(În curs de apariție în Timpul, iulie 2014)
Criticul și Fostul
Dumnezeu
România literară, 26/2014
Spre
întristarea & stupoarea mea, am ajuns să citesc taman în România literară unul dintre cele mai
dezgustătoare texte pe care le-am avut sub ochi în ultima vreme (aș putea
spune, fără teama de a greși, „ultimii ani”): e vorba despre Evocări din „prima fază”, un „eseu” de
Dumitru Popescu, poreclit altcândva Dumnezeu, președinte al Consiliului
Culturii și Educației Socialiste între 1971 și 1976, rector al Academiei de
învățământ social-politic „Ștefan Gheorghiu” din 1981, artizan principal al
cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu – el este cel care a introdus
comparațiile cu Pericle, Napoleon Bonaparte & Abraham Lincoln. (S-a spus
cândva că Popescu-Dumnezeu a fost pentru Ceaușescu ceea ce a fost Goebbels
pentru Hitler.) Textul din „România literară” numai eseu nu e, ci o lamentație
nostalgică după comunismul pierdut, plină de furie față de cei care au făcut
posibilă dispariția lui. Culeg mai jos, drept mostră, fraza de început a
acestui text resentimentar, lung cât jumătatea de veac a comunismului românesc;
e reprezentativă metonimic pentru tot restul „eseului”, care malaxează iar și
iar aceeași nostalgie înveninată pentru regimul ceaușist.
Iată,
prin urmare, cum sună „eseul” lui Dumitru Popescu: ce şi-au dorit groparii acestuia [ai comunismului, n.m.] când l-au împins în fosa funerară? Fireşte,
întrebarea nu vizează numai răsturnările din România. Unii români, cei ce
susţin că au avut un rol mare în „îngropăciune“, respectiv „revoluţionarii“,
intelectualii „rezistenţi“, victimele fazei de debut a comunismului şi, în
fine, omul de pe stradă, dau drept generator al răsturnării propriile mobiluri
particulare. Primii, ura împotriva dictaturii şi pasiunea arzătoare pentru
libertate ca ideal suprem pe pământ, următorii, dezgustul faţă de o societate
egalitară ce le frâna zborul către înălţimi, ceilalţi răzbunarea de sânge şi
„restitutio in integrum“, iar ultimii, mulţimile, supărarea că iarna nu era
destulă căldură în calorifere şi că nu găseau suficientă carne în magazine. Ce
au aspirat toţi aceştia să aibă după închiderea mormântului? Libertate cât
cuprinde, munţi de carne, căldură în case iarna „să caşti din gură“, arte
deasupra gustului muncitoresc precar, sângele celor ce le luaseră averile, ca
şi averile înseşi. Se mai spera şi într-o viaţă relaxată, fără atâta disciplină
şi muncă, fără programe, obiective, plus un portofel mai plin.
Să
facem, așadar, o minimală analiză stilistică acestui incipit:
a)
pentru Dumitru Popescu, cei care au ieșit pe străzi contra regimului nu erau
revoluționari, ci gropari; desigur, niște gropari care au ajuns ei înșiși în
groapa de mormânt – circumstanță care nu pare câtuși de puțin să-l impresioneze
pe un fost Dumnezeu pentru care nimic sfânt nu există, nici măcar în morminte;
b)
pentru Dumitru Popescu, toți cei care n-au aplaudat comunismul și binefacerile
lui nu merită enumerați decât în ghilimele, ca și cum n-ar avea dreptul la
existență literală, ci numai la una figurată, ipotetică, sancționabilă ironic
prin ghilimetare la foc automat; ei nu pot fi revoluționari sau rezistenți, ci
doar „revoluționari” sau „rezistenți” – după cum moartea lor nu e, putem lesne
deduce, decât o „moarte”;
c)
pentru Dumitru Popescu, libertatea pentru care au murit oamenii în decembrie
89, acea libertate mortală a celor care au strigat: „Vom muri și vom fi
liberi!”, e și ea sancționabilă ironic prin formula „libertate cât cuprinde”;
vorbește, după cum se vede, despre libertatea celor care au murit & a celor
care le-au supraviețuit cum ar vorbi despre comerțul en gros de măcelărie sau tutungerie; insensibilitatea aceasta a lui
Dumitru Popescu la suferința & moartea celorlalți e, în fond, o variantă a
ceea ce Eminescu numea „râsul la mormânt”;
d)
trecând peste „munții de carne” și celelalte giumbușlucuri ironice (cam
precare) ale „eseistului”, să mai observăm că, din punctul de vedere al lui
Dumitru Popescu, postcomunismul înseamnă „viață relaxată, fără atâta disciplină
și muncă, fără programe, obiective, plus un portofel mai plin” – ceea ce,
convers, înseamnă că disciplina, munca & programele sunt definiția vieții
în comunism; căderea comunismului ar veni, ni se sugerează subtextual, din
voința maselor de a pune punct muncii & disciplinei surmenante din
comunism; spus mai simplu, oamenii aceia („groparii”, cum îi alintă el) au
murit pur și simplu de lene & pentru lene.
Restul
„eseului” e din aceeași făină. Singurul lucru demn de menționat ar mai fi
glorificarea axiomatică a lui Nicolae Ceaușescu, pentru a cărui independență
față de Moscova fostul Dumnezeu nu are destule cuvinte de laudă.
De
ce mă indignează „eseul” acesta, ale cărui teze filo-securiste &
filo-ceaușiste sunt de altfel atât de circulate în anumite medii (gen România Mare sau Cotidianul), încât au devenit banale? Ei bine, iată de ce:
1)
pentru că apare în România literară,
revistă-fanion a USR – care nu are dreptul moral de a deveni echivalenta acelor
anumite medii;
2)
pentru că apare în România literară,
revistă în ale cărei pagini Paul Goma, victimă a Securității, e persona non grata, dar în care, iată,
alde Dumitru Popescu își lăfăie textele filo-securiste pe multe coloane;
3)
pentru că apare în România literară,
revistă în care Nicolae Manolescu îi ia la refec pe Andrei Terian & Paul
Cernat, acuzându-i de un gherism imaginar – dând, în același timp, bun de tipar
unor texte de un ceaușism repulsiv & cât se poate de real.
Așa
încât, dacă fostul Dumnezeu mă dezgustă, actualul director al României literare mă dezamăgește enorm.
De ce o fi acceptat prezența unei asemenea abjecții în paginile revistei pe
care o conduce, numai Dumnezeu știe. Nu fostul, să fiu bine înțeles.
Read more...
