Cronica unei polemici amânate. Revista revistelor în „Timpul” (Iași, mai 2014)

De când a preluat Daniel Șandru revista Timpul, adică de două numere încoace, țin acolo o revistă a revistelor.
În numărul pe mai, mișcările cele mai importante de trupe din revuistica autohtonă mi s-au părut cele implicându-i pe de o parte pe Nicolae Manolescu, pe post de apărător al marii tradiții a criticii estetice, și pe Andrei Terian, Paul Cernat & Bogdan-Alexandru Stanescu, în postura de pledanți ai necesității reînnoirii instrumentelor critice.
Din păcate, a fost o polemică ratată - deși el o începuse, profesorul Nicolae Manolescu a anunțat brusc că n-o va mai continua. Purtată între un mare critic și câțiva tineri critici de asemenea anvergură, ar fi fost, sunt convins, o querellă esențială pentru critica noastră.
Ce-i drept, tot au existat niște efecte pozitive ale acestei prea scurte polemici: Observator cultural a dedicat două numere succesive unui dosar privind Critica literară. Mod de întrebuinţare în secolul XXI. Au răspuns la temă vreo zece-doisprezece critici din toate generațiile literare active azi. Aftermath-ul acesta substanțial al unei polemici ratate arată cât de amplă & fertilă ar fi fost ea, dacă ar fi avut loc cu adevărat.
Am rezumat în textul din Timpul secvențele polemicii dintre Nicolae Manolescu & Andrei Terian. Îl puteți găsi direct în revistă sau transcris aici, pe blogul meu.

Cronica unei polemici amânate

(România literară, 16/2014; Observator cultural, 719/2014; România literară, 18/2014)

Dedicam ancheta din numărul trecut al Timpului cărții lui Andrei Terian, Critica de export (Tracus Arte, 2013), fiindcă iscase cele mai multe și mai profitabile discuții teoretice. În același timp în care revista noastră ieșea de la tipar, Nicolae Manolescu dedica un editorial iritat cărții lui Terian – Cui i-e frică de Titu Maiorescu?, în numărul 16 al României literare. Reproșurile cele mai importante pe care profesorul bucureștean le aduce tânărului critic sibian sunt trei: primo, că poziția lui teoretică ar fi o reșapare a protocronismului, secundo, că ar susține teza marginalizării postcoloniale a literaturii române, precum un Ilie Bădescu în anii '70, tertio (și aici e partea centrală a discuției), că periodizarea cvadri-partită a literaturii române propusă de Terian nu e conformă cu evoluția reală a literaturii române – astfel încât, de pildă, etapa a patra, din 1960 până în prezent, ar ignora falia dintre neomodernism și postmodernism. Concluzia lui Nicolae Manolescu era drastică: fantoma lui Gherea „bântuie critica tânără actuală”.

M-am bucurat să văd că, peste o săptămână, Andrei Terian îi răspunde în Observator cultural (dar de ce nu tot în România literară? Să i se fi refuzat dreptul la replică? N-ar fi prea elegant. Passons.), fiindcă dintr-o polemică între doi critici de asemenea anvergură ar fi putut ieși o querelle esențială și profitabilă pentru critica și teoria literară autohtonă. În textul lui, intitulat Tot Maiorescu și Gherea?, din numărul 719 al Observatorului cultural, Terian arată mai întâi că Nicolae Manolescu n-a citit prea atent cartea, așa încât toate cele trei reproșuri majore cad: primo, Terian face în cartea lui o critică dură protocronismului, văzut drept „produs anacronic al megalomaniei sovietice din deceniile 5 şi 6“ (p. 142), așa încât n-ar prea avea cum să fie el însuși protocronist; secundo, o secțiune a cărții arată tocmai inadecvarea studiilor postcoloniale la literatura română, așa încât poziția lui Terian nu prea are cum să consune cu cea a lui Ilie Bădescu ori, în general, a teoriilor postcoloniale; tertio, periodizarea lui Terian distinge între o perioadă comunistă și una postcomunistă a literaturii române, nefiind nicidecum vorba despre o perioadă care să țină de la 1960 încoace.

După ce lămurește lipsa de temei a reproșurilor lui Nicolae Manolescu, Terian trece la ceea ce i se pare cu adevărat esențial: „Să ne mai întrebăm, astăzi, dacă studiile postcoloniale, geografia literară, world-systems analysis şi teoria proceselor interliterare constituie instrumente 'maioresciene' sau 'gheriste' e ca şi cum ne-am întreba dacă Gravity’s Rainbow şi 2666 sînt romane 'de creaţie' sau 'de analiză'. Adică o evidentă pierdere de timp. Pentru că vine o vreme cînd ne dăm seama că, în loc să ne chinuim să adaptăm vechile instrumente pentru a rezolva noile probleme cu care ne întîmpină literatura, e mai rentabil (şi chiar mai adecvat) să abandonăm instrumentele însele şi să căutăm altele noi”. Într-adevăr, ceea ce așteptam era o discuție despre această adecvare a instrumentelor la evoluția discursului literar – și da, firește că evoluția în literatură nu e totuna cu progresul; scrie undeva Eminescu că, dacă ar exista progres în literatură, atunci Homer ar trebui să fie un măgar, iar Macedonski un geniu, pe când adevărul e oarecum pe dos. Însă, chiar dacă nu există progres în literatură, variație tot este – și la această variație trebuie adecvată și natura instrumentelor criticii.

Spre dezamăgirea mea, răspunsul secvent al lui Nicolae Manolescu nu numai că n-a deschis subiectul acesta, dar a închis definitiv discuția. În numărul 18 al României literare, în editorialul numit Metoda fără critică, profesorul răspunde „la pachet” tuturor celor trei tineri scriitori cu care începuse câte o discuție individuală (pe lângă Andrei Terian, îi mai provocase și pe Paul Cernat și Bogdan-Alexandru Stănescu; îi răspunseseră și ei, în același număr din Observator cultural). De la bun început, profesorul îi dojenește: „Constat de la o vreme că aveți un apetit polemic neobișnuit: Nici n-am apucat bine să-mi spun un punct de vedere și primesc trei replici deodată”. Însă adevărul e că profesorul exprimase nu un punct de vedere, ci trei, în tot atâtea articole privind pe câte unul dintre împricinați; că ei au răspuns provocării, e în firea lucrurilor. (Ar fi fost, în fond, chiar o impolitețe să nu ridice mănușa.) Așa încât apetitul polemic e al lui Nicolae Manolescu însuși, mai degrabă decât al tinerilor reactivi. E cu atât mai suprinzător să-l vedem anunțând că refuză orice discuție – lui Andrei Terian nu-i răspunde defel, spunând doar că din reacția lui a „înţeles, în sfârşit, mai bine mai târziu decât niciodată, că se poate susţine în acelaşi timp un lucru şi contrariul lui”. Mă rog, Terian susținuse doar că profesorul Manolescu nu-i citise ca lumea cartea – nu și contrariul acestei evidențe. Apoi, îi ceartă pe Cernat & BAS pentru că ar fi cedat „vocilor de sirenă ale teoreticienilor”, păcat capital în critica literară, pe câte se pare, din punctul de vedere al profesorului. Și, în finele editorialului, anunță că nu va continua în nici un fel această „polemică absurdă” – pe care, cum spuneam, el însuși o inițiase.

Păcat, mi-am spus, e realmente o șansă ratată. O polemică la acest nivel între generațiile critice ar fi putut fi esențială. N-a fost să fie. Poate altă dată, poate cu alți protagoniști. Ceva mai puțin speriați de sirenele teoriei.