Amintiri
În 1999, după ce a murit Doamna Stela, a stat o bună bucată de vreme la un hotel, nu putea să se întoarcă acasă. Într-un târziu, banii sfârşindu-se şi nemaiavând ce face, a trebuit să se întoarcă. Am intrat în casă, a privit lung spre patul unde doarmea Doamna Stela, apoi s-a aşezat într-un fotoliu şi mi-a spus încet:
- Nu mă mai ridic de aici, cât mai poate dura, cât mai pot eu supravieţui fără ea, s-ar fi căzut să murim deodată...
Zilele trecute, uitându-mă pe crucea lor comună, mi-am dat seama că şi Doamna Stela, născută în 1919, a murit la 80 de ani, la fel ca el. Într-un fel, dacă punem între paranteze infernul celor 12 ani (dar poate cineva pune între paranteze infernul?), e ca şi cum ar fi murit deodată.
***
Îmi povestea că, prin anii '80, unul dintre chelnerii de la Bufniţa obişnuia să-i aducă o vodcă mică, şoptindu-i conspirativ:
- Pentru dumneavoastră, domnule Noica.
Fireşte, protesta, indignat că o celebritate precum Noica poate fi confundată cu un atât de insignifiant mare poet:
- Dar eu nu sunt domnul Noica!
Iar chelnerul, zâmbind conspirativ, murmura:
- Lăsaţi că ştim noi...
***
În 1999, vreme de un semestru, a ţinut un curs de poezie universală modernă la master. Nu m-a lăsat să vin la cursuri, aşa că îl aşteptam acasă.
La primul curs, o doamnă l-a întrerupt:
- Domnule profesor, mă iertaţi, eu am plecat în anii '80 în Canada, mi-am făcut o familie acolo, m-am întors acum să-mi închei studiile. Ştiţi, atunci când am plecat era un lucru stabilit faptul că Adrian Păunescu e cel mai mare poet român. Acum, de când m-am întors, aud întruna că Nichita Stănescu e cel mai mare poet român. Spuneţi-mi, vă rog, care-i adevărul?
- Domnule, îmi povestea surâzând, mai bine de cinci minute m-a străduit să-i explic că, într-adevăr, Adrian Păunescu este cel mai mare poet român...
