joi, 20 decembrie 2012

Ruxandra Cesereanu despre "Frânghia înflorită"


În numărul 12 al revistei Steaua (la pagina 36), Ruxandra Cesereanu are un insight foarte personal şi acut (şi mult prea generos) al Frânghiei înflorite. Îl reproduc mai jos.
Cum se spune, nebănuite sunt căile lui Moş Crăciun. :)



Tați și fii


De când este literatură pe lumea aceasta, opiniile despre relația dintre fii și tați au oscilat, în funcție de psihanaliză și destule alte hermeneutici aplicate: fiii sunt ai taților sau sunt chiar tații lor, chiar dacă trec, un răstimp prin mame. Sau, dimpotrivă, fiii sunt altceva decât tații lor (a se vedea Kafka – Scrisoare către tata), chiar dacă se întâmplă să îi conțină, uneori (parțial) și pe aceștia. Oreste, Hamlet și duhul tatălui său, complex Oedip, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie etc. Relația dintre tată și fiu este mai acută decât aceea dintre mamă și fiică. Tatăl este instanța, supraeul, modelul (râvnit sau repudiat). Cum textul meu se dorește a fi o cronică literară și nu o exegeză pe marginea relației dintre tați și fii, mă opresc aici, cu această introducere în subiect.
Radu Vancu este un poet subtil, care și-a creat o manieră aparte de a scrie literatură, recognoscibilă pentru delicatețea sa brutală (un paradox asumat, firește!), pentru felul în care lucruri diafane se amestecă progresiv cu lucruri violente psihic, dar rostite/scrise tihnit. La toate acestea se adaugă predilecția pentru lecții sufletești de anatomie, pentru detaliu și simplitate (dar o simplitate migălită), pentru zone traumatice, omenește vorbind.
Frânghia înflorită (Casa de editură Max Blecher, 2012) este, deja, a treia carte în care Radu Vancu delimitează o traumă personală din biografia sa de fiu, scriind despre tatăl mort. Dar, în ciuda multelor cronici de receptare de care a beneficiat această carte și care, majoritatea, se axează pe disecarea unei dimensiuni traumatice sublimate în cele din urmă în chip luminos, pentru mine ea are alt sens. Mai exact, este vorba, cred, despre o carte în care relația depășește nuanța strict circumscrisă familial, inițiind o relație între un magistru (tatăl mort, sinucis, duhul lui) și ucenic (fiul viu). Iar lecția de anatomie mentală și sufletească a tatălui mort este aceea de a-i preda fiului viu faptul că moartea nu este în mod absolut înspăimântătoare și sumbră, ci e o formă de liniște, seninătate și delicatețe întrepătrunse cu ingredientele întunecate. Duhul tatălui mort din Frânghia înflorită, aceasta-i (susțin eu) miza inovatoare a cărții, este unul suav, desprins din limburi, înseninat, dar foarte atent la ce conține lumea în care se află și se sălășluiește, astfel încât să-l inițieze pe fiul său, încă din viață. Duhul tatălui este un modern ori chiar postmodern, care vorbește ca atare, demitizează, cu suplețe și în limbaj acut cotidian, ceea ce știm noi, viii, despre lumea cealaltă care conține, de fapt, imitativ, lumea de aici, a viilor. Iar dacă lumea viilor este una crudă, atunci așa este și lumea morților; dacă lumea viilor este suavă, atunci așa este și lumea morților. Dincolo e un spațiu mimetic pentru aici, totul dincolo se molipsește de cuvintele și comportamentul de aici, din realitate și cotidian. Bolile, mâncarea, fricile, veșmintele din moarte sunt aceleași ca în viață; lumea morților e plină de adrenalină, este impetuoasă, frenetică aproape, de fapt (duhul tatălui mort are o "viață personală mișto")!
Duhul tatălui se arată de fiecare dată în vis, așa încât fiul învață mai întâi să descifreze un alfabet oniric, înainte de a destăinui lecția propriu-zisă de învățătură. Există o întreagă tradiție de sfătuire a fiilor din partea taților, pe care, însă, Radu Vancu nu o sugerează livresc în cartea sa de poeme, ci doar o presupune, ca background subînțeles care poate fi și numai un background de abur (doar ne aflam în vis, adică la poarta dintre real și ireal). Când visul se sfârșește și tatăl mort dispare (în timpul diurn), în urma lui rămâne întotdeauna, fie mireasmă și bucurie, fie vid, spaimă, tristețe: "mare de flăcărui", "gorgan luminos, năpădit de trandafiri tineri", "burtă de apă" etc. Monologul tatălui mort către fiul viu are, de la un punct, o coloratură de împărtășanie demonstrativă: între ei doi se mai găsește un alt fiu, Sebastian, fiul fiului. Cred că miza specială a cărții lui Radu Vancu aici este: poetul (care primește învățătura în vis) este ucenicul unui tată mort care îi predă lecția de a fi tată pentru Sebastian (fiul fiului, aflat el însuși odinioară în vis, înainte de a se naște și imediat după naștere, și despre care Radu Vancu a publicat cartea de poezie de dinainte de Frânghia înflorită, adică Sebastian în vis, 2010). Cine zărește doar relația dintre duhul celui mort și fiul viu, parțializează această carte de învățătură (la urma urmei): Sebastian nu poate fi exclus din ecuația ontică și gnoseologică, tocmai pentru că el este fiul fiului care (acesta din urmă) este și tată. Acest foarte special și delicat ménage à trois face din Frânghia înflorită un soi de manual de duhovnicie poetică.
Epistolele (sfaturile) din vis ale tatălui mort sunt despărțite, unele de altele, de secvențe diurne (uneori blamate din pricina trezirii impuse) în care fiul rezonează la realitate (Camelia, Sebastian, Mircea Ivănescu, Mihai Șora și altele/alții). Autorul este autoironic, atunci când presupune că este vorba despre "un cartoon feeric după un scenariu deprimist"! E altceva, de fapt: necesitatea de a aprofunda sfaturile tatălui, dincolo de nocturn și oniric, într-o nișă personală, la lumina zilei. Singurele lucruri care nu cred că se potrivesc în aceste texte diurne ca niște punți între cei morți și cei vii sunt inserturile relativ didactice despre poezie, cu iz de minimă teoria literaturii, în care sunt invocați variați scriitori și noțiunile lor de estetică!
În tot, Frânghia înflorită este cartea de poeme a unui anatomist al visului și al morții, făcute pe înțelesul celor care cred în transubstanțierea acestora și într-o formă de inițiere (în mod straniu) sinestezică. Prin lecția învățată de la tatăl mort și magistru, fiul (ucenic) devine, în cele din urmă, chiar el noul magistru. Pentru cine? Pentru Sebastian (fiul fiului), dar, poate și pentru alții…

[Frânghia înflorită, Casa de editură Max Blecher, 2012]

6 comentarii:

dulcedeea 20 decembrie 2012, 11:23  

Stârnitoare cronică:) Mulţumire:)

Anonim,  20 decembrie 2012, 15:14  

Oh, "dincolo e un spațiu mimetic pentru aici" !
Neasteptat imi suna. O veste buna si totodata mai putin buna :)
Deci, iata, magistru si pentru altii :)

Radu Vancu 20 decembrie 2012, 16:05  

Ei, eu aş zice, în ton cu sărbătorile, că e o veste mi-nu-na-a-tăăă! :)

Anonim,  20 decembrie 2012, 21:20  

dacă „dincolo” copiază întru-totul modelul real, ce mai înseamnă magistru sau orice altă idee la care am râvni?

Radu Vancu 20 decembrie 2012, 22:28  

Ştiu şi eu, să-l întrebăm pe magistrul Platon. :)

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS