joi, 15 decembrie 2011

Claudiu către Radu

Din bocna aia de Londră în care stă până-n februarie ca să traducă nouă poeţi români şi să facă alte minunăţii, Claudiu mi-a trimis o scrisoare caldă şi îngheţată, toată numai prietenie şi singurătate. Din câte ştiu, poştaşul e deja pe drum cu scrisoarea de răspuns, mai durează o zi-două până ajunge cu ea în Londra & aici pe blog (căci, aşa cum orice soldat disimulează un mareşal, tot blogul e din când în când o Londră!).
Iată, deci, scrisoarea:

Radule dragule,
fiindcă trebuie să încep cumva, și fiindcă îmi caut cuvintele de câteva zile (e-mailurile trimise de când am ajuns la Londra, având pretextul unor treburi ce nu acceptă întârziere, nu se pun: cred că ai simțit în ele amestecul de neastâmpăr și exasperare lâncedă – sau lâncezeală exasperată? – care a pus stăpânire pe mine încă din primele zile după sosire), îți voi spune, desigur previzibil, că aici plouă amarnic, plouă ca-n Dickens (știi poate că ultimele lui cuvinte ar fi fost: „Fiți naturali, copiii mei, căci scriitorul care a dobândit naturalețea a-ndeplinit toate regulile artei”). Ei bine, că plouă nu ar fi nimic, nici nu m-am așteptat vreun moment la altceva, cu atât mai mult cu cât nici în România nu ninge încă, și nici asta nu mai e de mirare de câțiva ani încoace, ceea ce mă supără este frigul ăsta pătrunzător, pe care în mansarda impunătoarei clădiri din Belgrave Square îl simt zi și noapte, și poate că totul e până la urmă în capul meu, dar senzația asta că am picioarele înghețate tot timpul e al naibii de neplăcută. Fiind ăsta un frig cu totul nou pentru mine (nu are nici o legătură de rudenie cu frigul pe care l-am simțit în unele ierni din copilărie în Bucureștiul ceaușist, nici la țară sau, acum câțiva ani, în preajma Crăciunului, prin Pașcaniul încețoșat), el se transferă în starea mea de spirit, de-a dreptul jalnică în prima mea săptămână aici. La asta a contribuit solitudinea impusă de o asemenea rezidență, îmi dau seama acum mai bine ca oricând că am nevoie de oameni, de întâlniri, scrisul meu e cel mai adesea reactiv și cere un destinatar (fie el și închipuit) sau o „victimă”. Am nevoie de căldura aceea a împărtășirii (ultimelor descoperiri, idei sau îndrăzneli), de fervoarea pe care mi-o aduce schimbul cu ceilalți (și poate că, scriindu-ți, ceva din asta se va instala aici, acoperind zgomotul ploii și șuieratul nesuferit al vântului – iată cât sunt de egoist, de fapt), „bucuria impalpabilă ca aerul” despre care îi scria la un moment dat Blecher lui Bogza, „pe care o respiri într-adevăr”. Unei astfel de respirații îi duc dorul acum.
Cred că ți-am vorbit despre Londra cu entuziasm după ce am fost aici în mai, mi s-a părut atunci că descopăr o lume fascinantă ce nu mă atrăsese niciodată prea tare (nu cât Parisul, asta e clar, orașul visat în copilărie și adolescență și știut pe de rost din cărți, filme, afișe: toate amprentele culturale accesibile, cu partea lor de falsitate și artificiu). Soliditatea simbolică a Londrei, impresia de masivitate impunătoare, de ideal proiectat istoric, făcut să înfrunte timpul și să domine – cum să nu mă câștige toate astea? Nu are rost să-ți spun că mi-am dorit întotdeauna să găsesc măcar o urmă a unui astfel de orgoliu și la români, la noi „care ne-am făurit cultura la umbra mănăstirilor” și care am fost stavila ce-a oprit puhoaiele asiatice să se reverse peste Europa... Mă rog, dăm și noi prin discursurile astea impresia că existăm, cumva. Nu-mi face nici o plăcere să le ironizez fiindcă văd și mai clar slăbiciunea și lipsurile noastre structurale. Pe de altă parte, intrând acum ceva mai adânc în tot furnicarul ăsta cosmopolit, ostentativ imperial (oare ăsta nu e un pleonasm?) și, în unele privințe, cu adevărat găunos, văzând la lucru mândria britanică, dorința lor de a se detașa net de orice este european (ai văzut pesemne cum s-a extras zilele trecute David Cameron din înțelegerea șefilor de state ale Uniunii), trecând așadar de poleiala calpă gen Harrods, încep să am o privire mai nuanțată, deși încă înțeleg atât de puțin din amestecul de putere și slăbiciune al Londrei din 2011 (pe care nu aș vrea, totuși, să o identific cu Anglia în sine, darămite cu întregul Regat Unit, fiindcă există mari diferențe între Londra și celelalte regiuni și orașe importante ale țării).
Dincolo însă de toate observațiile astea destul de abstracte și cam prea generale, trebuie să-ți mărturisesc că în zilele de explorări în care am umblat la întâmplare, fără hartă sau ținte prestabilite, am avut momente în care am simțit că orașul ăsta, cu tot ce are de oferit și cu cele peste 12 milioane de oameni care îl locuiesc, mă amețește și mă agită cum nu a mai făcut-o nici un alt loc în care am ajuns. Nici chiar giganticul Istanbul. Și că trebuie să fii nebun (adică să ai nebunia de a fi cu adevărat conectat la ritmul de viață superurbană, pragmatică, adictivă a timpului nostru) ca să vrei să trăiești aici. De altfel, nu ai ce să cauți în Londra dacă nu-ți dai de lucru (fie că ești unul dintre roboțeii din Canary Wharf, fie că devorezi cât de mult poți din cultura care se face și se desface întruna în metropolă), nu prea e loc pentru tine dacă nu ești întreprinzător, activ, implicat: o parte a mecanismului. Toți oamenii de pe stradă îți dau impresia asta, toți trebuie să ajungă cât mai repede undeva și până și bietul turist e purtat de fluviul ăsta uman care nu-ți lasă nici un răgaz. Noaptea târziu, chiar și la ora asta, deasupra Hyde Park și a Belgraviei în care stau – cea mai scumpă și mai pretențioasă parte a Londrei, adică unul dintre cele mai scumpe locuri de pe pământ, după cum mi s-a explicat – se aud sirene și survolează furibund elicoptere care mă fac să mă simt ca-n V for Vendetta. Civilitate ireproșabilă, politețe englezească, supraveghere permanentă.
În Londra vei auzi cea mai urâtă, cea mai stâlcită engleză din lume – așa îmi închipui că se vorbea latina în Imperiul Roman la zenit. Și nu mă refer la turiști, care sunt o specie aparte, îi poți recunoaște aproape întotdeauna înainte de a-i auzi, ci la locuitorii orașului: nicăieri nu am mai auzit vorbite în proximitatea mea, în magazine, în baruri, pe stradă, atâtea limbi, multe sunt cu totul imposibil de recunoscut (ce rost ar avea să încerc să-mi dau seama dacă am auzit rostite cuvinte în tamil sau în urdu, în thailandeză sau în vietnameză, în dialecte africane ce sună ca rostogolirea unor pietre zgrunțuroase pe râuri îndepărtate?). Firește, și engleza tuturor acestor oameni veniți din toate părțile lumii păstrează accente specifice, închizând istorii și destine imposibil de abandonat. Melanjul atâtor limbi cu engleza a dus la o incredibilă varietate de graiuri hibridizate, de pidgins și creoles, la capătul câtorva secole de full contact lingvistic, iar rezultatul se vede cum ieși puțin din zonele centrale, dar cel mai tare m-a izbit în Whitechapel, și în special pe Brick Lane, cu Benglish-ul (mixtura de bengaleză și engleză) vorbit acolo, un amestec colorat și plin de viață, fertil pentru poezie (Daljit Nagra a câștigat acum câțiva ani Forward Prize cu niște texte suculente ce transcriau vorbirea asta stâlcită și săltăreață). În schimb, engleza nativilor, corectă, bine cântărită și aseptică nu-ți transmite nimic care să poată fi simțit. În spațiul public cel puțin, toți vorbesc la fel – cu diferențele specifice care se păstrează între „clase” și straturi sociale –, nothing to spice up the language oleacă. Limbajul e funcțional și riguros, da, dar stiff și mohorât ca un majordom pe care îl văd zilnic în drum spre Hyde Park Corner. Nu mi-l pot închipui acasă, stând pe canapea și uitându-se la un meci al lui Tottenham, sau în pub cu prietenii – oare se dezbracă de costumul ăla plin de șireturi, galoane și epoleți? Oare mai e același om? Îmi amintesc filmul acela vechi al lui Murnau, Der Letzte Mann, care anunța atâtea, și în care viața unui om ajunge să se întrețeasă cu viața costumului său.
Cu excepția celor de la ICR și a lui Stephen Watts (de care nu am dat decât după o săptămână de la sosire), nu am avut de-a face cu mai nimeni. Am umblat mult de unul singur bătând în principal cartierele Chelsea și Mayfair, dar ajungând și în Soho, iar acum știu că iubesc parcurile londoneze – dacă în primăvară am petrecut câteva momente de reverie și pace interioară în Kensington Gardens, cu al său Round Pond, și m-a cucerit Hyde Park-ul, cu toată omenirea iubitoare de sport care aleargă prin el, între timp am descoperit și Green Park, și Regent Park despre care îmi vorbise cu înflăcărare Miruna V., într-o noapte am umblat prin Battersea Park, unde am dat de Pagoda Păcii, chiar pe malul Tamisei. Are o poveste frumoasă pagoda asta, de care are grijă un călugăr venit de vreo treizeci de ani în Londra, făcând parte dintr-un ordin budhist fondat de Venerabilul Nichidatsu Fujii, un om sfânt care a murit în 1985, la o sută de ani. Apropiat al lui Gandhi, Fujii a luptat în anii ’30 alături de el pentru independența Indiei, fiind totodată împotriva militarismului nipon, iar după al doilea război mondial a militat pentru pace și armonie trimițând călugări în toată lumea pentru a construi Pagode ale Păcii. Și uite că s-a putut transplanta una chiar în inima Londrei.
După întâlnirea cu Stephen și prietena lui, poeta italiancă Cristina Viti, mi-a mai venit puțin inima la loc – Stephen e londonez de zeci de ani și mi s-a părut la fel de pierdut ca mine. M-am simțit norocos că îi cunosc, au fost foarte calzi cu mine și, în plus, m-au dus într-un anticariat unde am găsit (deși eram cam pe fugă) câteva minunății. Așa că după zile întregi în care grija mea cea mai mare a fost să-mi încălzesc picioarele ca să nu-mi mai fie așa de frig în tot corpul, și începusem să am, în mansarda mea posomorâtă, apucături de nevrotic (ca mâncatul compulsiv în chicineta-nghețată), cărțile m-au salvat încă o dată. O antologie-mamut, din care neapărat îți voi cumpăra și ție un exemplar (Language For A New Century, câteva sute de poeți contemporani din Orientul Mijlociu, toată Asia, Nordul Africii and beyond), un Ashbery (o carte splendidă, hardcover, din 2009, intitulată Planisphere. New Poems), un roman de Burroughs pe care nu-l știam, și în care înaintez cu prudență (The Ticket That Exploded, făcând parte din Cut-Up Trilogy) și volumașul lui Stephen de-abia apărut, Journey Across Breath, în engleză și italiană (în versiunea Cristinei), a doua parte dintr-un proiect mai mare. Așa că, măcar în privința însoțitorilor mei de hârtie, sunt acoperit. Oricum, cred că mă voi vedea de două-trei ori pe săptămână cu Stephen, pentru a lucra la traduceri și pentru a-mi mai arăta Londra lui secretă. Acum două zile m-a dus într-un loc unde a avut o lectură, aproape de King’s Cross, la Horse Hospital, o veche „clinică” pentru cai transformată acum în spațiu artistic – s-a citit poezie, s-au proiectat filmulețe (unul foarte special, cu John Berger, pentru care toți de acolo aveau o mare admirație), s-a cântat și s-a performat poezie sonoră, iar oamenii aveau căldura și ochii luminoși ai celor care vin la Institutul Blecher. M-am bucurat alături de ei și, dintr-una într-alta, vorbind cu organizatorul despre W.G. Sebald (a cărui Austerlitz e una dintre cărțile cu care am venit), am fost invitat la o serată în care vor comemora zece ani de la moartea lui, cu ocazia asta aflând eu că Stephen îi era prieten și că se plimbau împreună prin Whitechapel. Cred că lui Andrei Anastasescu i-ar fi plăcut să meargă, nu sunt prea mulți oameni în România care să știe de Sebald și care să-mi fi vorbit atât de frumos despre cărțile lui. Așa că mă voi prezenta cu Austerlitz­­-ul în românește, și poate voi și citi câteva pasaje. Mă interesează mult poezia lui, care tocmai a fost tradusă în engleză, voi cumpăra Across the Land and the Water (1964-2001) și poate-i vom face, cu ajutorul lui Andrei, un portret în numărul 8 din Poesis internațional. Dar până atunci, mai avem ceva de așteptat pentru ăsta din iarnă, fiindcă tipografia de la Satu Mare geme acum de atâtea comenzi pentru Crăciun.
Oricum, chiar dacă nu mă voi obișnui cu singurătatea asta (care, spui tu, poate fi din când în când bună pentru un poet, și nu te contrazic), o să încerc să fac măcar o parte dintre lucrurile a căror proiecție mă împingea din spate înaintea plecării. Pe lângă traduceri (care vor fi publicate într-un supliment special al Modern Poetry in Translation, în urma unei discuții avute chiar în prima zi cu Doru Branea și cu Graham Henderson, de la Poet in the City), mai e Copiii din Hamelin, de care nu am uitat, dar al cărui ritm (sau șir) s-a frânt la un moment dat, după a cincea parte, în zilele foarte pline de la sfârșitul lui noiembrie, și încă ceva despre care o să-ți vorbesc la timpul potrivit – dacă mi se urnește mâna în acea direcție. Până una, alta, îți voi citi cartea. Nici nu știi cât de tare m-a emoționat mesajul tău și vestea că ai terminat-o (cel puțin o primă variantă, pe care o așteptam nerăbdător), și îți promit că o voi parcurge cu mare atenție – și cu același devotament pentru poezia ta pe care cred că-l cunoști – în zilele ce urmează. Și îți voi scrie din nou, odată ieșit din labirintul Mortului fermecător, iar până atunci poate că voi ajunge să mă împac cu situația mea de rezident (resimțită penibil și deprimant ca un fel de exil).
Iată că, adunându-mi gândurile și puterile (neajutate nici de taurul, nici de...), am reușit să-ți scriu rândurile astea, iar cât am făcut-o a fost ca și când te-ai fi aflat aici, cu mine, și așa m-am simțit pentru câteva ore din nou în pielea scrisului meu. Cât despre Londra: nu se va schimba nimic până în februarie, așa că probabil vom încheia un pact de neagresiune. Iar eu trebuie să privesc totul, îmi scrie Ana, altfel (... și buze, și morminte?).
De n-aș ști că uneori vezi cel mai bine cu ochii închiși.

4 comentarii:

Anonim,  16 decembrie 2011 la 00:06  

Kappa, care atat mi-e de drag (!) i-as trimite niste ciorapei de lana prin posta, o umbrela si putina caldura. odata ce si-a amintit de V for Vendetta, ma face sa cred ca un Kappa incotosmanat e mai bun decat unul congelat :)
lui K: unde mai pui ca pana-n februarie treci si prin ianuarie :)

Radu Vancu 16 decembrie 2011 la 00:18  

Anonim: Cred că un gând bun face măcar cât iluzia unui ciorăpel de lână. :)

Radu Vancu 16 decembrie 2011 la 16:18  

...ca-n literatură, nu? :)

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS