scrisul, prin viaţa noastră de reprezentări, prin gândurile pe care le nutrim?”.  Convingerea mea e că putem schimba totul fiind prieteni. Ştiu, sună ca declaraţia unei candidate la Miss Universe (ceea ce trebuie să admiţi că, din păcate, nu sunt); însă au spus-o şi alţii, infinit mai inteligenţi decât mine. I s-a tradus acum câţiva ani lui Allan Bloom Criza spiritului american, în care filosoful american acuza educaţia tehnică pentru falimentul universităţilor americane, care ar produce nişte maimuţici hipertehnologizate, dar incapabile de limbaj intersubiectiv; ar trebui să i se traducă şi cartea postumă, din 1993, intitulată Love and Friendship, un lung comentariu despre iubire şi prietenie plecând de la Banchetul lui Platon, trecând prin Eseurile lui Montaigne şi ajungând până la Stendhal, Flaubert şi Tolstoi. Bloom o gândise cam ca pe un curs practic de logică sentimentală, de predat la toate universităţile, umaniste şi tehnice deopotrivă, întru alfabetizarea afectivă a masselor. Iată, deci, că un tip serios credea şi el că soluţia la barbarizarea high tech e deprinderea livrescă a prieteniei. Ducând mai departe teza lui Allan Bloom din Dragostea şi prietenia, cred că, atunci când literele se transsubstanţiază în emoţii şi sentimente (adică în prietenia între doi sau mai mulţi oameni care îşi regăsesc astfel fiinţa lor mai bună), literatura devine viaţa în cea mai înaltă manifestare a ei. Din punctul ăsta de vedere, am avut şi noi cultură sub comunism. Marile prietenii literare sunt semnul sigur că şi la noi cultura a fost vie: prietenia fabuloasă dintre Matei Călinescu, Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu, Ion Vianu şi Miron Chiraleu, prietenia dintre I. Negoiţescu şi Radu Stanca... Nu cultura prin rezistenţă, cum se tot spune, ci cultura prin existenţă. Iată deci ce ne rămâne de făcut: să fim noi înşine athanorul în care poezia se face prietenie.

Ştiu, întrebarea ta avea şi o componentă aşa-zicând imagologică: turcul cipriot Mehmet îţi spune: „Românii? Oameni de viaţă, descurcăreţi, aveţi fete frumoase şi săritoare... Mi-a spus asta pe un ton prietenos-radiant, cu micuţul zâmbet libidinos al orientalilor. Cam asta e imaginea pe care o avem prin lumea largă pentru oamenii obişnuiţi de felul lui Mehmet. Atunci când nu suntem hoţi, şperţi, neserioşii eterni”, şi în contextul ăsta venea întrebarea ta despre posibilitatea schimbării percepţiei „prin viaţa noastră de reprezentări”.  Evident că putem să schimbăm toate astea prin scris; mi-l aduc aminte pe iconoclastul poet sârb Zvonko Karanovic, un fel de Easton Ellis de Belgrad căruia tot ce era literatură pe lumea asta îi puţea, decretând la o masă din Novi Sad: „Singurele poezii adevărate de pe lumea asta sunt cea română şi cea poloneză!”. Sau pe suedezii din Biskops Arnö ori din Stockholm vorbind despre Cărtărescu cu ochii strălucind de aceeaşi lumină care-i aprindea şi ochii lui Ilie R. În fine, ştii şi singur mai multe exemple decât mine.

Unde e de luptat mai abitir e însă aici, acasă. Nu doar percepţia externă e de schimbat, ci mai ales cea internă. Căci „sentimentul românesc al urii de sine”, cum îl numeşte Luca Piţu, e mai greu de combătut. Aici trebuie făcută diferenţa; băştinaşii trebuie convinşi 1) că avem literatură bună şi 2) că ăsta e semnul unei civilizaţii reale, demne de toată stima (şi mai ales de stima de sine). Instituţional vorbind, asta trebuie să facă USR-ul – şi văd că au început să mişte câte ceva (cu toate hibele ei, Gala Poeziei de la Ateneu e un început de salutat şi de continuat). Literatura e marca unei civilizaţii reale; iar literatură, slavă Domnului, avem. O spune, cu alte accente, e drept, pe blogul Soirs (adică aici: http://soirs.wordpress.com/2011/10/11/989445/#comments – deocamdată blogul e închis, dar din când în când îl face public) un om pe care-l admir mult (nu ştiu cine e, preferă să rămână anonim, dar e limpede că-i un scriitor de primă mână): „Dacă poezie, şi chiar poezie mare, au toate popoarele, proză au destul de puţine, iar proză mare, doar câteva”. Şi conchide apoi că, spre deosebire de poezie, romanul e o marcă a stadiului unei civilizaţii – asta-i diferenţa de accente pe care o semnalam; înainte de orice, nu sunt deloc sigur că toate popoarele au poezie mare – înţelegând prin asta poezia care a adus cu sine, cu avântata formulă a Juliei Kristeva, o „revoluţie a limbajului poetic”. Poezia bună e, cum spune tot domnul Soirs ceva mai sus, emoţie pură şi idee; poezia mare schimbă un limbaj (şi, odată cu el, o lume). Nu-i vorbă goală, pragmaticul Jacques Attali, finanţist meloman şi marxist, are un pasaj asemănător în paginile finale ale ediţiei româneşti din Scurtă istorie a viitorului, face adică o legătură cauzală între stadiul civilizaţiei unei naţiuni şi poeţii ei. Nu întâmplător poezia mare e apanajul statelor celor mai civilizate – e şi ea, în cel puţin aceeaşi măsură ca proza, o marcă a stadiului unei civilizaţii/limbi. Ba aş zice că e mai dependentă chiar de evoluţia tehnologiei literare decât proza; într-un interviu, Muşina observă că poţi citi toată viaţa pe Tolstoi & Dostoievski şi să scrii un roman genial, dar ca poet, dacă-i citeşti doar pe antecesori şi-i ignori pe contemporani, eşti terminat. Cred că are dreptate – Faulkner, în fond, citea pe Shakespeare & Biblia, şi a schimbat faţa prozei. Luat la repezeală, nu pot găsi un caz comparabil pentru poeţi. Poate, totuşi, Kavafis.

Poezia mare, în fine, e colonialistă & anabazică, ţine să revoluţioneze propria paradigmă; iar voinţa asta de contagiune universală se serveşte de regulă de infrastructura (nu numai lingvistică a) unui mare imperiu, a unei mari civilizaţii. În plus, cel puţin de la Pound încoace, poeziei i se reclamă ca o condiţie sine qua non „precizie psihologică”; or psihologismul nu e totuşi imaginabil în absenţa civilizaţiei. Nu-mi imaginez un Freud malgaş. (În ce priveşte însă pasajul subsecvent al domnului Soirs: „literatura elucidează viaţa. Îi dă strălucire, glamour, adâncime, un soi de sens pe care, singură, ea nu-l are. Cu o carte în mână, toate săgeţile duc undeva, toate semnele de circulaţie au sens, iluzia e posibilă” – ei bine, aş putea semna o declaraţie de adeziune.)

Şalamov scrie undeva că, în lagărele de exterminare, cele care dispar ultimele sunt lupta pentru supravieţuire şi spiritul (mirajul ?) poeziei. Aşadar, în minele de aur ale Kolîmei, în infernul real de acolo, care face derizorii micile şi cumplite noastre infernuri personale, oamenii supravieţuiau la propriu prin poezie. Asta vom face deci şi noi în mina de aur a vieţii noastre, dragule.

Al tău,

Radu

27 decembrie 2011

Sibiu

Read more...

Steve Vai, "Christmas Time Is Here"

Read more...

George Steiner, "Errata. O autobiografie"

Nu-i propriu-zis o autobiografie standard, dar asta nu o face o mai puţin încântătoare carte de înţelepciune târzie, din care am impresia că am învăţat chiar mai multe decât din Poezie şi adevăr, de pildă. Sunt unsprezece capitole autobiografice, fiecare coagulat în jurul unei teme puternice, precum arta (mai exact, pretenţiile artei de la cititorii ei), evreul şi evreitatea, poliglosia (arătând că monoglosia e o formă de mutism), credinţa (relaţia "bolii de Dumnezeu", după formula lui Karl Barth, cu raţiunea), iubirea (sunt efectiv memorabile paginile privind condiţionarea lingvistică a amorului - adică modul în care retorica erotică determină practica erotică; redau, spre edificare, un pasaj: "Nu există două limbi care să cartografieze identic trupul uman şi intimităţile lui preferate. Ritmurile, modurile accelerando şi adagio ale măsurilor ce stau la baza complicatei coregrafii după care dansează fiinţele umane pe parcursul relaţiilor sexuale sunt cadenţate de cuvinte. (...) Pentru a face dragoste în engleza americană, să zicem, fiinţa articulată trece prin cu totul altă experienţă decât dacă ar face-o în germană, italiană sau rusă (în Lolita este o aluzie magică la aceste lumi distincte. (...) Cât de monoton trebuie să fi fost actul sexual în Paradis!" - adică înainte de diferenţierea babelică a limbilor), răul şi formele lui istorice (mai ales în societăţile totalitare) ş.a.
Îmi dau seama că am greşit când am spus că-i o carte de înţelepciune; Steiner nu-i totuşi un înţelept, n-a ajuns la melancolia sapienţială, detaşată şi cinică, pentru care toate cele lumeşti sunt deşertăciune. Chiar dacă uneori poate să-ţi dea impresia asta, atunci când discută despre rău (şi, în speţă, despre torturarea copiilor la Auschwitz), se încrâncenează carnea pe el şi o ia razna. Îi vine, cu vorba lui Ivan Karamazov, să-i dea lui Dumnezeu înapoi biletul de intrare în Paradis. Ceea ce numai înţelept n-ar fi, nu-ncape vorbă. Dar tocmai asta mă face să empatizez cu el; înţelepţii transumani nu-s pe gustul meu (din punctul meu de vedere, transuman e totuna cu inuman).
Unde mai pui că, deşi admite că nu-i iese teodiceea şi, implicit, nu înţelege necesitatea răului în lume, Steiner nu-i deloc un acrit. O frază de pe ultima pagină spune aşa: "Dar sunt incapabil, chiar şi în cele mai proaste momente, să renunţ la credinţa potrivit căreia cele două minuni care motivează existenţa muritorilor sunt iubirea şi inventarea timpului viitor". Borges, cred, ar fi contrasemnat fraza asta cu încântare.

Read more...

A doua scrisoare a lui Claudiu către Radu

Bineînţeles, e tot un guest post luat de blogul lui Claudiu Komartin.

Aşadar, spune Claudiu:

Dragă Radu,

acum, când încep această scrisoare, la tine deja este joi. Că o încep e un fel de a spune. Am tot scris în capul meu la ea (deși unele secvențe se vor fi pierdut, sau răstălmăcit, în schimbul continuu și febril de replici pe care îl am cu mine însumi) încă de când am primit răspunsul tău. Între timp au fost alte plimbări, alte ploi și câțiva oameni cu totul aparte pe care i-am cunoscut și a căror simpatie m-a făcut pentru câteva seri să mă simt mai puțin abătut și înstrăinat.

Ei bine, nu, diavolul nu mi s-a arătat. Și nici inima nu mi-a înghețat încă. Dimpotrivă. Nu cred că sunt șanse să ajung, la capătul acestor luni, să-l joc pe Hibernatus, deși ușor nu-mi va fi. E multă căldură în mine, cât să acopere frigul și umezeala de la suprafață. Care, oricât mi-ar părea uneori de nesuferite, cred că au rolul lor inițiatic prin marele mușuroi londonez. De altfel, în ultimele zile frigul s-a domolit (azi temperatura a atins 13 grade), încât nici oamenii locului, nici păsările (închipuie-ți că aud la ora asta trilurile unei colonii din grădina care-i chiar peste drum) nu înțeleg ce e cu primăvara asta care numai Crăciunul nu-l vestește. Despre Belgrave Square Garden să-ți spun doar că e un părculeț privat, vechi de aproape două secole, de care nu se pot bucura decât rezidenții zonei, și care păstrează într-un colț, chiar lângă ICR, statuia lordului Grosvenor (totul în cartierul ăsta e legat de numele lui și al proprietăților uriașe pe care le deținea), cu un citat din Ruskin: „When we build, let us think we build for ever”...

După cum probabil remarci, mă învârt în jurul cozii neștiind cum să încep să-ți vorbesc despre cartea pe care mi-ai trimis-o de aproape o săptămână, iar tăcerea mea de până acum e una vinovată: galben de invidie, vorba lui m.i., am întors pe toate fețele poemele, încercând să le găsesc slăbiciunile, iar apoi m-am trezit mut, incapabil să-ți scriu ceva care să nu sune câtuși de puțin a laude goale sau să pară fals și întortocheat. Cu siguranță nu-ți pot vorbi pe scurt despre poezia ta, care de-a lungul citirii volumului m-a trecut prin tot felul de stări, pentru ca la urmă să mă lase înduioșat și cu ochii împăienjeniți de o așa mare bucurie.

Cum să îți spun, fără să fiu lăcrimogen și excesiv, cât de norocos mă simt că am citit această carte, acum, înainte ca ea să devină cutia cu descântece în care, deschizând-o, atâția se vor putea privi pe ei înșiși ca pe niște omuleți cu genunchii la piept, niște figurine de teracotă tremurătoare, gata să-și verse tot amarul și spaimele, pentru a ieși la aer, la aerul curat de afară, mai limpeziți și mai buni. Liniștea pe care o degajă minunatele tale poeme e cu totul paradoxală – fiindcă ai pus în textele astea tot ceea ești tu, tot ceea ce țineai ascuns, suferința aceea care-și conține răscumpărarea. Ai scris o carte de splendide poeme expiatoare pe care nu le pot apropia decât de poezia lui Mazilescu și de cea a lui Cristian Popescu. Nu știu dacă ieși din experiența asta vindecat, dacă acum îl vei putea lăsa în pace, vorba lui Cami (deși o mare pace se așterne peste paginile tulburătoare, căci îndrăgostite, ale manuscrisului tău), însă nu am nici o îndoială că unii vor avea șansa de a regăsi alături de tine marea liniște îndoliată care e puritatea de după dezastru. Acolo tu „spumegi de fericire” alături de noi toți cei care avem măcar un mort drag căruia îi înfloresc din țeastă rizomi. E una dintre atât de rarele certitudini pe care le avem traversând în bietele noastre vieți  tărâmul de iluzii și apariții înșelătoare cu speranța de mână. Cititorul care te va-nsoți va fi mișcat și tumefiat, va fi torturat și va ispăși alături de tine, dar poate ieși senin ca din acele cărți minunate care ne-au vegheat sau ne-au adăpostit și în care ne regăsim speranțele tainice – și de aceea ne strecurăm printre rafturi noaptea pentru a le apuca și strânge la piept preț de câteva clipe. Așa se face că și eu mă simt atât de încurcat să-ți scriu despre acest volum care s-a lipit instantaneu de inima mea (ea și așa secreta tot felul de substanțe noi, mai ceva decât orice glandă, oho, mai prolifică decât creierul, pentru a face față anxietăților și frământării mele continue din ultima vreme), încât îmi găsesc cu greu cuvintele, dar în același timp mâna îmi aleargă pe tastatură, alertă și avântată și, ce s-o mai ocolesc: fericită că îți poate face semne de la o așa mare depărtare. Și unde mai pui că, pe lângă versurile tale care râcâie direct venele inimii, există și meta-poemele în proză în care ești tot tu, la fel de lucid și de blând, de cumpănitor și de devotat celor pe care-i iubești (iar tu iubești ca un ermit printre oameni), și unde cultura se contopește atât de natural cu faptul de viață cel mai simplu, în care știi să găsești întotdeauna fărâma de sublim. Dacă tu credeai că fragmentele acestea în proză vor funcționa ca niște momente de respiro după versurile rânduite în terține dureroase și mângâietoare, aici te înșeli. E drept că în ele introduci mai mult elementul biografic și sunt oglindite încercările de a te detașa de feeria cumplită în care te-ai cufundat (rezultatul fiind o întreagă arheologie poetică demnă de un maestru), dar cartea asta nu își măgulește și nu își momește nici un moment cititorul, nu-l leagănă în vorbe de conveniență. În vreun locșor confortabil. Nu.

Vizionarismul lui Goya și imersiunile onirice zdruncinătoare ale lui Cristian Popescu din Caiet de caligrafie și de citire, dar și straniile și neașteptatele imagini din Familia Popescu stau, în Iubitul tău mortul (pe care îl prefer, acum, celeilalte variante de titlu) sub semnul mazilescian al acelui vers extraordinar (ce catalizează parcă, peste un veac, versul eminescian): „te-am sărutat eu mortul”. Dialogul tău cu poetul acesta încă atât de nedreptățit și uitat de mulți îmi confirmă încă o dată bănuiala mai veche că marea poezie pe care o poate face (și iată c-o face!) generația noastră este în continuitate, și nu în ruptură. Va fi liniște, va fi seară, de-acum, pentru pluriversul care e Familia Vancu.

Aștept nerăbdător (iată că mi-ai furnizat și tu încă un motiv) să ajung acasă, iar la începutul primăverii să descind în Sibiu, unde să stăm și să plănuim apariția antologiei Berryman și publicarea (până în iunie, la Bookfest) a cărții tale. După volumul lui Răzvan, e cea mai mare satisfacție pe care o resimt la gândul editării unei cărți împreună cu Ana. Și apoi, spre toamnă, va fi rândul lui Gabriel, cu grozavele-i poeme de după Până mereu...

Pentru mine să nu-ți faci griji. E și ăsta un test, dar unul destul de lejer, în fond. Nu trebuie să fac cine știe ce munci pentru care nu-s pregătit ca să mă întrețin, nu am un program fix, deci încerc să mă consider și eu – așa cum mă vor fi privind alții – (ca pe) un norocos. Atâta doar că eu nu am prea știut niciodată cum să iau lucrurile bune care mi se întâmplă. E, poate, o infirmitate de-a mea. Lucrul la traduceri merge destul de greu, dar merge, întâlnirile cu Stephen îmi oferă, de fiecare dată, prilejuri de a descoperi și de a învăța lucruri noi. Omul ăsta e un poet și un traducător foarte bun și extraordinar de dedicat – deși am impresia că nu e apreciat la adevărata lui valoare, într-un loc în care e foarte greu să te impui, și unde diferența dintre un poet cunoscut, premiat, publicat de marile edituri, și unul din afara mainstream­­-ului, pe care îl știu cunoscătorii de elită, e mult mai vizibilă decât la noi. De altfel, dus de Stephen la mai multe întâlniri și lecturi în săptămânile astea, am apucat să văd maniere foarte diferite de a înțelege poezia, cercuri literare care au căutări distincte, reviste foarte bine făcute, dar care nu au o apariție regulată, depinzând de sponsori și susținători care apar sau dispar. E dificil să supraviețuiești aici, și mai dificil să-ți faci un nume. Dar nu cred că-ți spun nimic din ceea ce nu bănuiai deja. La o lectură dintr-o sală prea mică, în care nu puteai arunca un ac, a Universității Birkbeck, am auzit tot felul de voci, majoritatea nu erau englezi (am ascultat, printre altele, o poetă catalană și una occitană) și apoi am avut o seară plină alături de ei într-un bar, am aflat de Giles Goodland, un poet excelent care nu e în prim-plan, dar pe care ar merita să-l citim și să-l traducem, și am făcut câteva legături și contacte interesante. E interesant ce se întâmplă cu literatura experimentală și de avangardă aici, cu direcții și orientări foarte diverse și fertile, la noi lucrurile încep să se miște (dacă mă gândesc la ce face Mugur Grosu, la fetele care au debutat în ultimii ani, cu încercările lor timide de a o coti spre performance, la „zona nouă” sau la „noii barbari”), dar mai avem mult de recuperat.

Tot prin Stephen Watts am dat de antologia bilingvă In Unfriendly Weather, cu patru poeți sloveni de azi, dintre care cel puțin doi cu adevărat buni – mi-a plăcut în special Gregor Podlogar (prezent acum câțiva ani și în Six Slovenian Poets), care e și un traducător foarte activ din engleză. Poate că n-ar strica să ne gândim să facem o asemenea colecție, uite că poezia circulă, iar noi încă nu stăm deloc bine la capitolul ăsta. Gândește-te ce ar putea însemna să ajungă să fie citite și prin alte părți poemele lui Leac sau Acosmei în engleză, n-ar fi un început deloc rău (față de receptarea zero pe care a avut-o acum câțiva ani No Longer Poetry).

Am cunoscut-o mai bine și pe Monooka, o minunată cântăreață și... păpușăreasă, despre care îmi vorbise cândva Răzvan, am făcut împreună un jam într-o seară, ea a cântat la chitară, eu am improvizat, spunând versuri care-mi veneau pe buze în ritm de trasor, iar restul a venit de la sine (în aceeași zi în care ea a făcut la ICR, cu o altă tânără actriță originară din Cluj, un spectacol cu Apolodor, pe care și ea îl iubește – pentru copilașii care îl așteptau pe Moș. Eu ar fi trebuit să fiu leul Amedeu, dar m-am lăsat păgubaș confruntat cu răscoala bebeilor care își cam pierduseră răbdarea). A fost una dintre acele întâlniri frumoase și rezonante. Cum rezonant a fost concertul ei – undeva pe lângă Limehouse, într-o zonă destul de calamitată în care sunt niște studiouri pentru artiști –, în care a cântat muzică tradițională din Ardeal și Maramureș, care, da, m-a încălzit pentru câteva ore (s-a lăsat cu ceardaș și multă veselie).

Altfel, să-ți mai povestesc cum într-o seară am urcat la-ntâmplare într-un autobuz ce pleca din Sloane Square și n-am coborât decât la capăt, departe de tot ce știam, noaptea trăsese grilajul și corpul meu era un moskvitch din ’83 pe care nu era chip să-l acopere vreo prelată, cum am mers (mărșăluit cred că ar fi mai potrivit spus) câteva ore de-a lungul și de-a latul unor districte de la periferie: Streatham, Mitcham, Tooting, de fapt niște imense dormitoare întunecate, printr-o ploaie mai sâcâitoare decât un nor de lăcuste, forțându-mi rezistența, cu gheata dreaptă străpunsă în dreptul degetului mic... Și-n timpul ăsta, versurile lui Sandburg zăngănindu-mi în urechi – „Let us nudge the steam radiator with our wool slippers and write poems of Launcelot, the hero, and Roland, the hero, and all the olden golden men who rode horses in the rain”, și eu doar cu fratele asin, și cu furnicile ploii mărșăluindu-mi prin păr, izbindu-se de lentilele ochelarilor – și dorința arzătoare de a mă pierde numai pentru ca cineva să vină în sfârșit să mă caute.

Cum am ajuns într-un bar cu specific spaniol (ținut de doi turci ciprioți) și am intrat în vorbă cu fratele mai mare, care era la bar, Mehmet, plecat din Cipru prin anii ’70 („Londra de atunci”, mi-a spus cu nostalgie, „era altfel – trebuia să mergi în Trafalgar Square ca să întâlnești străini”). Fugise de serviciul militar, ce dura doi ani, iar acum se temea să se întoarcă să-și viziteze rudele ca să nu plătească o amendă de câteva mii de lire. „Ar fi un sejur cam scump”. Originar din Larnaca, Mehmet se lăuda că primul ministru, ministrul de externe și șeful forțelor aeriene de astăzi îi fuseseră camarazi la Colegiul American. „Ce vrei? O insulă mică...” Și asta mi-a amintit de vorba, faimoasă prin toate crâșmele boeme din București, a lui Dinică: „O țară mică... câteva mese”. Și poveștile au continuat: „A lucrat aici o româncă, vorbea turcește la fel de bine ca mine” (frate-său, care vizitase România cu vreo 10-15 ani în urmă, îmi face cu ochiul din partea cealaltă a barului și-mi arată semnul universal al camaraderiei, știi tu, acela pe care un ministru de externe mai neexperimentat i l-a făcut regelui Spaniei, ca între băieți). Fata făcuse într-o vreme Istanbulul, iar apoi ajunsese chelneriță în localul acela de la marginea Londrei, iar de acolo o pornise spre Canada sau State... Românii? Oameni de viață, descurcăreți, aveți fete frumoase și săritoare... Mi-a spus asta pe un ton prietenos-radiant, cu micuțul zâmbet libidinos al orientalilor. Cam asta e imaginea pe care o avem prin lumea largă pentru oamenii obișnuiți de felul lui Mehmet. Atunci când nu suntem hoți, șperți, neserioșii eterni. Cum am putea noi să o schimbăm? Am putea face mai mult prin scrisul, prin viața noastră de reprezentări, prin gândurile pe care le nutrim? Gândurile noastre curate ca o ploaie acidă? Curate ca tăciunele („așa e el, negru în cerul gurii”, m-a scuzat Nora de mai multe ori în anii de când ne cunoaștem, surâzătoare și zglobie cum o știi). Ar cam fi vremea, în ditamai satul global, să ne asumăm și noi, ca români, și altceva în afară de tricolor, sărmăluțe și Dracula. Poate că o depinde și de unii ca noi ca mașinăria să se pună odată-n mișcare.

Ar mai fi atâtea de spus, cred că în următoarea mea scrisoare îți voi vorbi numai despre ploaie (am și-nceput deja), despre întuneric pătrunzător și despre o inimă la pândă (apropo, am făcut o achiziție spectaculoasă – Trilogia Gheții a lui Sorokin, cuprinzând romanele Bro, Gheața și 23000, la noi doar Gheața a fost tradus, cu cinci ani în urmă). S-a făcut însă dimineață, iar masa de la care îți scriu pare de pâslă, și tastatura e de pâslă, ca și draperiile prin care se strecoară câteva raze înghețate de soare.

Și uite că nu ți-am vorbit nici în scrisoarea asta despre marile teme ale zilei: că în Coreea de Nord realitatea imită iar literatura, în cea mai sinistră „montare” posibilă a Fermei animalelor, că liderii iranieni se comportă în avântul lor nuclear ca niște teroriști sinucigași, că nivelul de inteligență și educație al candidaților republicani îi fac pe propriii noștri politicieni să arate aproape decent, sau că în Norvegia e penurie de unt... Noi cu ale noastre, dragă Radule, căci sunt puține bucurii mai mari decât să vorbești așa, cu unul care simte ca tine, despre lucruri lipsite de importanță.

22 decembrie 2011

Londra

Read more...

Ion Buzu. Poeme

Scriam la întoarcerea din Chişinău că am cunoscut câţiva tineri talentaţi din cenaclul lui Dumitru Crudu.

Ion Buzu e unul dintre ei. După cum se vede din textele de mai jos, e crescut cu Bukowski & Palahniuk, pe care de altfel îi şi citează relativ frecvent în textele lui; nu cred însă că va rămâne numai în zona asta, natura lui mi se pare mai complicată decât a lui Bukowski şi ştiu că deja face discipolat la Berryman. 

Oricum, el e deja pentru mine unul dintre cei mai siguri poeţi încă nedebutaţi pe care-i cunosc.

Ion Buzu

Şoareci aruncaţi unul cîte unul

Aveam nişte ore la facultate şi am decis să mă scol pe la 6 sau aşa ceva,

aşa, ca să testez o ipoteză,

am greaţă de dimineaţă,

se pare că organismul respinge lumea la ora asta,

nici un sens, o, chiar nici unul,

mediul e cam acid la ora asta,

se simt în aer urme ale suferinţei, crimelor şi beţiilor, înfrîngerii,

urina, sudoarea şi fantomele care au bîntuit sîngele în timpul nopţii

încă nu au reuşit să se evapore în totalitate.

Vine autobuzul din satul Drăsliceni şi

urcăm unul cîte unul,

femei cu genţi mari pline cu produse pe care să le vîndă la piaţă,

studenţi,

bărbaţi cu aparate de sudat şi ustensile pentru construcţie,

nu ştiu de ce, dar îmi vine în minte un poem de Bukowski

în care tatăl lui prinde puii de şoareci

şi-i aruncă în cuptor,

unul cîte unul.

„Haide, coboară, ai ajuns deja,

hai omule, ieşi odată că aşteaptă lumea.” – spune şoferul din autobuz,

de pe un scaun îşi face loc un tip cu dinţii încleştaţi

şi faţa zbîrcită, arsă, zgîriată,

are mîinile legate la spate cu o curea,

iese din autobuz şi afară îl apucă de guler un tip în uniformă de poliţist,

„Jora, să-mi dai cureaua înapoi că nu-i a mea!” – strigă şoferul omului în uniformă.

La facultate, profesorul ne vorbeşte despre o maşinărie

care e în căutarea dreptăţii

şi de fiecare dată reuşeşte să prindă pe cine trebuie,

lucrează întruna,

pînă cînd îi are capturaţi pe toţi.

haiku

„motherfucker, eşti terminat!” îmi striga

unul din ei.

în sfîrşit, cineva are dreptate.

Oamenii se roagă să moară

Oamenii se roagă să moară

şi rugăciunile lor vor fi ascultate

eşti o halucinaţie a cuiva autotputernic,

pe care nu-L poţi înţelege

şi pe care nu-L poţi prinde

să-L loveşti în faţă pentru tot ceea ce ai devenit,

să-L tîrăşti aici, în corpul tău, să vadă şi El cum e,

o omidă zbătîndu-se pe un jeratic

cu ţipătul astupat de spumele la gură:

„Sunt viu! Opriţi-vă din rugat!”

Session

1.

Cînd învăţam în gimnaziu mă uitam tot mai des în calendarul religios

din bucătărie şi căutam zilele însemnate cu roşu,

mi le notam pe o foaie şi îi aminteam mamei cînd va fi sărbătoare

şi atunci nu va trebui să lucrez,

mă voi uita toată ziua la televizor,

voi vedea Scary Movie încă o dată;

fără cartofi pe care să am grijă să-i ud,

fără grădina din curte pe care să o fac să arate cît mai îngrijită.

În zilele astea sunt doar eu şi televizorul,

stau în casă pînă se înfierbîntă în cameră,

ochii încep să-mi lăcrimeze şi mă simt

ca femeia din Requiem for a dream care înghiţea pastile

ca să stea trează şi să slăbească în timp

ce se uita săptămîni întregi la emisiunea preferată,

yellow in the morning

blue in the afternoon

orange in the evening.

 

2.

Legend e un joc în Playstation în care trebuie

să mergi şi să dobori tot felul de monştri,

să te strecori prin capcane, gropi, catapulte, cîini, săbii zburătoare

şi să ajungi la marele boss,

să dai în el cu pumnii şi picioarele şi să tragi din arbalet

apăsînd pe butoanele joystick-ului pînă

îţi învineţeşte degetul mare.

Doar aşa puteai trece jocul, făcîndu-ţi degetul vînăt,

altfel nimeni nu te credea că ai ajuns la final,

nu-ţi acordau nici o atenţie dacă nu-ţi zăreau degetul vînăt.

Mă jucam în Legend numai duminica sau de Crăciun, Paşti,

Sfîntul Ilie, Buna Vestire

sau orice zi în care puteam sta 6 ore fără întrerupere

apăsînd butoanele joystick-ului.

Uitam să mănînc ori să merg la veceu,

mă apropiam de ceva şi trebuia să apăs pe butoane

pînă cînd bossul de la ultimul nivel

zdohnea,

atunci puneam joystick-ul jos, îmi priveam mîinile tremurînd

şi mă simţeam un învingător,

nimic nu se compara cu senzaţia asta, nici meciurile cîştigate de colegii mei,

nici notele bune,

nici chiar 10 lei găsiţi pe drum.

3.

Cînd eram prin a şasea

în ajun de Crăciun mama m-a găsit ghemuit pe podea

în coridorul mic din casă.

„mă taie în partea stîngă a stomacului”- spuneam gemînd şi tremurînd

„s-a blocat în intestin”

„aaaa, mă înjunghie în partea stîngă”

„ e căcatul din tine, trebuie scos”

Cea mai mică mişcare îmi provoca tăieturi în intestin,

de parcă acolo era o steluţă ninja şi nu căcat

„e blocat acolo de mult timp şi nu mai iese. s-a adunat

în toate zilele astea, începe să-ţi crape maţele

şi să se împrăştie prin tot organismul,

în curînd te vei umple tot cu căcat.

clismă, îţi trebuie urgent clismă!”

atunci mi-a băgat o chestie în fund şi a început să curgă apă,

simţeam cum îmi intră prin fund, în intestinul gros, apoi tot mai înăuntru,

începeam să urlu,

mă zbăteam şi îmi scuturam fundul să iasă din el chestia aia care tot pompa apă în mine,

iată ce trebuie să suporte un om ca să scape de căcatul blocat în el timp de o săptămînă şi ceva;

nu am mai suportat,

am fugit la veceu cu pantalonii în vine şi i-am dat drumul

mă simţeam mîntuit.

4.

Vreau să primesc cadou o maşină de scris,

m-aş înţelege cu ai mei sau cu Cel de Sus să rezolve asta,

să tragă de nişte sfori şi pîrghii secrete şi

bang! să apară o maşină de scris pe masa mea,

să apăs pe taste cu putere şi cuvintele să ţîşnească în lanţ

producînd zgomotul unei mitraliere,

fratele meu să ţipe la mine să încetez că-l ţin treaz toată noaptea,

iar eu să mă mut afară

şi să apăs pînă îmi apar bătături la degete

tot mitraliind

simţind că mă apropii

şi cîiini să latre, să schelăie, să simtă şi ei că mă apropii.

aşa însă cîinii nu fac nici un zgomot,

eu stau şi doar mă scobesc în nas gîndindu-mă la poezie,

Dostoievski obişnuia să stea pe fotoliu o oră, 2, 3 pînă

îi tremura mîna dreaptă, apoi începea să zboare pe orizontală,

pe verticală, cădea, se ridica şi începea să scrie ceva de genul

„Fraţilor Karamazov”

eu mă scobesc în nas o oră, 2, 3 pînă acesta

începe a sîngera, scurgîndu-se pe mîna dreaptă

care se apucă să scrie.

5.

Corpul meu îmbătat cu bere iese în stradă pe la 2 noaptea

avînd buzunarele pline cu petarde

şi un ferestrău ascuns sub geacă.

Corpul meu nu înţelege nimic, e prost,

un morman de carne şi mai mult nimic;

cînd vede o maşină apropiindu-se acesta aprinde 2 petarde,

le aruncă în faţa maşinii şi fuge după un copac.

Corpului meu îi e într-o găoază de maşina aia,

mai ales avînd un ferestrău ascuns sub geacă,

s-a îmbătat ca un ţăran şi a ieşit noaptea după lemne de foc.

Corpul meu e prost, a umblat toată noaptea

aruncînd petarde după maşini, hlizindu-se

fără să aducă un lemn acasă.

Read more...

Octavian Soviany. Istoria poeziei contemporane

Citesc lent, căci cu delicii, o istorie a poeziei române contemporane scrisă de unul dintre cei mai buni cititori de poezie pe care-i avem: Octavian Soviany. Se cheamă Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală şi are două volume, cel dintâi subintitulat Lirica ultimelor decenii de comunism, al doilea Lirica epocii postcomuniste. Scoase la excelenta Casă de Pariuri Literare, în obişnuitele condiţii grafice foarte bune (deşi la corectură era loc de mai bine), costă împreună mai puţin de cinci lei, le puteţi comanda aici. E practic cea mai bună sinteză critică despre poezia contemporană pe care-o avem, cu prea multe calităţi ca să le pot înşira aici – hai totuşi să enumăr cele mai importante trei: calitatea comentariului critic în sine (Soviany, excelent poet el însuşi, vine în siajul marilor critici de poezie, pe filiaţia Lovinescu-Călinescu-Negoiţescu-Matei Călinescu-Raicu-Grigurcu-Cistelecan, întreruptă din păcate chiar la Soviany – douămiiştii nu au un critic de poezie de natura şi relevanţa celor din zisa filiaţie); ancadramentul teoretic coerent şi convingător (volumul I e deschis de vreo şaptezeci şi ceva de pagini teoretice privind conceptul de experimentalism, forjat de Soviany în siajul unor sugestii venind dinspre Mincu, Baudrillard şi Vattimo); recuperarea unor poeţi trecuţi uşor cu vederea de critică (mă refer în primul rând la cei numiţi de Soviany „poeţii obiectelor”: George Almosnino, Vasile Petre Fati, Constantin Abăluţă). La defecte aş avea puţine de bifat – capitolul despre Nichita Stănescu mi se pare cam nereuşit, nu pot să nu remarc cel puţin două absenţe majore – Sorescu la şaizecişti şi Nimigean la nouăzecişti, secţiunea dedicată douămiiştiilor e totuşi prea stufoasă (iar a-l încadra pe Acosmei la Umorişti e aproape comic). E, în fine, o sinteză de neratat pentru cei interesaţi de poezia română contemporană.

Fiind la temă, reiau mai jos un mic portret al lui Octavian Soviany comis pentru un număr dedicat lui de prietenii de la Familia: „Scriam cândva, nu demult, despre Al. Cistelecan că poate fi socotit prietenul ideal al poeţilor. Aserţiunea nu i-ar veni deloc rău nici lui Octavian Soviany: cronicar reactiv şi empatic, pagina lui se inflamează uneori, contaminată de combustia poetică adnotată, oarecum în acelaşi mod în care unele pagini de proză se inflamează, într-un proces denumit de Raymond Federman „epifanie” (cu aplicaţie la proza lui Joyce), şi devin poezie. Epifanice aşadar în sensul lui Federman, cronicile lui Octavian Soviany se consumă pentru cauza poeziei („’tis a consommation devoutly to be wished”, cu vorbele prinţului danez) la fel de intens ca poemele înseşi. Ceea ce, cum spuneam, l-ar califica pentru acolada de prieten ideal al poeţilor; atâta doar nu trebuie pierdut din vedere – că Octavian Soviany este el însuşi unul dintre cei mai admirabili poeţi reinventaţi după ’90, ori chiar după 2000, dacă ţinem seama de evidenţa cronologică: catalizat, s-ar zice, de poezia junilor revoltaţi, pe care o cartografiază cu o minuţie benedictină, îşi publică volumele cele mai bune în plin douămiism. Iar junii, la rândul lor, se ataşează instantaneu de atât de autenticele poeme ale delabrării şi crizei din Scrisori din Arcadia (îmi amintesc şi acum cronica de o empatie quasi-osmotică a Ritei Chirian), după cum revoltaţii care frecventează pe ascuns şi odioasa bibliotecă vor vedea în Dilecta una dintre cele mai ataşante demonstraţii de tehnicitate intensivă, deopotrivă virtuoză şi sentimentală. Mai puţin circulată decât cele două cărţi amintite mai sus, placheta intitulată Marii oameni ai revoluţiilor nu e totuşi cu nimic mai prejos, mimând la vedere ethosul revoluţionar şi anarhist, corodându-l însă pe dinăuntru cu acizii sarcasmului şi ironiei intemperante. Iar romanul de anul trecut, Viaţa lui Kostas Venetis, neanunţat de cam nimic, arată cât de eclatant se poate re-reinventa Octavian Soviany la fiecare zece ani; adică atât de seducător şi de aparent fără efort, încât îţi dă senzaţia că e unul dintre acei rari scriitori pentru care în literatură practic nimic nu e imposibil”.     

Read more...

Radu către Claudiu

Dragule,

Mi-ar fi venit foarte greu să ghicesc ceea ce tu numeşti, în debutul scrisorii tale (pe care pathosul depeizării şi, mai ales, al însingurării o face aproape vibratilă), „amestecul de neastâmpăr şi exasperare lâncedă – sau lâncezeală exasperată? –” care, zici, ar fi pus stăpânire pe tine de îndată ce ai pus piciorul în ceţurile pluvioase ale Nordului. Nu doar pentru că îmi vorbiseşi într-adevăr atât de entuziast despre Londra, oraşul tentacular dar însă totuşi ideal pentru anima şi animusul tău de poet; dar poate mai cu seamă pentru că mailurile tale numai la lâncezeală, fie ea chiar exasperată, nu m-ar fi trimis cu gândul – dimpotrivă, listele de poeţi pentru antologia noastră Best of 2011, trimise de tine în cascade febrile, din ce în ce mai ramificate şi mai precise, îmi confirmau încă o dată paradoxalul şi ataşantul tău energetism melancolic, care-ţi dă acces simultan la zone atât de îndepărtate şi teoretic necontigue precum ataraxia şi hiperactivismul, abulia şi febrilitatea, criza depresivă şi euforia, conştiinţa marcată de sine şi altruismul excesiv (admiţând că există un grad excesiv al deschiderii spre celălalt). Contrarii pe care tu, repet, le trăieşti nu în succesiune, ci simultan – şi tocmai de asta nu m-a mirat deloc că, transcriindu-ţi strălucitoarele melancolii negre din Copiii din Hammelin, găseai energie şi pentru a proiecta aproape de unul singur antologia. Exemplificai o dată în plus paradoxul cuceritor care eşti.

Tocmai de asta m-a îngrijorat „exasperarea lâncedă” sau „lâncezeala exasperată” pe care o acuzi; pentru că, oarecum paradoxală în sine, e lipsită de numitul energetism care face farmecul oximoronului CK. Joacă numai pe coarda atrabilei non-active, vag iritate, dar nu îndeajuns încât să se convertească în propriul contrariu. Mi s-a strâns inima, în cel mai fizic sens. Şi, prăpăstios cum mă ştii, ce m-a neliniştit cel mai mult n-a fost atât însingurarea ta – care, cum ţi-am scris deja, poate fi uneori bună pentru poet; unde mai pui că nu eşti cu adevărat singur, ai regăsit deja acolo un suflet-două cu care se poate comunica, pe Stephen Watts şi Cristina Viti, ai început deja să refaci reţeaua sincronicităţilor poetice, cu Sebaldul lui Andrei Anastasescu şi deopotrivă al lui Stephen Watts, ai atâţia columbi digitali care să ducă mesaje dinspre Ro înspre Lo... Nu presupusa şi oricum temporara ta însingurare m-a pus pe gânduri, ci – ah, livrescă inimă mai am! – asociaţiile pe care „amănuntul” frigului acuzat insistent mi le-a declanşat. Spui tu: „ceea ce mă supără este frigul ăsta pătrunzător, pe care în mansarda impunătoarei clădiri din Belgrave Square îl simt zi şi noapte, şi poate că totul e până la urmă în capul meu, dar senzaţia asta că am picioarele îngheţate tot timpul e al naibii de neplăcută. Fiind ăsta un frig cu totul nou pentru mine (nu are nici o legătură de rudenie cu frigul pe care l-am simţit în unele ierni din copilărie în Bucureştiul ceauşist, nici la ţară sau, acum câţiva ani, în preajma Crăciunului, prin Paşcaniul înceţoşat), el se transferă în starea mea de spirit, de-a dreptul jalnică în prima mea săptămână aici”. Or, frigul ăsta trăit în singurătatea unui oraş străin, chestionat ca o halucinaţie proprie, nu putea să nu-mi aducă aminte situaţia arhicelebră din (râzi, râzi, ştiu c-o merit) Doktor Faustus. Frigul e acolo un corelativ obiectiv al apariţiei diavolului (ei bine, acum ştiu sigur că râzi dacă nu cu zgomot, măcar audibil; dar tot e ceva dacă te binedispun); ajuns în Palestrina, orăşelul de baştină al compozitorului, pomenit de Dante în al douăzeci şi şaptelea cânt din Infernul (orăşelul, iar nu compozitorul, se înţelege), Adrian Leverkühn consumă întâlnirea cu Demonul. E drept, el nu face călătoria în Italia complet singur, e însoţit de Schildknapp  – însă ce sunt eu altceva decât un Schildknapp e-mailomorf, un scârţa-scârţa pe hârtie cu bovarisme de scutier? Două coincidenţe apar în pasajul cu pricina; una mică-mititică, s-ar zice aproape insignifiantă: tu vorbeşti de „impresia de masivitate impunătoare” a arhitecturii londoneze, Mann precizează: „casa Manardi, unde locuiau Adrian şi Schildknapp, era fără îndoială cea mai impunătoare din localitate”. Pare-se că acela, atunci când apare, are nevoie de un decor la altă scară decât a umanului. Coincidenţa (coincidenţa?) izbitoare, ca o lovitură, priveşte condiţiile meteo-climaterice ale arătării; am redat mai sus cuvintele tale, iată-le pe cele din confesiunea lui Adrian L.: „Dar de văzut l-am văzut totuşi, în sfârşit, în sfârşit; a fost la mine, aici în sala asta, a venit să mă vadă, pe neaşteptate şi cu toate astea de-atâta vreme aşteptat; am stat îndelung cu El de vorbă şi doar un singur necaz mi-a rămas de pe urma asta, acela de a nu mă fi lămurit tocmai bine din ce pricină am tremurat tot timpul, din a frigului sau din a Lui. Mi s-a părut ori a făcut El să mi se pară că e frig, ca să m-apuc să tremur şi să-mi dovedesc eu însumi că-i El, cel Unul şi fără de pereche? (...) M-a socotit oare smintit şi a ţinut să-mi arate, prin frigul acela afurisit, că eu nu-s smintit, dar nici El nălucire, şi că tremur în faţa lui de teamă şi de nerod ce sunt? Mare viclean e.” Şi, în fine, transcriu şi pasajul declanşator, punctul zero al apariţiei: „Singur şedeam, aici în sală, cu lampa aprinsă, lângă ferestrele cu obloanele trase, în faţa mea se întindea odaia toată, şi citeam ce scrisese Kierkegaard despre Don Juan al lui Mozart. Şi deodată simt un frig tăios, ca o izbitură, parc-aş fi stat iarna într-o odaie încălzită şi deodată s-ar fi deschis o fereastră, în afară, spre ger.”

„Un frig tăios, ca o izbitură”, aşadar, de care atât tu, cât şi Adrian L. tremuraţi tot timpul, el întrebându-se dacă nu cumva acela a făcut să i se pară că e frig, tu fiind în dubiu dacă nu cumva e totul în capul tău. (Atât ar mai lipsi: ca şi tu să-l citeşti acum taman pe Kierkegaard!) Trebuie să admiţi că e mai mult decât trebuie pentru a pune la lucru rotiţele unei minţi prăpăstioase şi pentru a strânge, cum spuneam, fizic inima. Ca să vezi, o dată în plus, cam ce fel de modus operandi are şi alcătuirea mea lăuntrică. Sigur, e de râs; dar strângerea asta de inimă poate fi la fel de minoră şi de agreabilă ca o durere de dinţi. Şi, după cum îţi aduci aminte, atunci când îl chinuia durerea de dinţi, Pascal desena figuri geometrice. Făcea, adică, ştiinţă sublimată. Oricât de prezumţios îţi voi fi părând, nu sunt în stare, după cum vezi, decât să produc un fel de desene geometrice pe teme date, ca să uit de durerea asta a mandibulelor inimii; altfel, aş da în cele mai băbeşti sentimentalisme, şi zău că n-ar fi de ajutor. (De parcă aşa...)

Demonul, deci, are drept corelativ obiectiv frigul. E rece, ca nemişcarea pură. De altfel, dinainte de a cădea peste pasajul cu pricina din Mann, m-a nedumerit asocierea quasi-unanimă dintre natura diavolului şi a focului. Nu îmi aduc aminte să se facă întotdeauna, nemijlocit, această asociere în Cărţile Sfinte. Natura diavolului şi natura focului nu sunt niciodată, pe de-a-ntregul, îngemănate. Cu puţină străduinţă, lucrurile ar putea fi interpretate ca stând chiar pe dos, întrucât cel care se înfăţişează mai întâi sub aparenţa focului este Dumnezeu Însuşi, în al treilea capitol al celei de-a doua cărţi a lui Moise, unde mi-L amintesc sub forma rugului care ardea nestins, pe care preafericitul profet L-a văzut şi L-a auzit vorbindu-i. Ba mai mult, ca o ciudată şi nu de tot inexplicabilă coincidenţă, numărul locurilor din Cărţile Sfinte în care este amintit, în felurite ipostaze, focul este oarecum acelaşi cu numărul acelora în care sunt amintiţi îngerii, adică tot puţin peste două sute. Începând cu al nouăsprezecelea capitol din prima carte a lui Moise şi sfârşind cu cel de-al douăzeci şi unulea capitol al Apocalipsei,  focul este şi el, ca şi îngerul, unul dintre elementele de adâncă şi secretă structură ale Cuvântului lui Dumnezeu. Încât asocierea imediată dintre natura lui şi natura demonică este, cel puţin pentru mine, greu de justificat. (Ştiu, rândurile de deasupra apar aproape la fel şi în confesiunea finală din Monstrul fericit, dar n-ai încotro, trebuie să rabzi repetiţia unuia cu un cincinal mai bătrân decât tine.)

Am impresia că toată vorbăria mea de până aici, toată glosolalia, tot bavardajul îmi vin din dificultatea de a te asocia cu frigul. Pe tine, care-mi pari o instanţiere exemplară a ceea ce misticii numesc „inima în flăcări”. Contrar clasicei melancholia gelida, melancolia ta e ardentă. Incandescentă. O melancolie la roşu (de unde şi impulsivitatea ta – care poate să pară celui neprevenit de natură sangvină ori chiar colerică.) Or, a-mi reprezenta o inimă în flăcări rebegită de frig îmi vine prea greu. De aici nedumerirea şi chiar îngrijorarea mea; tot de aici, de altfel, şi subita ta înţelegere a, să-i spun astfel, naturii pirice a inimii şi a scrisului tău: „La asta a contribuit solitudinea impusă de o asemenea rezidenţă, îmi dau seama acum mai bine ca oricând că am nevoie de oameni, de întâlniri, scrisul meu e cel mai adesea reactiv şi cere un destinatar (fie el şi închipuit) sau o ‚victimă’. Am nevoie de căldura aceea a împărtăşirii (ultimelor descoperiri, idei sau îndrăzneli), de fervoarea pe care mi-o aduce schimbul cu ceilalţi”. Ce-i drept, tocmai asta mă face să-mi vină inima la loc (inima mea mic-burgheză, lipsită de flăcări – încălzită numai de centrala Junkers de aici, din Paradisul CamiSebastian): în frigul acela demonic, pactul care se încheie prevede ca Adrian L. să renunţe, în schimbul anilor de creaţie, la „căldura aceea a împărtăşirii”, la fervoarea comerţului sufletesc cu ceilalţi. Clauză pe care o „inimă în flăcări” n-ar accepta-o nicicând – şi de care, iată, nici chiar în miezul frigului nu uiţi.

Ah - faţă de scrisoarea ta, atât de vie şi de dureroasă la atingere, a mea are o aparenţă atât de culturală, în cel mai rău sens al cuvântului. Sper că se simte că-i doar o aparenţă: dedesubtul ei doare. Cu cât mai vulnerabilă inima, cu atât mai groasă platoşa; aşa se face că, vrând să vorbesc din inimă despre şi pentru tine, am ajuns să întind ditamai platoşa livrescă peste cordul simţitor şi prăpăstios.

Însă ştii tu cum e: de te fabula narratur. Chiar aşa citaţionistă şi antipatică. Mă voi strădui data viitoare să fiu ceva mai aproape de intensitatea vieţii din minunata ta proză epistolară (cam aşa cum se străduie şoricelul să tropăie ca elefantul).

Pe lângă minunăţiile din scrisoarea ta viitoare, atât aştept înainte de toate să-mi scrii: că nu mai e frig în Londra. Că a pornit, ca o inimă în vâlvătăi (se înţelege, atent monitorizate de flacăra de veghe), centrala mansardei din Belgrave Square.

Al tău,

Radu

Read more...

Claudiu către Radu

Din bocna aia de Londră în care stă până-n februarie ca să traducă nouă poeţi români şi să facă alte minunăţii, Claudiu mi-a trimis o scrisoare caldă şi îngheţată, toată numai prietenie şi singurătate. Din câte ştiu, poştaşul e deja pe drum cu scrisoarea de răspuns, mai durează o zi-două până ajunge cu ea în Londra & aici pe blog (căci, aşa cum orice soldat disimulează un mareşal, tot blogul e din când în când o Londră!).

Iată, deci, scrisoarea:

Radule dragule,

fiindcă trebuie să încep cumva, și fiindcă îmi caut cuvintele de câteva zile (e-mailurile trimise de când am ajuns la Londra, având pretextul unor treburi ce nu acceptă întârziere, nu se pun: cred că ai simțit în ele amestecul de neastâmpăr și exasperare lâncedă – sau lâncezeală exasperată? – care a pus stăpânire pe mine încă din primele zile după sosire), îți voi spune, desigur previzibil, că aici plouă amarnic, plouă ca-n Dickens (știi poate că ultimele lui cuvinte ar fi fost: „Fiți naturali, copiii mei, căci scriitorul care a dobândit naturalețea a-ndeplinit toate regulile artei”). Ei bine, că plouă nu ar fi nimic, nici nu m-am așteptat vreun moment la altceva, cu atât mai mult cu cât nici în România nu ninge încă, și nici asta nu mai e de mirare de câțiva ani încoace, ceea ce mă supără este frigul ăsta pătrunzător, pe care în mansarda impunătoarei clădiri din Belgrave Square îl simt zi și noapte, și poate că totul e până la urmă în capul meu, dar senzația asta că am picioarele înghețate tot timpul e al naibii de neplăcută. Fiind ăsta un frig cu totul nou pentru mine (nu are nici o legătură de rudenie cu frigul pe care l-am simțit în unele ierni din copilărie în Bucureștiul ceaușist, nici la țară sau, acum câțiva ani, în preajma Crăciunului, prin Pașcaniul încețoșat), el se transferă în starea mea de spirit, de-a dreptul jalnică în prima mea săptămână aici. La asta a contribuit solitudinea impusă de o asemenea rezidență, îmi dau seama acum mai bine ca oricând că am nevoie de oameni, de întâlniri, scrisul meu e cel mai adesea reactiv și cere un destinatar (fie el și închipuit) sau o „victimă”. Am nevoie de căldura aceea a împărtășirii (ultimelor descoperiri, idei sau îndrăzneli), de fervoarea pe care mi-o aduce schimbul cu ceilalți (și poate că, scriindu-ți, ceva din asta se va instala aici, acoperind zgomotul ploii și șuieratul nesuferit al vântului – iată cât sunt de egoist, de fapt), „bucuria impalpabilă ca aerul” despre care îi scria la un moment dat Blecher lui Bogza, „pe care o respiri într-adevăr”. Unei astfel de respirații îi duc dorul acum.

Cred că ți-am vorbit despre Londra cu entuziasm după ce am fost aici în mai, mi s-a părut atunci că descopăr o lume fascinantă ce nu mă atrăsese niciodată prea tare (nu cât Parisul, asta e clar, orașul visat în copilărie și adolescență și știut pe de rost din cărți, filme, afișe: toate amprentele culturale accesibile, cu partea lor de falsitate și artificiu). Soliditatea simbolică a Londrei, impresia de masivitate impunătoare, de ideal proiectat istoric, făcut să înfrunte timpul și să domine – cum să nu mă câștige toate astea? Nu are rost să-ți spun că mi-am dorit întotdeauna să găsesc măcar o urmă a unui astfel de orgoliu și la români, la noi „care ne-am făurit cultura la umbra mănăstirilor” și care am fost stavila ce-a oprit puhoaiele asiatice să se reverse peste Europa... Mă rog, dăm și noi prin discursurile astea impresia că existăm, cumva. Nu-mi face nici o plăcere să le ironizez fiindcă văd și mai clar slăbiciunea și lipsurile noastre structurale. Pe de altă parte, intrând acum ceva mai adânc în tot furnicarul ăsta cosmopolit, ostentativ imperial (oare ăsta nu e un pleonasm?) și, în unele privințe, cu adevărat găunos, văzând la lucru mândria britanică, dorința lor de a se detașa net de orice este european (ai văzut pesemne cum s-a extras zilele trecute David Cameron din înțelegerea șefilor de state ale Uniunii), trecând așadar de poleiala calpă gen Harrods, încep să am o privire mai nuanțată, deși încă înțeleg atât de puțin din amestecul de putere și slăbiciune al Londrei din 2011 (pe care nu aș vrea, totuși, să o identific cu Anglia în sine, darămite cu întregul Regat Unit, fiindcă există mari diferențe între Londra și celelalte regiuni și orașe importante ale țării).

Dincolo însă de toate observațiile astea destul de abstracte și cam prea generale, trebuie să-ți mărturisesc că în zilele de explorări în care am umblat la întâmplare, fără hartă sau ținte prestabilite, am avut momente în care am simțit că orașul ăsta, cu tot ce are de oferit și cu cele peste 12 milioane de oameni care îl locuiesc, mă amețește și mă agită cum nu a mai făcut-o nici un alt loc în care am ajuns. Nici chiar giganticul Istanbul. Și că trebuie să fii nebun (adică să ai nebunia de a fi cu adevărat conectat la ritmul de viață superurbană, pragmatică, adictivă a timpului nostru) ca să vrei să trăiești aici. De altfel, nu ai ce să cauți în Londra dacă nu-ți dai de lucru (fie că ești unul dintre roboțeii din Canary Wharf, fie că devorezi cât de mult poți din cultura care se face și se desface întruna în metropolă), nu prea e loc pentru tine dacă nu ești întreprinzător, activ, implicat: o parte a mecanismului. Toți oamenii de pe stradă îți dau impresia asta, toți trebuie să ajungă cât mai repede undeva și până și bietul turist e purtat de fluviul ăsta uman care nu-ți lasă nici un răgaz. Noaptea târziu, chiar și la ora asta, deasupra Hyde Park și a Belgraviei în care stau – cea mai scumpă și mai pretențioasă parte a Londrei, adică unul dintre cele mai scumpe locuri de pe pământ, după cum mi s-a explicat – se aud sirene și survolează furibund elicoptere care mă fac să mă simt ca-n V for Vendetta. Civilitate ireproșabilă, politețe englezească, supraveghere permanentă.

În Londra vei auzi cea mai urâtă, cea mai stâlcită engleză din lume – așa îmi închipui că se vorbea latina în Imperiul Roman la zenit. Și nu mă refer la turiști, care sunt o specie aparte, îi poți recunoaște aproape întotdeauna înainte de a-i auzi, ci la locuitorii orașului: nicăieri nu am mai auzit vorbite în proximitatea mea, în magazine, în baruri, pe stradă, atâtea limbi, multe sunt cu totul imposibil de recunoscut (ce rost ar avea să încerc să-mi dau seama dacă am auzit rostite cuvinte în tamil sau în urdu, în thailandeză sau în vietnameză, în dialecte africane ce sună ca rostogolirea unor pietre zgrunțuroase pe râuri îndepărtate?). Firește, și engleza tuturor acestor oameni veniți din toate părțile lumii păstrează accente specifice, închizând istorii și destine imposibil de abandonat. Melanjul atâtor limbi cu engleza a dus la o incredibilă varietate de graiuri hibridizate, de pidgins și creoles, la capătul câtorva secole de full contact lingvistic, iar rezultatul se vede cum ieși puțin din zonele centrale, dar cel mai tare m-a izbit în Whitechapel, și în special pe Brick Lane, cu Benglish-ul (mixtura de bengaleză și engleză) vorbit acolo, un amestec colorat și plin de viață, fertil pentru poezie (Daljit Nagra a câștigat acum câțiva ani Forward Prize cu niște texte suculente ce transcriau vorbirea asta stâlcită și săltăreață). În schimb, engleza nativilor, corectă, bine cântărită și aseptică nu-ți transmite nimic care să poată fi simțit. În spațiul public cel puțin, toți vorbesc la fel – cu diferențele specifice care se păstrează între „clase” și straturi sociale –, nothing to spice up the language oleacă. Limbajul e funcțional și riguros, da, dar stiff și mohorât ca un majordom pe care îl văd zilnic în drum spre Hyde Park Corner. Nu mi-l pot închipui acasă, stând pe canapea și uitându-se la un meci al lui Tottenham, sau în pub cu prietenii – oare se dezbracă de costumul ăla plin de șireturi, galoane și epoleți? Oare mai e același om? Îmi amintesc filmul acela vechi al lui Murnau, Der Letzte Mann, care anunța atâtea, și în care viața unui om ajunge să se întrețeasă cu viața costumului său.

Cu excepția celor de la ICR și a lui Stephen Watts (de care nu am dat decât după o săptămână de la sosire), nu am avut de-a face cu mai nimeni. Am umblat mult de unul singur bătând în principal cartierele Chelsea și Mayfair, dar ajungând și în Soho, iar acum știu că iubesc parcurile londoneze – dacă în primăvară am petrecut câteva momente de reverie și pace interioară în Kensington Gardens, cu al său Round Pond, și m-a cucerit Hyde Park-ul, cu toată omenirea iubitoare de sport care aleargă prin el, între timp am descoperit și Green Park, și Regent Park despre care îmi vorbise cu înflăcărare Miruna V., într-o noapte am umblat prin Battersea Park, unde am dat de Pagoda Păcii, chiar pe malul Tamisei. Are o poveste frumoasă pagoda asta, de care are grijă un călugăr venit de vreo treizeci de ani în Londra, făcând parte dintr-un ordin budhist fondat de Venerabilul Nichidatsu Fujii, un om sfânt care a murit în 1985, la o sută de ani. Apropiat al lui Gandhi, Fujii a luptat în anii ’30 alături de el pentru independența Indiei, fiind totodată împotriva militarismului nipon, iar după al doilea război mondial a militat pentru pace și armonie trimițând călugări în toată lumea pentru a construi Pagode ale Păcii. Și uite că s-a putut transplanta una chiar în inima Londrei.

După întâlnirea cu Stephen și prietena lui, poeta italiancă Cristina Viti, mi-a mai venit puțin inima la loc – Stephen e londonez de zeci de ani și mi s-a părut la fel de pierdut ca mine. M-am simțit norocos că îi cunosc, au fost foarte calzi cu mine și, în plus, m-au dus într-un anticariat unde am găsit (deși eram cam pe fugă) câteva minunății. Așa că după zile întregi în care grija mea cea mai mare a fost să-mi încălzesc picioarele ca să nu-mi mai fie așa de frig în tot corpul, și începusem să am, în mansarda mea posomorâtă, apucături de nevrotic (ca mâncatul compulsiv în chicineta-nghețată), cărțile m-au salvat încă o dată. O antologie-mamut, din care neapărat îți voi cumpăra și ție un exemplar (Language For A New Century, câteva sute de poeți contemporani din Orientul Mijlociu, toată Asia, Nordul Africii and beyond), un Ashbery (o carte splendidă, hardcover, din 2009, intitulată Planisphere. New Poems), un roman de Burroughs pe care nu-l știam, și în care înaintez cu prudență (The Ticket That Exploded, făcând parte din Cut-Up Trilogy) și volumașul lui Stephen de-abia apărut, Journey Across Breath, în engleză și italiană (în versiunea Cristinei), a doua parte dintr-un proiect mai mare. Așa că, măcar în privința însoțitorilor mei de hârtie, sunt acoperit. Oricum, cred că mă voi vedea de două-trei ori pe săptămână cu Stephen, pentru a lucra la traduceri și pentru a-mi mai arăta Londra lui secretă. Acum două zile m-a dus într-un loc unde a avut o lectură, aproape de King’s Cross, la Horse Hospital, o veche „clinică” pentru cai transformată acum în spațiu artistic – s-a citit poezie, s-au proiectat filmulețe (unul foarte special, cu John Berger, pentru care toți de acolo aveau o mare admirație), s-a cântat și s-a performat poezie sonoră, iar oamenii aveau căldura și ochii luminoși ai celor care vin la Institutul Blecher. M-am bucurat alături de ei și, dintr-una într-alta, vorbind cu organizatorul despre W.G. Sebald (a cărui Austerlitz e una dintre cărțile cu care am venit), am fost invitat la o serată în care vor comemora zece ani de la moartea lui, cu ocazia asta aflând eu că Stephen îi era prieten și că se plimbau împreună prin Whitechapel. Cred că lui Andrei Anastasescu i-ar fi plăcut să meargă, nu sunt prea mulți oameni în România care să știe de Sebald și care să-mi fi vorbit atât de frumos despre cărțile lui. Așa că mă voi prezenta cu Austerlitz­­-ul în românește, și poate voi și citi câteva pasaje. Mă interesează mult poezia lui, care tocmai a fost tradusă în engleză, voi cumpăra Across the Land and the Water (1964-2001) și poate-i vom face, cu ajutorul lui Andrei, un portret în numărul 8 din Poesis internațional. Dar până atunci, mai avem ceva de așteptat pentru ăsta din iarnă, fiindcă tipografia de la Satu Mare geme acum de atâtea comenzi pentru Crăciun.

Oricum, chiar dacă nu mă voi obișnui cu singurătatea asta (care, spui tu, poate fi din când în când bună pentru un poet, și nu te contrazic), o să încerc să fac măcar o parte dintre lucrurile a căror proiecție mă împingea din spate înaintea plecării. Pe lângă traduceri (care vor fi publicate într-un supliment special al Modern Poetry in Translation, în urma unei discuții avute chiar în prima zi cu Doru Branea și cu Graham Henderson, de la Poet in the City), mai e Copiii din Hamelin, de care nu am uitat, dar al cărui ritm (sau șir) s-a frânt la un moment dat, după a cincea parte, în zilele foarte pline de la sfârșitul lui noiembrie, și încă ceva despre care o să-ți vorbesc la timpul potrivit – dacă mi se urnește mâna în acea direcție. Până una, alta, îți voi citi cartea. Nici nu știi cât de tare m-a emoționat mesajul tău și vestea că ai terminat-o (cel puțin o primă variantă, pe care o așteptam nerăbdător), și îți promit că o voi parcurge cu mare atenție – și cu același devotament pentru poezia ta pe care cred că-l cunoști – în zilele ce urmează. Și îți voi scrie din nou, odată ieșit din labirintul Mortului fermecător, iar până atunci poate că voi ajunge să mă împac cu situația mea de rezident (resimțită penibil și deprimant ca un fel de exil).

Iată că, adunându-mi gândurile și puterile (neajutate nici de taurul, nici de...), am reușit să-ți scriu rândurile astea, iar cât am făcut-o a fost ca și când te-ai fi aflat aici, cu mine, și așa m-am simțit pentru câteva ore din nou în pielea scrisului meu. Cât despre Londra: nu se va schimba nimic până în februarie, așa că probabil vom încheia un pact de neagresiune. Iar eu trebuie să privesc totul, îmi scrie Ana, altfel (... și buze, și morminte?).

De n-aș ști că uneori vezi cel mai bine cu ochii închiși.

Read more...