sâmbătă, 1 decembrie 2012

Interviu în revista Punkt (Md)





















Există în Republica Moldova o revistă pentru care-i admir & invidiez gălbui: Punkt. Cam 200 de pagini glossy cu o grafică hipnotică printre care, după obişnuitele calupuri publicitare iniţiale, găseşti interviuri cu Dan Perjovschi, Ioan Es. Pop, Zahar Prilepin, Emil Brumaru, Şota Iataşvili, poeme ale câtorva foarte tineri poeţi basarabeni (printre care unii din Zona nouă: Irina Brumă, Anatol Grosu, Ana Donţu), texte de şi despre Radu Pavel Gheo, Gherman Sadulaev, Matei Vişniec, Christian Kracht, Gheorghe Erizanu, Dumitru Crudu, Jonathan Powell, Mitoş Micleuşanu, Alexandru Vakulovski & Mihail Vakulovski ş.a.m.d. Marketată ca o revistă glossy de top (pe panouri uriaşe care-mpânzesc Chişinăul din centru până la periferii), e în fapt una dintre cele mai vii & comprehensive reviste de cultură pe care le-am văzut vreodată.
Inutil să spun că în România nu există o revistă similară. (De unde şi invidia mea gălbuie.) Aşa încât echipa care face o asemenea revistă merită toată admiraţia noastră: de la directorul Angela Braşoveanu la redactorul-şef adjunct Viorica Mija şi la redactorul-şef al punkt.md, Moni Stănilă. Din echipa de autori, cum sunt numiţi în căsuţa redacţională, în mod evident foarte buni (de vreme ce scot o asemenea publicaţie), nu cunosc decât pe Lucian Mândruţă, Paula Erizanu şi Alexandru Vakulovski.
Se înţelege că m-a bucurat că o revistă precum Punkt a dorit să-mi ia un interviu. În asemenea vecinătăţi, zău că te simţi mai deştept. :)
Reproduc interviul mai jos.
    

Radu Vancu este poetul reprezentativ al tinerei generaţii, premiat şi îndrăgit de toată lumea. A fost la Chişinău de mai multe ori şi de fiecare dată şi-a făcut prieteni noi, de fiecare dată a lansat o nouă carte de poezie. Ultimul său volum, "Frânghia înflorită", e o carte incredibil de frumoasă şi sensibilă, axată pe un dialog imaginar între el şi tatăl său decedat. O carte care nu se poate să nu înfioare cititorul şi să nu rămână în mintea lui prin imaginile realizate cu o minuţiozitate de miniaturist care într-un spaţiu foarte mic surprinde detalii neaşteptate. Când l-am cunoscut, eu bâjbâiam în ale literaturii şi mă temeam de toţi scriitorii consacraţi, însă Radu mi-a infirmat spaimele şi m-a convins că prieteniile se pot lega în câteva ore, în care cineva (el) cânta folclor la muzicuţă, iar altcineva (eu) psalmul 140 pe glasul VI. (Moni Stănilă)

Dragă Radu, te-ai declarat cândva un „monstru fericit”. Cu toate astea, eşti, după doar două vizite la Chişinău, îndrăgit şi apreciat de tinerii noştri. Care crezi că e cauza?

Cred foarte mult în scrisul celor mai tineri poeţi basarabeni. Scriu cu toţii dintr-o stare de urgenţă, au de spus ceva ce nu suportă amânare, şi confirmă cumva vorba aceea deja celebră a lui Ion Mureşan – marele poet optzecist spune undeva că poeţii sunt ca anticorpii: atunci când ceva e bolnav în corpul social, sunt secretaţi în număr mare, ca să neutralizeze infecţia. Or, cum Republica Moldova tocmai a ieşit dintr-o boală îndelungată, e firesc ca poeţii ei să fie numeroşi şi puternici. Ca nişte anticorpi îndelung antrenaţi. Poate că tinerii poeţi basarabeni au simţit admiraţia mea pentru scrisul lor, şi de aceea au admis să mă adopte.

Mi-ai spus într-un interviu anterior că literatura pentru tine e artă de familie. Să înţelegem că biografia lui Radu Vancu e foarte prezentă în cărţile lui Radu Vancu?

Da, biografia mea e ţesutul organic al tuturor cărţilor mele. La cele de poezie e la vedere – încă din titluri se precizează că vorbesc despre soţia mea, despre fiul meu, despre tatăl meu, sinucis când eu aveam nouăsprezece ani. Dar, uneori, chiar şi în cărţile mele de critică literară sau în cronici şi eseuri cred că iese la iveală această masivă irigaţie biografică. Literatura e, înainte de orice, individuaţie; te ajută, adică, să ajungi la sinele tău mai bun. Dar asta se poate petrece cu singura condiţie ca tu să vii în poezie cu toate ale tale, cu tot ce ţine de viaţa ta, în bine şi în rău, deopotrivă. Printre alte atâtea teste, scriitorul îl are de trecut şi pe acesta al cruzimii masochiste, autoaplicate: dacă nu poţi fi inuman de crud cu tine, aşa încât să te arăţi lumii cum n-ai vrea să te vadă niciodată, atunci poate că nu eşti făcut să fii scriitor. Cei mari au făcut asta – de la Rousseau, care mărturiseşte totul, inclusiv furturile, inclusiv masturbarea compulsivă, la Eugen Ionescu, dincolo de a cărui sinceritate din ”Căutarea intermitentă” nu cred că se poate trece.

Poemele tale vorbesc fie despre soţia ta, Camelia, şi fiul vostru, Sebastian, fie despre tatăl tău, care s-a sinucis cu ani în urmă. Cumva despre partea luminoasă şi partea întunecată a inimii tale. Te conectezi vreodată doar la o singură parte?

„Conectările” mele nu sunt programatice, nu încerc să cuplez cu o anumită zonă, fie ea luminoasă ori întunecată, a existenţei mele. De altfel, nici nu cred că există o delimitare strictă a acestor zone; ele au fost dintotdeauna zăpăcitor de amestecate. Iată, de pildă: în 1997, anul în care a murit tata, a început iubirea mea cu Camelia. Şi tot în 1997 l-am cunoscut pe Mircea Ivănescu. E, aşadar, ’97 o zonă luminoasă sau una întunecată? N-aş putea să răspund la întrebarea asta, ştiu doar că-i o zonă crucială, destinală chiar, poate că însăşi Zona, şi am scris, de altfel, în repetate rânduri despre asta. Încerc, altfel spus, să practic şi eu după puterile mele exerciţiul acela de autoscopie rece despre care scrie Baudelaire în încheierea Călătoriei la Cythera: „Ah, Doamne, dă-mi puterea şi curajul / să-mi contemplu inima şi corpul fără dezgust”. Ce-i drept, pe mine mă trece deseori dezgustul.

Ultimul tău volum, "Frânghia înflorită", apărut în anul acesta la Casa de Editură Max Blecher, e un dialog intermediat de vise între tine şi tatăl tău?

Da, e un fel de carte de vise dialogată, şi spun „vise” în înţelesul aproape propriu al termenului – unele poeme, mai ales cele dinspre partea de final a cărţii, mai degrabă le-am visat decât le-am scris. Eu nu-mi recitesc niciodată cărţile, însă, atunci când am pregătit ”Frânghia înflorită” pentru tipar, am rămas surprins să văd că practic nu recunoşteam deloc unele poeme finale, le citeam practic pentru prima dată, cu toate că erau în acelaşi folder al computerului unde se aflau şi restul poemelor din ”Frânghie”. Iar acum câteva zile, când cineva a postat pe Facebook câteva versuri din ”Frânghia înflorită”, am fost nevoit să verific dacă-s într-adevăr ale mele, fiindcă nici să mă fi picat cu ceară nu mi le aduceam aminte. Iar asta e cu adevărat ciudat pentru un om care-şi scrie întotdeauna textele la rece, nu? Scriu greu, de regulă, şi apoi rescriu, aşa încât cunosc toate articulaţiile textelor mele. Ei bine, de data asta s-a întâmplat, mai ales înspre finalul cărţii, ceva bizar. Ca şi când mai mult tata ar fi scris textele alea în locul meu. Însă, fireşte, astfel de presupuneri ţinând mai degrabă de parapsihologie nu-s deloc lăudabile la un scriitor care se vrea profesionist.

Te interesează modul în care va fi receptată cartea sau măsura în care va fi înţeleasă?

M-au bucurat şi chiar m-au emoţionat câteva dintre cronicile apărute – multe, pentru cele doar trei luni de când a ieşit cartea din tipar. Am fost dintotdeauna curios să văd cum citesc ceilalţi textele mele, mai ales atunci când e vorba despre oameni pe care-i cunosc şi-i preţuiesc. Însă nu ştiu dacă mă aştept ca textele mele să fie „înţelese”, cum spui. Poemul trebuie mai ales să emoţioneze, din punctul meu de vedere. E un mecanism sofisticat de generat emoţii (acele emoţii fundamentale care te pot introduce în individuaţie), şi fireşte că e îmbucurător să vezi că un cititor sau altul „înţeleg” tipul de mecanism pe care l-ai construit. Însă, dacă se opreşte la acest nivel al înţelegerii, atunci n-a dus lectura până la capăt. Pentru că mai importantă decât mecanismul de generare a emoţiei e chiar emoţia însăşi. Mă interesează mai ales ca cititorul să simtă emoţia decât să înţeleagă cum e ea produsă. Poezia e, printre altele, şi o tehnologie a emoţiei – absolut vitală într-o lume în care progresul uluitor al tehnicului vine la pachet cu un regres pe măsură de uluitor al umanului. Devenim nişte maimuţele hipertehnologizate, cum spune Allan Bloom; iar ceea ce cer eu poeziei e să facă din aceste maimuţele oameni. Iar asta numai prin antrenamentul intensiv al emoţiei şi al sentimentului e posibil.

În ”Monstrul fericit” aveai un vers care vorbea despre faptul că ai chinuit o iubire vie pentru una moartă. Ce ai avut in vedere?

Poemul acela era despre o vizită la cimitir – într-o seară, după ce băusem enorm (cum am băut de fapt întotdeauna în deceniul meu alcoolic), am luat-o mai mult cu forţa pe Camelia şi am mers în cimitir, încercând să găsesc crucea tatălui meu – cum nu mai fusesem acolo de zece ani, îmi venea greu s-o găsesc, mai ales că se înnopta. Aşa că încercam s-o găsesc, citind numele de pe cruci la lumina display-ului telefonului mobil, în vreme ce Camelia îngheţa de frig aşteptându-mă. Cred că-i limpede de ce spun acolo că încerc să mă împac cu o iubire moartă torturând-o pe cea vie. Deşi, ca să fiu exact, nu iubirea era moartă – căci îmi iubesc tatăl indiferent de amănuntul că aparenţa lui fizică nu mai e aici. Însă cartea aceea, Monstrul fericit, şi-a făcut treaba – era o carte cu poeme cu şi despre alcool, şi constatam pe măsură ce le scriam că beam tot mai puţin. Notez asta, de altfel, chiar în poeme. Iar când Editura Cartier mi-a publicat cartea, în aprilie 2009, am renunţat complet la alcool. Faptul că am scris cât am putut de aplicat despre iubirea moartă (pe care o imitam inclusiv în compulsiunea alcoolică) m-a făcut mai OK pentru iubirea mea vie. Ceea ce înseamnă că atât poezia, cât şi iubirea şi-au făcut treaba. Cum şi-o fac întotdeauna, până la urmă.

Pierderea tatălui tău a influenţat ulterior relaţia dintre tine şi fiul tău? Te-a responsabilizat mai mult?

Da, sigur. Inclusiv faptul că am renunţat complet la alcool cu o lună înainte de naşterea lui Sebastian tot de aici vine – din spaima mea că aş putea ajunge să-l îndepărtez de mine. Temporar sau definitiv. Pe lângă asta, destule detalii ale gesticulaţiei mele cotidiene din scenariul domestic cu Sebastian au în plan secund scenariul domestic dintre tata şi copilul care eram. Fericirea mea cu Sebastian e în intertext cu fericirea mea cu tata. E o evidenţă care fireşte că te responsabilizează (ca orice intertext major, în fond).

În ochii multor prieteni pari un om cu adevărat optimist. E o realitate sau o aparenţă?

Nu ştiu ce să spun, eu cred mai degrabă că sunt realist. Adică, ştiu din experienţă că lucrurile se aşază până la urmă OK. Uite, tata s-a spânzurat, noi eram cinci copii (eu, la nouăsprezece ani, cel mai mare), mama era muncitoare, erau demenţii ani ’90 – perspectivele erau mai degrabă sumbre, nu? Am vrut atunci să abandonez facultatea şi să-mi găsesc o slujbă, ca să întreţin familia, dar nu m-a lăsat mama. Mi-a spus să-mi văd de facultate şi să iau neapărat bursă, în loc de salariu. Au fost zile în care singurul lucru comestibil din casă era ceapa (fără pâine – doar ceapă). Şi nu erau zile triste – dimpotrivă, râdeam în hohote de absurdul situaţiei. Iar azi toate astea au trecut, toate lucrurile cumplite s-au resorbit în fericiri complicate. Aş zice cam aşa: sunt un realist care ştie că tragediile au aproape întotdeauna happy-end. (Ca-n ”Suplicantele” lui Eschil, bunăoară.) Şi nimic nu catalizează mai bine happy-end-ul unei tragedii decât poezia. Ceea ce, iarăşi, nu ştiu dacă-i o observaţie optimistă sau pesimistă. Uite, ca să închei: sunt realist ca poezia. Care nu e nici optimistă, nici pesimistă, ci lucrează din răsputeri să facă din noi nişte oameni mai buni. Să-i ţinem pumnii.

 Interviu realizat de Moni Stănilă


7 comentarii:

tensiune 2 decembrie 2012, 13:55  

Foarte interesant interviul. Felicitari Punkt

Yigru Zeltil 3 decembrie 2012, 10:19  

"Aş zice cam aşa: sunt un realist care ştie că tragediile au aproape întotdeauna happy-end. (Ca-n ”Suplicantele” lui Eschil, bunăoară.) Şi nimic nu catalizează mai bine happy-end-ul unei tragedii decât poezia"

Subscriu. Mă enervează nihilocentrismul "tare", care proclamă o apocalipsă iluzorie (poate mai puţin iluzorie decât detaşarea, dar în fond iluzorie). Dacă morţii ar putea folosi facebook şi yahoo messenger, ar mai exista conceptul de moarte?...

shoes 3 decembrie 2012, 15:43  

Felicitari Radu. Intotdeauna o placere.

Radu Vancu 3 decembrie 2012, 21:59  

Yigru Zeltil: Mişto întrebarea ta, cred c-ar putea ieşi nişte poeme frumoase de aici. Dar s-ar putea pune şi viţăvercea - oare dacă viii n-ar mai putea folosi FB şi YM, s-ar mai putea vorbi de viaţă? :)

Shoes: Mulţumesc frumos, eşti întotdeauna prea generos.

Mugur Ionescu 9 decembrie 2012, 16:07  

Deosebit! Intotdeauna o placere.

Radu Vancu 9 decembrie 2012, 23:43  

Mulţumesc frumos, vă mai aştept. :)

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS