Criticul și Fostul Dumnezeu

(În curs de apariție în Timpul, iulie 2014)

Criticul și Fostul Dumnezeu

România literară, 26/2014

Spre întristarea & stupoarea mea, am ajuns să citesc taman în România literară unul dintre cele mai dezgustătoare texte pe care le-am avut sub ochi în ultima vreme (aș putea spune, fără teama de a greși, „ultimii ani”): e vorba despre Evocări din „prima fază”, un „eseu” de Dumitru Popescu, poreclit altcândva Dumnezeu, președinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste între 1971 și 1976, rector al Academiei de învățământ social-politic „Ștefan Gheorghiu” din 1981, artizan principal al cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu – el este cel care a introdus comparațiile cu Pericle, Napoleon Bonaparte & Abraham Lincoln. (S-a spus cândva că Popescu-Dumnezeu a fost pentru Ceaușescu ceea ce a fost Goebbels pentru Hitler.) Textul din „România literară” numai eseu nu e, ci o lamentație nostalgică după comunismul pierdut, plină de furie față de cei care au făcut posibilă dispariția lui. Culeg mai jos, drept mostră, fraza de început a acestui text resentimentar, lung cât jumătatea de veac a comunismului românesc; e reprezentativă metonimic pentru tot restul „eseului”, care malaxează iar și iar aceeași nostalgie înveninată pentru regimul ceaușist.

Iată, prin urmare, cum sună „eseul” lui Dumitru Popescu: ce şi-au dorit groparii acestuia [ai comunismului, n.m.] când l-au împins în fosa funerară? Fireşte, întrebarea nu vizează numai răsturnările din România. Unii români, cei ce susţin că au avut un rol mare în „îngropăciune“, respectiv „revoluţionarii“, intelectualii „rezistenţi“, victimele fazei de debut a comunismului şi, în fine, omul de pe stradă, dau drept generator al răsturnării propriile mobiluri particulare. Primii, ura împotriva dictaturii şi pasiunea arzătoare pentru libertate ca ideal suprem pe pământ, următorii, dezgustul faţă de o societate egalitară ce le frâna zborul către înălţimi, ceilalţi răzbunarea de sânge şi „restitutio in integrum“, iar ultimii, mulţimile, supărarea că iarna nu era destulă căldură în calorifere şi că nu găseau suficientă carne în magazine. Ce au aspirat toţi aceştia să aibă după închiderea mormântului? Libertate cât cuprinde, munţi de carne, căldură în case iarna „să caşti din gură“, arte deasupra gustului muncitoresc precar, sângele celor ce le luaseră averile, ca şi averile înseşi. Se mai spera şi într-o viaţă relaxată, fără atâta disciplină şi muncă, fără programe, obiective, plus un portofel mai plin.

Să facem, așadar, o minimală analiză stilistică acestui incipit:

a) pentru Dumitru Popescu, cei care au ieșit pe străzi contra regimului nu erau revoluționari, ci gropari; desigur, niște gropari care au ajuns ei înșiși în groapa de mormânt – circumstanță care nu pare câtuși de puțin să-l impresioneze pe un fost Dumnezeu pentru care nimic sfânt nu există, nici măcar în morminte;

b) pentru Dumitru Popescu, toți cei care n-au aplaudat comunismul și binefacerile lui nu merită enumerați decât în ghilimele, ca și cum n-ar avea dreptul la existență literală, ci numai la una figurată, ipotetică, sancționabilă ironic prin ghilimetare la foc automat; ei nu pot fi revoluționari sau rezistenți, ci doar „revoluționari” sau „rezistenți” – după cum moartea lor nu e, putem lesne deduce, decât o „moarte”;

c) pentru Dumitru Popescu, libertatea pentru care au murit oamenii în decembrie 89, acea libertate mortală a celor care au strigat: „Vom muri și vom fi liberi!”, e și ea sancționabilă ironic prin formula „libertate cât cuprinde”; vorbește, după cum se vede, despre libertatea celor care au murit & a celor care le-au supraviețuit cum ar vorbi despre comerțul en gros de măcelărie sau tutungerie; insensibilitatea aceasta a lui Dumitru Popescu la suferința & moartea celorlalți e, în fond, o variantă a ceea ce Eminescu numea „râsul la mormânt”;

d) trecând peste „munții de carne” și celelalte giumbușlucuri ironice (cam precare) ale „eseistului”, să mai observăm că, din punctul de vedere al lui Dumitru Popescu, postcomunismul înseamnă „viață relaxată, fără atâta disciplină și muncă, fără programe, obiective, plus un portofel mai plin” – ceea ce, convers, înseamnă că disciplina, munca & programele sunt definiția vieții în comunism; căderea comunismului ar veni, ni se sugerează subtextual, din voința maselor de a pune punct muncii & disciplinei surmenante din comunism; spus mai simplu, oamenii aceia („groparii”, cum îi alintă el) au murit pur și simplu de lene & pentru lene.

Restul „eseului” e din aceeași făină. Singurul lucru demn de menționat ar mai fi glorificarea axiomatică a lui Nicolae Ceaușescu, pentru a cărui independență față de Moscova fostul Dumnezeu nu are destule cuvinte de laudă.

De ce mă indignează „eseul” acesta, ale cărui teze filo-securiste & filo-ceaușiste sunt de altfel atât de circulate în anumite medii (gen România Mare sau Cotidianul), încât au devenit banale? Ei bine, iată de ce:

1) pentru că apare în România literară, revistă-fanion a USR – care nu are dreptul moral de a deveni echivalenta acelor anumite medii;

2) pentru că apare în România literară, revistă în ale cărei pagini Paul Goma, victimă a Securității, e persona non grata, dar în care, iată, alde Dumitru Popescu își lăfăie textele filo-securiste pe multe coloane;

3) pentru că apare în România literară, revistă în care Nicolae Manolescu îi ia la refec pe Andrei Terian & Paul Cernat, acuzându-i de un gherism imaginar – dând, în același timp, bun de tipar unor texte de un ceaușism repulsiv & cât se poate de real.

Așa încât, dacă fostul Dumnezeu mă dezgustă, actualul director al României literare mă dezamăgește enorm. De ce o fi acceptat prezența unei asemenea abjecții în paginile revistei pe care o conduce, numai Dumnezeu știe. Nu fostul, să fiu bine înțeles.