Poesis International

Înţeleg de la Claudiu Komartin că, alături de Ion Mureşan, Attila Balazs, Robert Şerban şi Felix Nicolau, pregăteşte o revistă serioasă de poezie - anume "Poesis International". Va apărea trimestrial, la Satu Mare.
Ca orice revistă serioasă, va cuprinde şi dosare tematice, primul număr tocând firoscos "Sfârşitul ierarhiilor literare". Reproduc aici, cu acordul lui Claudiu, răspunsul meu.

Discuţia privind sfârşitul ierarhiilor literare, disoluţionismul, să-i zic aşa, nu e în nici un caz o generalizare a aceleia privind revizionismul. Strâns legat de bătăliile canonice postdecembriste, cel din urmă este, până la urmă, un avatar al epistemei moderniste, întrucât proiectul recanonizării e expresia unei gândiri tari, pentru care edificarea canonului e teleologia literaturii înseşi, pe când disoluţionismul implică, pe stil postmodern, pulverizarea oricărui canon, fie el oficial sau alternativ, ducând astfel până la implicaţiile ultime premisele gândirii slabe.
Canonul pulverulent, canonul făcut praf şi pulbere – sigur, sună atracţios şi terifiant, ca acea invitaţie a lui Nietzsche la filosofarea cu ciocanul. Însă tolerantul, blândul spirit postmodern nu empatizează cu frenezia avangardistă a demolării de plăcere; barosul epistemic bufneşte din raţiuni de utilitate, aplicat sistematic (şi întru... sistematizare) pe toate Casele Poporului canonice, pentru a le folosi molozul (şi el tot canonic, fireşte) la reconstrucţie.
Însă arhitecţii postmoderni nu au în minte o altă Casă a Poporului. Sfârşitul ierarhiilor nu înseamnă reierarhizare, după cum nici anarhie. Materia reciclată e reasamblată într-o structură în care nici o parte nu prevalează asupra întregului, ori asupra alteia. Literatura nu există pentru a intra sub formă de roman într-o Istorie, ci e mai degrabă un poem în care fireşte că există versuri mai intense sau mai neutre, dar nici unul dintre ele nu poate fi scos fără a fragiliza întregul. Scriitorii nu sunt personaje principale, secundare ori episodice distribuite astfel după fantezia Criticului, putând fi aşezate la o adică la index sau la „autori de dicţionar”, ci strofe sau versuri (sau chiar hemistihuri) strict necesare, peste care nu se poate nicicum sări (pentru că poezia, din fericire, nu e rezumabilă de către nici un Critic). Iar o jumătate de vers e, se înţelege, la fel de indispensabilă ca o sextină.
În ce mă priveşte, prefer să fiu o virgulă într-un astfel de poem decât o piatră în vreo Casă a Poporului.

Read more...

Seară de poezie la "Humanitas"

Vineri, de la şase, vor citi poezie în subterana librăriei Humanitas trei poeţi români şi unul american, adică Romulus Bucur, Caius Dobrescu, Chris Tanasescu şi Martin Woodside. Pe primii trei îi ştiţi, al patrulea e bursier Fulbright în România, traduce din poezia română (pe care o cunoaşte cum extrem de puţini străini o fac şi, mai ales, o citeşte în original - poate şi pentru că soţia lui e româncă) şi, mai ales, e unul dintre cei mai buni poeţi americani tineri - sper să citească la Sibiu şi ciclul intitulat "Când Frank Sinatra era consilierul meu matrimonial", să vă convingeţi.
AŞadar, veniţi, privighetorile vor cânta... :)

Read more...

Despre prietenia literară

Ducând mai departe teza lui Allan Bloom din Dragostea şi prietenia, cred că, atunci când literele, culorile sau sunetele ei se transsubstanţiază în emoţii şi sentimente, şi când acestea, la rândul lor, se transformă în prietenia între doi sau mai mulţi oameni care îşi regăsesc astfel fiinţa lor mai bună, cultura devine viaţa în cea mai înaltă manifestare a ei. Din acest punct de vedere am avut şi noi cultură sub comunism. Nu romanele conformist neconformiste care dezvăluiau cu voie de la poliţie orori ale obsedantului deceniu, nu metaforita lirică sunt semnele culturii române din acea jumătate de secol. Marile prietenii culturale sunt semnul sigur că şi la noi cultura a fost vie. Limitându-mă la exemple din literatură, aş spune că pentru români cultura s-a întrupat în acel daimon al prieteniei care purta prenumele (aproape supranumele) de Nichita, în prietenia fabuloasă dintre Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Ion Vianu şi Miron Chiraleu (în cazul acestuia din urmă politica a ucis cultura, distrugându-i fizic receptaculul), în prietenia dintre cerchiştii de la Sibiu, mai cu seamă cea dintre I. Negoiţescu şi Radu Stanca... Nu numai prin aceştia, dar mai ales prin ei. Am avut, da, şi noi cultură sub comunism, însă nu cultura prin rezistenţă, cum se tot spune, ci cultura prin existenţă.

Read more...

Anahoretul şi monarhul ping-pongului. Tot suedezi, de

Constat că-mi tot vin flashuri din expediţia scandinavă - detalii, căsuţe din campusul de la Biskops Arno, feţe din cantina studenţească (de exemplu, un asiatic înalt purtând permanent pe cap o coroană albastră de carton şi, uneori, o paletă de ping-pong în mâna stângă; am crezut că-i un soi de tradiţie a locului, o fi pierdut omul vreun pariu sau, dimpotrivă, o fi câştigat vreun turneu de tenis de masă; i-am întrebat pe poeţii suedezi, Sofia Stenstrom fiind absolventă de Biskops Arno - nu, nu era nici o tradiţie a locului; omul se simţea bine încoronat şi basta.)
În seara asta mi-am amintit de un poet tare ciudat, Verner Bostrom; nu l-am cunoscut, ar fi fost şi dificil, e mort din 1982 :) Însă mi-a povestit despre el David Vikgren, care tocmai prefaţase la o editură importantă o ediţie completă din poemele lui Bostrom. Tipul, născut în 1896, fusese un anarhist total, a trăit câteva zeci de ani într-o colibă în munţi, construită de el; se lipsise voluntar de tot confortul civilizaţiei, nu avea nici măcar curent electric, trăia mult mai rău decât Robinson pe insulă (acela îl avea pe Vineri). Şi a trăit aşa (fericit?) până la 86 de ani, când coliba a luat foc (sau i-a dat el? nu e clar) şi a ars odată cu ea. Au rămas în urma lui, neatinse de flăcări, nişte caiete cu poeme bizare, compuse din câteva versuri descriptive, un soi de fişe meteo-psihologice, reluate dintr-un poem în altul cu minime schimbări - practic doar un cuvânt-două schimbat de la un poem la cel ce-i succeda în ziua proximă. "Schimbări după care vezi cum trece timpul. Poeme-calendar, you'll either love them or hate them", a încheiat David.
Am văzut într-o librărie din Stockholm ediţia din "Lander", cum se numeşte cartea, dar acolo a şi rămas, era numai în suedeză, şi nu pricepeam mare lucru (şi, ca să fiu drept, era şi cam scumpă :P). Aşa că voi rămâne, probabil, un necititor avizat al poemelor lui Bostrom. Merită însă să-i căutaţi poza pe net, dacă s-o fi găsind, arăta chiar ca Robinson Crusoe, dacă-mi aduc eu bine aminte. (Sau ca Alexander Selkirk, în fine.)
De ce mi-oi fi adus eu aminte de anahoretul de Bostrom? Sau de monarhul ping-pongului? Nessun maggior dolor che ricordarsi... :)

Read more...

Întrebarea suedeză

În pauza recitalului de la ICR Stockholm (impecabil organizat - mulţumim încă o dată, Eva Leonte!), am avut două conversaţii care m-au bucurat. Prima a fost cu Gabriela Melinescu, care mi-a vorbit aşa de frumos de Claudiu Komartin, încât m-a făcut să cred că n-a fost decât un coşmar al meu acela cu cam toţi poeţii şaizecişti şi destui dintre optzecişti gata oricând să-ţi explice cum devine chestiunea cu tinerii mizerabilişti & pornografi & inculţi & netalentaţi ş.a.m.d. A doua, cu un domn suedez, nescriitor, care îmi vorbea aşa de firesc şi de familiar de poezia Anei Blandiana, a Adelei Greceanu, a lui Ioan Es. Pop, a lui Marius Ianuş şi încă destui alţi poeţi români că am început să mă întreb la un moment dat dacă nu visez iar.
Şi acum ajungem la chestiune: domnul acesta mi-a pus o întrebare care m-a lăsat bouche bée . De ce, adică, aşa de mulţi poeţi români aleg să semneze cu pseudonim? Poeţii suedezi, zicea dumnealui, nu fac niciodată asta, pe când cei amintiţi de el semnau toţi altfel decât în buletin (chiar şi Ioan Es. Pop, graţie faimosului & misteriosului "Es."). Însă, reflectând un pic, mi-am dat seama că năravul e mai vechi - cel puţin de la Eminoviciul devenit Eminescu, trecând prin Theodorescu-Arghezi, Vasiliu-Bacovia, Barbilian-Barbu, apoi avangardist prin Rosenstock-Tzara şi Iovanaki-Vinea şi tot aşa.
Aşa că vă pun şi vouă întrebarea suedeză: de ce are poetul român nevoie de pseudonim?

Read more...

Poeme de Leif Holmstrand

Din volumul Mai departe în lume (2005)



Barbarul


Câinii sunt oameni fără căpătâi, beţi morţi, toropiţi de soare. Flori de culori neaşteptate şi fluturi mari. În spatele barurilor, lângă o faţadă, sub un tufăriş verde-închis: patru animăluţe cu dinţi de ierbivore, un spate, pe spate o pată albăstruie. Muşchi mişcându-se clar sub ţesătura uzată. Patru pârâituri mici după ce un pumn izbeşte un zid de cărămidă. Turnuri de oţel şi clădiri insalubre, cerşetori, derbedei tineri, impresii prelucrate digital. Nimeni nu calcă pe câini. Memoria se hotărăşte şi se întoarce brusc pe călcâie. Labele mele copilăreşti îşi înfig ghearele în părul tău. Devin ameninţător, atacăm, luăm portofelul, lovim, pumnii lasă urme în pietrişul pătat de ulei. Porcii se sperie şi se înfurie. Casa pârâie şi tufa arde. Mă lupt cu lentilele camerei.


Păianjenul


Ea călcă cu talpa goală pe păianjenul domesticit, inofensiv, deşi uriaş. Mişcarea fu expresivă scenic, un soi de dans-semnal pentru dezgust. Încercasem îndelung şi în van să capturez păianjenul într-un borcan, fără să îndrăznesc să-l ating, iar energia ei furioasă mă sperie. Însă ceea ce-mi dădea fiori reci de groază era evidenta ei nesinceritate, calitatea teatrală şi demonstrativă a acţiunii.


Porcuşorul


Un porcuşor era bolnav. Apă cenuşie îi picura din încreţiturile pielii şi se prefăcea în gheaţă pe pământul degerat.
L-am încălzit.
Când şi-a ridicat capul din puloverul meu, micuţul rât vorbea.

Read more...

Suedia. Câinii, alcoolul, Nostalgia

În Stockholm, tot suedezul are câinele lui. Pe care-l poartă ca pe un fel de buletin de identitate umană, să arate că are şi el suflet, cum ar veni. Însă nicăieri n-am văzut câini mai bizari: tăiaţi în cele mai ascuţite unghiuri, cu corpul aşezat nu paralel cu solul, ci formând cu labele un triunghi scalen, cu fizionomii nu non-canine, dar non-animale, copiaţi din coşmarurile desenatorilor de ultimă generaţie de la Cartoon Network.
Or fi, poate, corelativii obiectivi ai coşmarurilor suedeze. Pentru că au destule - sunt depresivi, de unde şi rata dodoloaţă a sinuciderilor. Cu atâta noapte pe cap, e de înţeles. De aceea şi alcoolurile sunt drămuite - în comerţul obişnuit găseşti numai bere de maxim 3 la sută, pentru orice altfel de etili trebuie musai să cauţi un magazin din reţeaua System Bolaget, specializat exclusiv pe băuturi alcoolice. Relativ ieftine, de altfel.
Apropo de vise colorate şi în demenţă - Cărtărescu e acolo într-adevăr "very big", cum îmi ziceau toţi, inclusiv Anna Hallberg (poetă bună şi critic influent, cu rubrică de cronică în cel mai important cotidian suedez); în unele librării am văzut că era cel mai bine reprezentat scriitor pe plan mondial (da, da!). Iar pe insulă, la Biskops Arno adică, cam toţi studenţii citiseră măcar Nostalgia, unii (cei mai mulţi, de fapt) cu entuziasm. (Eram aproape gelos pe ei, ăla era entuziasmul meu!) Am avut deseori senzaţia că eram privit cu simpatie ca român pentru că eram din ţara lui Mircea Cărtărescu - Ministerul de Externe "Orbitor" a făcut pentru ţărişoară mai mult decât tot aparatul administrativ de stat plus toţi patrioţii de ocazie şi de pleaşcă. Cărtărescu şi ICR Stockholm, astea-s cam singurele lucruri asociate curent cu România.
Până şi comunistului de Ali îi plăcea capitalistul Mircea Cărtărescu. Să mai spui că arta nu e transideologică...

Read more...

Ali de la Biskops Arno

În afară de cei patru poeţi suedezi, poate că cel mai viu om pe care l-am cunoscut acolo a fost un kurd, Ali. Cam de o vârstă cu mine, făcuse cu zece ani în urmă parte dintr-o mişcare pentru drepturile kurzilor, drept pentru care statul turc l-a ţinut câteva săptămâni într-o celulă, aşa, ca reeducare. Când a ieşit, Ali a fugit în Norvegia, apoi în Suedia, unde a trăit vreo opt ani de zile fără acte, ascunzându-se de autorităţi. Acum are hârtii de identitate, însă mai vrea şi alt soi de hârtii, aşa că s-a înscris la Biskops Arno; are examenele finale în mai, apoi vrea să facă sociologie la Uppsala. Şi nu mă-ndoiesc că o va face cu succes.
Acum, Ali e comunist, ca mai toţi kurzii (troţkist, mai precis, şi mare iubitor al comunistului apostat Istrati). Ceea ce nu-l împiedică să citeze, într-o engleză îngrozitoare şi nu mai puţin seducătoare, din Nietzsche. Şi nici să se poarte impecabil de... creştineşte: în seara în care am ajuns la Biskops, eu şi Teodor Dună ne-am pomenit plasaţi într-o cameră în care chiuveta înfundată era plină de apă mizerabilă, iar caloriferul stricat permisese instalarea unui frumos şi autentic ger suedez în cameră. Bun detector de disperare, Ali a venit glonţ la noi, ne-a întrebat "vat problem", Teo i-a spus: "cold, need blanket", Ali a spus: "Ali bring blanket for poets" şi s-a întors cu ce credea el că e blanketul, adică un calorifer electric. Dar şi cu pâine pusă de el deoparte pentru zile negre (la Biskops, aveam să aflăm, programul cantinei era după cum urmează: mic dejun la opt, prânz la doişpe, cină la patru. Magazine pe insulă ioc, noi ajunşi la cinci jumate, vă daţi seama cam care era tabloul general.)
Pe scurt, Ali s-a purtat ca vecinul român ideal, săritor şi băgăreţ, prieten de-o viaţă cu oameni pe care-i cunoaşte de o oră. Seara s-a prezentat cu vin ("best vain in Svidăn") şi cu poeme în turcă de Omar Khayyam, despre care susţinea că-i poetul lui turc preferat (când i-am adus aminte că-i persan, mi-a retezat-o: "translated in Turkish, everything Turkish!"). Ne-a cântat muzică tradiţională turcă (cel puţin aşa cred). Ne-a pus să-i recităm poeme de-ale noastre. Şi, la diatribele mele anticomuniste, a concluzionat: "Communism good for Turkey, capitalism good for Romania." Cel mai nuanţat kurd comunist din Suedia, dragul de Ali.

Read more...

Biskops Arno

Sunt în Suedia, pe o insulă ruptă complet de lume (dar cu wireless), cam la o sută de kilometri de Stockholm, a fost o abație aici, începând cu secolul al treisprezecelea (acum e un colegiu de arte și literatură), și de asta se numește Biskops Arno (biskop însemnînd, normal, bishop). Un program al ICR Stockholm ne-a adus aici, pe Rita Chirian, Domnica Drumea, Teodor Dună și pe mine, ca să traducem patru poeți suedezi în română, să fim traduși de ei în suedeză și să ne întâlnim cu studenți de aici și cu publicul din Stockholm. În jurul căsuțelor în care suntem cazați se petrec poeme crâncene - Rita și Teo au dat peste mațe și blăni însângerate. Mesele sunt, însă, vegetariene, iar cina, ca marchiza, iese la ora cinci.
Mă întorc la tradus, revin cu amănunte zilele viitoare.

Read more...

Susţinere pentru premiul "Lady Lazarus"

Pe canale diplomatice oculte, dar legale, a parvenit secretarului juriului mesajul de susţinere a premiului "Lady Lazarus" de către dogmatista ereziarhă a Celulei de Gherilă şi Meditaţie "Pavel Dan" - poeta Moni Stănilă, precum şi de către doi membri fondatori ai Grupului pentru Dialog Antisocial "Camera" - poeţii Florin Partene şi Marin Mălaicu-Hondrari.
Având în vedere expertiza, unanim şi superlativ recunoscută, în cele ce ţin de practicile şi doctrinele poetice a acestor trei confraţi şi cosoră, s-a decis acordarea calităţii de membri supleanţi ai juriului pentru premiul "Lady Lazarus".

Read more...