Interviu dat lui Marius Chivu pentru "Dilemateca"

Marius Chivu mi-a luat un interviu pentru Dilemateca, poate fi citit aici.
Însă numai de cei care au abonament.
Pentru ceilalţi, îl postez aici (sper să nu falimentez astfel minunata revistă! :) )

Două din cărţile tale au ca temă sinuciderea tatălui tău, este aceasta trauma originară din care s-a dezvoltat toată poezia ta? În ce măsură literatura ta este consecinţa acestui accident biografic?

Marius, întrebarea ta de început îmi aduce aminte de fandările scurte, pe viaţă şi pe moarte, ale unuia dintre spadasinii preferaţi ai copilăriei mele – Pan Wolodyjowski din Potopul lui Sienkiewicz. Nu ştiu dacă mai ţii minte cum înţelegea el să se lupte: nu cu dantelării baroce ale gesturilor, nici cu furor romantic şi viforos, precum junele prim al romanului, Kmicic – ci, dimpotrivă, litotic şi cumva aticist, cu maximă ergonomie de mişcări, recurgând aproape exclusiv la fandări decisive (ca ale tale), încât, cum repetă Sienkiewicz, „îi stingea pe duşmani ca pe nişte lumânări”. Prin urmare, cum singurul răspuns la o astfel de fandare e o contrafandare, am să-ţi răspund la fel de abrupt: am început să scriu despre sinuciderea lui tata la şapte ani după ce ea s-a întâmplat – mai exact, primele poeme din Biographia litteraria (care apare în 2006) au fost scrise prin 2004. Bizar e că în prima mea carte, Epistole pentru Camelia, din 2002, nu se pomeneşte despre asta decât într-un singur loc, în începutul unui poem care constată că în ’97 s-au produs trei evenimente majore: moartea lui tata, începutul iubirii cu Cami şi întâlnirea cu Mircea Ivănescu. Uite, acum îmi dau seama că am scris cel puţin o carte despre fiecare dintre evenimentele astea. Toate trei sunt, într-un fel, „traumele originare” ale poeziei mele; însă, strict statistic, sinuciderea tatălui meu e trauma prevalentă. Despre ea, e adevărat, am scris cel mai mult. Poate pentru că zecile de minute în care am stat năuc lângă cadavrul lui tata, în vreme ce ce paramedicii încercau în zadar să-l resusciteze, zecile de minute ale morţii lui, adică, au fost cele mai intense zeci de minute ale vieţii mele.

De cîte cărţi e nevoie pentru a te împăca cu o astfel de moarte? Te vezi captiv sau loial acestei teme?

Uneori mă gândesc că un scriitor foarte bun ar fi avut nevoie de o singură carte. Ar fi tranşat totul printr-un singur text definitiv, cu care s-ar fi împăcat, cum spui, cu o astfel de moarte. Cam ca Ileana Mălăncioiu în Sora mea de dincolo, să spunem. Sau ca John Berryman în dialogurile contondente cu sinuciderea tatălui său din Dream Songs – deşi cele 385 de Cântece vis sunt totuşi ceva mai mult decât o culegere uzuală de poeme (sunt, de fapt, cam cât cele şase cărţi ale mele la un loc). Însă îmi aduc apoi aminte de Mircea Ivănescu, pe care sinuciderea fratelui său mai mare l-a bântuit de la textele scrise pe la sfârşitul anilor ’50 până la textele finale de prin anii ’90 – patruzeci de ani a rătăcit, precum Moise, prin deşertul unei astfel de traume. Şi aş zice că se poate vorbi cu egală îndreptăţire şi despre captivitate, şi despre loialitate – e un fel de sindrom Stockholm mai complicat, în care scrisul tău (şi viaţa ta, căci tot aia e) acceptă captivitatea în traumă ca pe o formă de loialitate faţă de mortul drag.

Preluînd sugestia lui Cristi Popescu, în ultima ta carte de poezie, Frînghia înflorită, teoretizezi „poezia ca artă de familie” şi te defineşti drept „poet domestic”... De altfel, ai scris pînă acum cărţi despre şi pentru soţia ta, tatăl tău, fiul tău.... Ce înseamnă, mai exact, o artă de familie, către ce ideal tinde această artă?

Uite cam cum îmi reprezint eu situaţia unui poet de familie: imaginează-ţi-l pe Gregor Samsa, ajuns deja gândac, scriind disperat poeme în care să demonstreze dragilor şi iubiţilor lui asasini că sub carapacea cheratinoasă e el, Gregor, dragul şi iubitul lor frate şi fiu. Imaginează-ţi eforturile deprimante şi comice pe care le fac gheruţele lui ca să mâzgălească pe foi cuvinte cât de cât plauzibile în care să fie prinse, aşa cum e el prins în blestemata de carapace, tot sufletul lor comun, toată memoria lor geminată. Ceea ce face şi mai ridicol un asemenea personaj e că nu cere de la arta lui numai să-i asigure supravieţuirea pură şi complicată. Nu – el vrea, impur şi simplu, să fie fericit. Nici mai puţin, dar nici mai mult. Bref, imaginează-ţi-l pe Gregor Samsa fericit – cam ăsta e idealul unui poet de familie.

Aşadar, tu scrii ca să obţii fericire?

La o întrebare aşa de definitivă, o să-ţi dau un răspuns pe măsură de definitiv: sigur că da! Cu singurul distinguo că efectiv fericit eşti doar atunci când scrii. În rest, adică în afara scrisului propriu-zis, terapeutica poeziei derivă din aceea că poezia e o disciplină. Mai exact, una dintre disciplinele fundamentale ale propriei umanităţi. O formă de individuaţie, la fel de îmbietoare şi de riscantă ca oricare alta. Şi, aşa cum se întâmplă deseori cu cei care intră în acest proces de sinteză a sinelui, destui clachează. Cauze imponderabile fac ca individuaţia să stagneze, iar sărmanul individ se alege cu un sine plasat undeva pe scara intermediară a devenirii. Cu caricatura sinelui propriu, adică. De asta se poate constata că, deşi literatura e o questă a fericirii, comunităţile de scriitori sunt cel mai adesea ghettouri ale melancoliei & nefericirii. Sau, ca să exemplific cu mine însumi – din februarie, de când am terminat Frânghia înflorită, n-am mai putut scrie nici măcar un capăt de vers. Ei bine, de atunci încoace sunt un tip insuportabil, un ursuz şi un arici alături de care e exasperant să trăieşti (întreab-o pe Camelia, dacă nu mă crezi). Ia-mi scrisul, şi m-ai transformat într-un nevrotic. Or, dacă mă întrebi pe mine, prefer să fiu un biet poet domestic decât un nevrotic.

Sintagma de poet domestic pare, totuşi, inofensivă şi nevinovată, poate exista creaţie cu astfel de atribute?

Păi, în măsura în care e imaginabil un Gregor Samsa fericit în sânul familiei, e imaginabilă şi o poezie inofensivă şi nevinovată. Am avut acum câţiva ani un mic şoc când Mircea Ivănescu mi-a destăinuit că poezia lui, atât de decontextualizată politic, avea şi o miză politică secretă: marea lui revanşă faţă de răutatea istoriei, spunea poetul, ar fi fost ca poemele lui să pare scrise într-o ţară liberă, în care comunismul n-ar fi existat niciodată. Aşadar, până şi poezia inofensivă politic a lui Mircea Ivănescu ascunde, în fapt, o grenadă ofensivă sub aparenţa ei nevinovată. Ori, în exact acelaşi sens, ne putem aminti ce spune Kundera despre Hrabal în Une rencontre: umorul enorm din proza lui neutră politic era mai destabilizator pentru comunism decât zeci de manifeste. Oricât de inofensivă şi nevinovată, literatura e aşadar întotdeauna ofensivă şi vinovată. Cât despre sintagma de „poet domestic”, e într-adevăr cam păcălicioasă, de vreme ce-şi propune scopuri atât de maximaliste precum ducerea la bun sfârşit a individuaţiei, chestiune la fel de grea precum citirea din scoarţă-n scoarţă a Cărţii Roşii a lui Jung (ori a lui Breban, bunăoară).

Te-aş întreba şi despre natura imorală a publicării unei literaturi atît de personale, care sînt limitele discreţiei într-o astfel de poezie? Este tipărirea o formă de penitenţă? Este scrisul o formă de vindecare dar cu condiţia să aibă public? După cum vezi, nu te întreb de ce scrii, ci de ce anume publici?

Încercând să păstrez metafora medicală din întrebarea ta, aş zice aşa: pentru poet, publicul e cam ca psihanalistul – nefăcând nimic, face de fapt totul. Tu stai întins pe canapea, povesteşti toate ale tale, el nu spune nimic, mai tuşeşte doar din când în când, mai scoate câte un „hm, interesant” rarissim şi, la sfârşit, te trezeşti tam-nesam vindecat. Fără îndoială că ţi-ai putea spune toate poveştile alea singur, exact la fel; de asemenea neîndoielnic e că ele nu te-ar mai vindeca. Şi mai e ceva: poezia, draga de ea, e de o cruzime feroce. Vine aproape întotdeauna numai la cei care-s dispuşi să se jupoaie de vii cu zâmbetul pe buze. (Eu, mă grăbesc să spun, nu-s!) Marele strămoş al poeţilor domestici spunea, într-o traducere literală, cam aşa: „O, Doamne, dă-mi puterea şi curajul / să-mi contemplu inima şi corpul fără dezgust”. Micul meu amendament la versurile astea, pe care mi le recit adesea ca pe o mantră, prevede că amintita contemplaţie trebuie să fie publică: dacă-i show, atunci show să fie. Atâta doar că n-am ajuns niciodată în stare să-mi privesc inima fără dezgust. (Despre corp, ce să mai vorbesc...)

Asta presupune că vindecarea interioară aduce cu sine sfîrşitul poeziei? Poţi fi „externat” din poezie?

Nu ştiu dacă poezia încetează atunci când dispare boala, însă ştiu sigur că poezia poate să te părăsească definitiv nu numai atunci când eşti nepoetic de sănătos, dar chiar şi atunci când eşti mai bolnav. Am văzut asta la Mircea Ivănescu, pentru care dispariţia doamnei Stela în 1999 n-a mai însemnat şi revenirea terapeutică a poeziei. De data aceea, trauma n-a mai fost locvace. Ori să ne gândim la Rimbaud: n-aş zice că „sfârşitul poeziei” a venit la el ca urmare a unei vindecări interioare. Dimpotrivă, poate că la el sinteza sinelui, sau individuaţia, cum vrem s-o numim, a avut nevoie de suma altor experienţe şi i-a cerut să exemplifice pe viu suferinţa şi nebunia fantasmate în poeme. I-a cerut ca viaţa să devină corelativul obiectiv al propriei poezii. Ceea ce el a şi făcut, la fel de radical ca şi în poezie – dar n-aş îndrăzni să numesc asta „vindecare interioară”. Ca să nu mai bat atât apa-n piuă: da, cred că cei vindecaţi bine-mersi nu mai au nevoie de poezie – decât eventual în calitate de cititori.

Cum îţi primeşte/priveşte poezia propria ta familie?

Slavă Domnului, cu indiferenţă! Sau, ca să fiu mai exact, cu un fel de îngăduinţă amuzată. Şi sper din toată inima că aşa vor rămâne lucrurile şi pe mai departe; mi-e complet nesuferit genul scriitorului venerat de familie, poetul domestic din mine se revoltă cumplit când vede pe cineva subordonând familia poeziei – ele trebuie să fie exact ca puterile în stat, nu pot conlucra eficient decât când sunt reciproc independente. Sau, mai precis, nu pot fi cu adevărat împreună decât atunci când sunt etanş separate. Nu fac deloc paradoxuri, orice poet domestic ştie exact ce vreau să spun.

Mă gîndesc dacă nu cumva un poet domestic îşi trădează familia scriind despre ea?

Chiar despre trădare n-aş vorbi, dar scrisul cere un timp pe care-l furi din viaţa familiei – în loc să trăieşti secundă de secundă alături de cei dragi, cauţi mereu un colţ în care să-ţi vezi de fantasmele & bovarismele tale. Asta nu poate fi decât enervant pentru ei, bănuiesc. Dacă înţeleg bine, întrebarea ta bate însă altundeva, anume înspre zona indiscreţiei comise de o poezie excesiv de biografistă, cum e prin însăşi natura ei orice poezie domestică. Din punctul ăsta de vedere, aşa e, poezia e un soi de trădare – şi toţi poeţii biografişti & domestici serioşi îţi dau deseori senzaţia că tu, ca cititor, comiţi o indiscreţie, tragi cumva cu ochiul pe gaura cheii la istorii de familie care nu te prea privesc. Bizar (şi cumva miraculos) e că, în cele din urmă, atunci când citeşti poeţi biografişti cu adevărat mari, precum Berryman ori Snodgrass (sau Mircea Ivănescu, fireşte), înţelegi că toate lucrurile acelea extrem de personale te privesc şi pe tine, sunt la fel de aproape de tine ca şi cele mai intime probleme personale al tale. Şi, dacă tot am folosit cuvântul „intim”, profit să fac aici o mică paranteză – m-a iritat folosirea lui peiorativă în critica română, practic orice poet catalogat drept intimist e imediat declasat. Or, intim vine din superlativul lui „intus” şi desemnează tot ce e mai dinlăuntrul fiinţei noastre, ceea ce se află în Sfânta Sfintelor sinelui nostru. (Iartă tonul prea exaltat, vine ca reacţie emoţională la bemolii despre care vorbeam). A fi poet intimist ţine, aşadar, de registrul superlativului, nu al peiorativului. Am ţinut neapărat la paranteza asta pentru că mi-a ieşit pe nas de câte ori l-am văzut pe Mircea Ivănescu decretat din vârful buzelor de anumiţi critici drept poet „intimist”, ergo minor.

Pentru că eşti deopotrivă un mare cititor şi un bun comentator de poezie, prin urmare eşti la curent cu ce anume şi mai ales cu cît de mult se publică, te-aş întreba dacă nu ai şi tu impresia în ultimii ani a unei inflaţii de debuturi premature? Cum îţi explici?

Debuturile sunt aproape întotdeauna premature, până şi Nina Berberova, debutând la 84 de ani, ar mai fi putut aştepta puţin. Cât despre debutanţii noştri, nu cred că-s neapărat mai grăbiţi decât noi, cei care debutam cu zece ani în urmă; pur şi simplu pentru ei vremurile sunt mai favorabile, au vreo patru-cinci edituri la care pot să publice poezie în condiţii onorabile, respectivele edituri îi caută şi-i antamează de la primele pagini notabile publicate sau de la primele premii câştigate la concursurile pentru liceeni – în a căror proliferare (a concursurilor, iar nu a liceenilor!) e de căutat de asemenea un motiv pentru efervescenţa asta reală a debuturilor în ultimii doi-trei ani. Şi poate că există, cine ştie, şi o anumită ciclicitate: între ’92 şi ’95 au debutat grupat Iustin Panţa, O. Nimigean, Ioan Es. Pop, Judith Meszaros, chiar şi Cristian Popescu, într-un fel; peste şapte-opt ani, prin 2002-2003, au debutat de asemenea grupat Dan Sociu, Teodor Dună, Claudiu Komartin, Dan Coman, Ştefan Manasia şi ceilalţi magnifici; iar acum, după alţi şapte-opt ani, poate că a venit rândul unei alte serii de debutanţi remarcabili, cu Andrei Dosa, Matei Hutopila, George Serediuc, Alex Văsieş şi Radu Niţescu pe post de ice-breakeri.

Nu ţi se pare că marile edituri au cam abandonat poezia tinerilor?

N-aş zice că de abandon ar fi vorba, dacă mă gândesc că-n toamna asta Cartea Românească o să lanseze nu mai puţin de patru cărţi ale unor poeţi tineri remarcabili: e vorba despre Rita Chirian, Ofelia Prodan, Vlad Moldovan şi Dan Sociu. Dar e perfect adevărat că, în ultimii ani, tinerii s-au orientat către edituri emergente, mici dar ambiţioase – în primul rând Charmides, Tracus Arte, Casa de Pariuri Literare, Casa de editură Max Blecher. Edituri care şi-au făcut de altfel bine treaba, câtă vreme cărţile lor au obţinut nu numai succes de critică (cronici numeroase, prezenţe în topuri anuale etc.), dar chiar şi premii dintre cele mai importante. De altfel, din câte ştiu, în destule ţări occidentale editurile care publică poezie sunt mai degrabă cele mici şi mijlocii, aşa că poate că nu-i vorba decât despre o aşezare a lucrurilor mai în logica pieţei de carte.

În cele cîteva prelegeri despre literatura română pe care le-am ţinut în străinătate am spus că, dacă ar fi suficiente traduceri, România ar fi în poezie superputerea Europei... Pentru că citeşti poezie şi în alte limbi şi pentru că faci deja de doi ani o antologie cu cele mai bune poezii ale anului, cum ţi se pare că stăm cu poezia, ca valoare, ca audienţă la cititori, ca prestigiu de imagine în cîmpul cultural?

Da, de doi ani facem, Claudiu Komartin şi cu mine, antologia asta. Care are, cum ştii, dimensiuni de roman, cu toate că-i destul de restrictivă – nu numai în ce priveşte selecţia poeţilor, dar şi a poemelor: alegem cam patru-cinci poeme pentru fiecare autor. De unde rezultă că, într-adevăr, se scrie şi mult, şi bine. Avem, vorba poetului manelist, valoare; în ce priveşte audienţa şi prestigiul de imagine, ştim amândoi că aici e buba. Însă, dacă ne consolează cu ceva, caprele poetice ale vecinilor o duc şi mai rău. În majoritatea ţărilor din Europa, se debutează mai greu, un tânăr talentat poate spera să aibă un volum în jurul vârstei de 30 de ani. Însă compensează, ce-i drept, cu prestigiul de imagine; văd relativ frecvent pe TV5 poeţi tineri vorbind invitaţi la diverse emisiuni, de pildă. Şi, mai ales, au un sistem de burse la care nu putem decât visa plini de admiraţie & fiere – în Suedia sunt frecvente bursele de 2.000 de euro pe lună, timp de doi ani, în care n-ai altceva de făcut decât să stai şi să scrii. Poeţii suedezi care-mi povesteau asta erau foarte revoltaţi de cuantumul mic al bursei, inferior salariului unui profesor debutant, ziceau ei. Sau, ca să ne uităm ceva mai aproape de ograda noastră, şi slovenii au o profuziune de burse pentru poeţi. Evident că n-am nici o speranţă că se va ameliora ceva în anii proximi, având în vedere dezastrul din administraţia culturală din ultimele luni. Acum, după dispariţia ICR-ului (căci de dispariţie vorbim, nu de schimbarea conducerii), avem ăi mai prima poeţi şi a mai ultima administraţie culturală, dacă e să ţi-o spun pe şleau.

Mda, şi eu cred că ICR-ul a fost, practic, desfiinţat, cu asemenea buget a devenit un institut fantomă, dar, oare, nu genul acesta de vitregii ajută poezia? Are nevoie poetul de timp şi bani ca să scrie cu adevărat poezie?

Am citat de câte ori am avut ocazia conjectura aceea a lui Ion Mureşan după care poeţii sunt ca anticorpii – atunci când ceva e infectat în corpul social, sunt secretaţi în număr mare pentru a neutraliza boala. Aşa s-ar explica, la urma urmei, de ce poezia e mai vie şi mai sănătoasă taman în acele locuri în care răul istoric e mai prezent – în România, în Serbia, în Croaţia (poemul Anthem al croatului Boris Dežulović a încrâncenat carnea pe mine), în Orientul Apropiat, în America Latină... Există o antologie Norton extraordinară, apărută în 2008, numită Language for a New Century şi alcătuită de Tina Chang, Nathalie Handal şi Ravi Shankar – e acolo ramasată poezie contemporană din zonele de conflict din Orientul Mijlociu şi din Asia, în primul rând, dar şi din alte locuri în care umanitatea e în criză profundă. Ideea antologiei le-a venit celor trei autori după evenimentele din 11 septembrie 2001, şi au muncit şapte ani la edificarea acestui teribil conglomerat de suferinţă şi lumină (căci o neaşteptată lumină irizează textele astea negre şi bolnave). Ei bine, antologia asta ar fi meritat să poarte pe copertă drept motto ipoteza lui Mureşan despre poeţii-anticorpi, în asemenea măsură pare o ilustrare a ei. Dar, dacă e adevărat că poetul n-are nevoie de bani ca să caute fericirea de dincolo de (sau chiar din) traumele lui, e la fel de adevărat că ce s-a întâmplat cu ICR-ul e o mizerie.   

Cum ţi se pare recentul top al revistei Corpul T dedicat celor mai bune volume de poezie din ultimii 22 de ani? A nedreptăţit pe cineva? Rezistă? Se va reconfigura în anii ce vin?

Nu prea mi se pare OK să vorbesc despre topul Corpului T, fiind eu unul dintre cei amintiţi acolo, adică nu mi se pare cuşer să fiu şi jucător, şi arbitru, dar o să spun două vorbe, nu mai mult...

Mai ales că volumul tău cel mai votat este Biographia, care nu mi se pare cel mai bun, dacă-mi permiţi... Apreciez enorm la literatura ta, faptul că volumele tale (cel puţjn ultimele trei) nu sînt doar nişte colecţii de poezii, sînt suite, fiecare carte este un lung poem...

Aşa e, am încercat să scriu câte un poem amplu care să poată funcţiona atât de sine stătător, cât şi în silogism cu cele anterioare. Însă nu despre mine-i vorba aici, ci despre topul respectiv – aşadar, revenind, găsesc aproape revoltătoare absenţa dintre nouăzecişti a lui Iustin Panţa, ale cărui cărţi sunt încă vii şi nevătămate, destule pagini se fac vibratile la lectură; ignorarea lui după zece-unsprezece ani de la dispariţia fizică mi-a adus aminte acea anecdotă cu Nichita Stănescu în care, întrebat de ce nu pleacă din ţară, de vreme ce e celebru, poetul ar fi răspuns: „Cum să plec? Ăştia în două-trei săptămâni te uită!”. Tare mă tem că avea dreptate – deşi a murit la 36 de ani, Panţa a lăsat în urmă o operă substanţială, sunt câteva cărţi peste care nu se poate trece. Şi uite că s-a trecut. În fine... Apoi, douămiiştii sunt totuşi sub-reprezentaţi, şi numeric, şi ca poziţie în top. Însă e cumva normal, fireşte că vârsta devine un criteriu axiologic într-o astfel de întreprindere; vreau să spun că, dacă ar avea de ales între Ieudul fără ieşire, Arta Popescu, Jucăria mortului şi Ghinga, cărţi, după mine, absolut la fel de puternice, oricine le-ar transcrie în ordinea cronologică a naşterii autorului, poate cu o mică ezitare între Es. Pop şi Popescu, în funcţie de gustul fiecăruia. Fireşte că se va reconfigura, ca orice canon şi ca orice top, însă nu prea mai e loc de surprize fundamentale. Va fi mai degrabă vorba despre renegocierea locului în top decât despre new entry-uri eclatante.   

Lipsesc multe titluri foarte bune precum Bucla lui TO Bobe sau Din amintirile unui Chelbasan de Anamaria Sandu sau Floarea de menghină a Svetlanei... dar eu am observat şi altceva, că voturile au mers mai degrabă înspre partea hard şi dark a poeziei (deşi cîştigătorul absolut e Levantul)... Este aici o prejudecată a valorii?

O, da, despre asta sunt sigur, există o întreagă mitologie a poeziei-ca-suferinţă! Nu că eu n-aş crede că poezia şi trauma sunt inextricabil legate, dovadă stă ce am spus mai sus; însă poezia nu e numai suferinţă, e în egală măsură şi fericire, ba chiar e mai greu să scrii poezie despre fericire decât poezie despre traumă. A spus-o Houellebecq însuşi, l-am văzut într-o emisiune pe TV5 în care mărturisea că visul lui e să ajungă un scriitor suficient de bun ca să scrie o carte de poeme despre fericire (el a şi debutat ca poet, de altfel), întrucât literatura traumei e prea uşor de scris,se pune singură în pagină, suferinţa se îmbină în celuloză precum sângele în tifon (comparaţia asta finală îmi aparţine, nu-i a lui Houellebecq, nici măcar el n-ar fi putut spune ceva atât de patetic). Am simţit, de altfel, pe pielea mea efectele acestei prejudecăţi, atunci când a apărut Sebastian în vis. Nu că n-ar fi fost o carte norocoasă – a avut aproape treizeci de cronici, ceea ce cred că-i foarte mult pentru ecosistemul nostru literar, a primit câteva premii, mă rog, a avut micul ei destin. Dar unii dintre prietenii mei, foarte buni cititori de poezie şi excelenţi poeţi, n-au putut digera cartea asta, mi-au spus-o deschis şi prieteneşte şi cu asta basta. A păţit-o şi Dan Coman, cu Dicţionarul Mara, o carte foarte frumoasă, dar la care prejudecata temei a funcţionat, de asemenea. Şi atunci cum să nu-l admiri o dată în plus pe Emil Brumaru, care, la decernarea premiului Opera Omnia al Observatorului cultural, dar şi în epistolarul recent apărut (Opere 3, adică), mărturiseşte franc că, într-o literatură de nefericiţi, aşa cum e literatura română, el nu poate scrie decât pe fericire?

Mulţi poeţi şi-au exprimat, în ultimii ani, mai nuanţat sau mai dur nemulţumirile faţă de criticii literari, dar dincolo de reproşuri şi uneori chiar înjurături, criticilor (care, apropo, abia dacă mai au unde scrie, sînt prost plătiţi, sînt automat suspectaţi de ignoranţă, rea credinţă, oportunisme etc.) nu li s-a recunoscut niciodată meritul de a fi popularizat şi promovat în toate felurile posibile poezia română, fie prin eseuri şi conferinţe ţinute în străinătate, fie prin propuneri, nominalizări şi recomandări pentru burse, traduceri, workshop-uri, prezenţe la tîrguri de carte etc. Cum au ajuns criticii să fie atît de dispreţuiţi?

Ei, n-o lua şi tu atât de în serios. Face parte din fişa postului unui critic să fie când adulat, când înjurat, deseori de aceeaşi limbă – adu-ţi aminte de Ion Barbu şi E. Lovinescu, de pildă. Acum, sincer să fiu, orice critic, oricât de bun ar fi, e uneori enervant când intră la o idee şi o ţine langa cu ea – că tot l-am pomenit pe Lovinescu, citind Critice-le nu poţi să nu te iriţi văzând cât îl tot exaltă pe Baltazar, pe care-l pune laolaltă cu Eminescu şi autorul Mioriţei (literal!), contrapunîndu-l expressis verbis lui Bacovia şi, implicit, lui Barbu. Te enervezi acum, la 80-90 de ani după textul cu pricina, darmite bieţii contemporani, cât vor fi bombănit printre dinţi! Însă cine nu ţine la înjurătură nu face de critic, aş zice. Poeţii vor toţi să fie iubiţi şi corcoliţi; cum nici un suflet de critic nu-i atât de plin de iubire & corcoleală, iaca pozna. Mai e însă ceva care cred că explică lamentaţiile poeţilor: cu generaţia noastră, s-a cam întrerupt o filiaţie a criticilor genuini de poezie, empatici & voluptuoşi, scriind despre poezie discursuri îndrăgostite şi calofile, cu pagina inflamată de un soi special de lirism (există, aşadar, şi o variantă de lirism critic, nu doar poetic) care-o face recitibilă nu doar qua critică, cum ar spune H.-R. Patapievici, ci şi qua poezie. Mă refer la filiaţia Lovinescu-Negoiţescu-Matei Călinescu-Raicu-Valeriu Cristea-Grigurcu-Cistelecan-Soviany, fireşte. Paginile criticilor douămiişti nu mai au vibrato-ul acela. Poate doar la Doris Mironescu, sau la Antonio Patraş, însă cam atât. Iar poeţii, cum spuneam, vor să fie corcoliţi, cer criticului să fie prietenul lor ideal. Recunosc, sunt de asemenea foarte puţini poeţii care să merite din partea criticului tot efortul ăsta. Al scrisului empatic & epifanic şi al prieteniei, adică.  

Te contrazic aici, căci de fiecare dată cînd criticii scriu cald şi personal sînt taxaţi drept impresionişti, fără metode critice etc.. Şi-apoi nu ştiam că poeţii aşteaptă iubire de la critici? Sau poate că poezia ultimului deceniu e mai greu de iubit...

Da, cred că-i greu de iubit, la cât e de neagră-n cerul gurii...  Dar, de fapt, poezia a fost întotdeauna hachiţoasă şi belalie, ca toate damele fatale. Spui că, atunci când scriu cald şi personal, criticii sunt taxaţi de impresionişti lipsiţi de metodă. Aşa e – dar bagă de seamă că cei care-i taxează nu-s nicidecum poeţii, ci ceilalţi critici. Poeţii vor cu disperare ca oficiul critic să nu fie făcut de un tată aspru şi drept, ci de o mamă iubitoare şi dorlotantă, pe care s-o poţi îndupleca cu mici şantaje afective. Chiar şi cei mari simt aşa, sau poate mai ales cei mari – să ne aducem aminte de Baudelaire, care încerca disperat să-i intre-n graţii lui Sainte-Beuve, trimiţându-i flori şi turtă dulce. Cum ştim, marele critic nu s-a lăsat, a făcut pe tatăl aspru şi neînduplecat – şi rău a făcut. Aşa că, ce să spun, fiţi şi voi ceva mai mămoşi, gândiţi-vă că poeţii ăştia care scriu cu sânge au sertarele pline de turtă dulce pe care abia aşteaptă să aibă cui o trimite!

Read more...

TRANSPOESIE, Bruxelles. Lectura & vernisajul expoziţiei de poezie

De miercuri dimineaţa o să fiu la Bruxelles, pentru lectura & vernisajul expoziţiei de poezie din cadrul proiectului TRANSPOESIE.
Vernisajul o să aibă loc în staţia de metrou Botanique, de la ora 17. O să fie expuse poeme ale celor 24 de poeţi participanţi, fiecare reprezentând câte o ţară. Adică, mai precis, poeme în 21 de limbi. 
Lectura va avea loc de la ora 20, la Casa Internaţională a Literaturii - Passa Porta va găzdui o serată literară dedicată poeziei europene, în prezenţa poeţilor Eric Piette (BE), Gueorgui Konstantinov (BG), Xóchil A. Schütz (DE), Onno Kosters (NL), Luna Miquel (ES), Ceylan Mevlüt (TR) şi Radu Vancu (RO). Moderatorul dezbaterii este Johan de Boose, scriitor şi jurnalist al cotidianului belgian De Standaard. 
Traducerile în limbile franceză şi neerlandeză aparţin poetului şi traducătorului Jan Mysjkin.
Să nu uit: prezenţa mea la TRANSPOESIE este posibilă cu sprijinul Institutului Cultural Român din Bruxelles şi al reţelei EUNIC în Bruxelles, cea din urmă instituţie având amabilitatea să-mi deconteze transportul după tăierile bugetare ştiute. 
Redau mai jos ce am declarat acum vreo săptămână despre proiectul TRANSPOESIE.
"Poezia şi transportul sunt veri primari: nu degeaba metafora, meta-phora, înseamnă chiar transpunere ori transport. 
Iar unele autobuze din Grecia de azi se numesc chiar aşa - metaphora. Să te plimbi prin oraş cu metafora - sau, mai exact, să te plimbe metafora prin oraş, să priveşti lumea prin geamurile mari, murdare şi luminoase ale metaforei, să ştii unde vrei să te ducă şoferul, dar să nu fii sigur că metafora te va duce acolo teafăr şi nevătămat: o mai exactă definiţie a poeziei e greu de imaginat.
Încât TRANSPOESIE nu mi se pare altceva decât punerea în praxis a unui soi de metaforă underground. Mai precis, a metaforei care te plimbă prin viscerele undergroundului. Dintr-un anumit punct de vedere, acesta nu e doar un proiect poetic - ci e chiar Proiectul poeziei."

Read more...

Colocviile & Festivalul Internaţional de Poezie al Revistei Transilvania

De azi într-o săptămână începe a noua ediţie a Colocviilor Revistei Transilvania, începute de Dragoş Varga şi de mine în 2004.
Am gândit-o, ca şi anul trecut, în formatul unui festival de poezie - de data asta chiar internaţional, întrucât am invitat poeţi şi editori din afara ţării: Gökcenur C., Zerrin Yilmaz (Turcia), Milan Dobricic, Dejan Matic (Serbia), Ivan Hristov (Bulgaria). 
Iată programul Colocviilor/Festivalului, eu zic că ar fi păcat să lipsiţi. :)

COLOCVIILE REVISTEI TRANSILVANIA, EDIŢIA A IX-A /

FESTIVAL INTERNAŢIONAL DE POEZIE, EDIŢIA I

28-30 septembrie 2012

Program

Vineri, 28 septembrie, 17.00, Biblioteca ASTRA, Corp A, Sala de festivităţi

Deschiderea Colocviilor. Prezentarea invitaţilor

Recital de muzică medievală şi renascentistă: Aeternum (Claudiu Conţiu – chitară)

Lecturi de poezie:

           

Ion Mureşan

Alexandru Muşina

V. Leac

Claudiu Komartin – lectură & lansare Cele mai frumoase poeme din 2011,

Tracus Arte

Gökcenur C.

Dejan Matic

Ruxandra Cesereanu

Constantin Acosmei

Recital de muzică clasică: cvartetul Intermezzo (Raluca Sfiriac – vioară, Elena Borz –

                                                vioară, Terez Mihali – violă, Anca Buţurcă – violoncel)

Sâmbătă, 29 septembrie, 11.00, Librăria Humanitas

Lecturi de poezie:

Milan Dobricic

Ivan Hristov

Ionel Ciupureanu

Rita Chirian – lectură & lansare Asperger, Cartea Românească

Clubul de lectură Institutul Blecher, ediţia 62.

Moderator: Claudiu Komartin

Invitaţi:

Nicolae Coande

Teodora Coman – lectură & lansare Cârtiţa de mansardă, Max Blecher

Sâmbătă, 29 septembrie, 17.00, Librăria Humanitas

Lecturi de poezie:

Santha Attila

Michael Astner

Doina Ioanid

Dan Sociu – lectură & lansare Combinaţia, Casa de Pariuri Literare

Andrei Dosa

O. Nimigean

Emil Brumaru – lectură & lansare Cerşetorul de cafea. Opere, 3, Polirom

Închiderea Colocviilor

Read more...

Epistolarul lui Brumaru. Hipnotic & publicitar

Citesc cu furor & fascin epistolarul lui Brumaru cu Raicu, Dimov, Radu Petrescu, Florin Mugur, Şerban Foarţă.
Adică "Cerşetorul de cafea", volumul 3 din seria de Opere de la Polirom. Şase sute şi ceva de pagini de scrisori hipnotice. Policolore, trăsnite, megalivreşti, hiperbiografiste, jucăuşe, literaturocentrice, doldora de libido & inocenţă.
Zău că mi se pare cea mai eclatantă corespondenţă din toată literatura română.
Spun asta cu toate scuzele de rigoare pentru alte corespondenţe minunate: Alecsandri & Ghica, Eminescu & Veronica (mai mult Eminescu decât Veronica, e drept), Stanca & Negoiţescu, Sârbu & Nemoianu & Mariana Şora (şalangerii cei mai serioşi ai epistolierului Brumaru, după mine).
Ca să vedeţi, printre altele, ce revelaţii intertextuale poate să-ţi provoace o astfel de lectură: într-o scrisoare din 1978 către Radu Petrescu, Brumaru produce următorul distih (la pagina 274, mai precis):

"Iubita mea, sunt ultimul poet balcanic:
Primeşte un decojitor mecanic!"

(unde "decojitor mecanic" desemnează un soi de drujbă mai elaborată).

Ei bine, încep să bănuiesc că Brumaru e mastermind-ul din spatele reclamelor Dedeman - distihul lui e practic geamăn cu, să zicem, acesta:

"Ca să-ţi spun că te iubesc,
Motosapa-ţi dăruiesc!"

Ei, ce ziceţi, e hobbitul nostru ăl mai prima publicitar sau nu? :)

Read more...

Doris Mironescu despre "Frânghia înflorită"

Doris Mironescu a publicat un text splendid în Dilemateca despre Frânghia înflorită.

Am avut norocul ca acest critic, cel mai pur şi eclatant urmaş al lui Lucian Raicu - citiţi-i extraordinara carte despre Blecher, Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei, şi vă veţi convinge -, să scrie primul (alături de Dragoş Varga) despre debutul meu de acum zece ani. Îi sunt recunoscător nu atât pentru faptul acesta, deja remarcabil, ci pentru detaliul uluitor că există. 

Doris Mironescu, Cum înfloreşte un poem

După Sebastian în vis (2011), poemationul nietzscheean al bebeluşului care „schimba lumea în poezie“, Radu Vancu a mai publicat, anul acesta, o carte splendidă, întîmpinată deja sărbătoreşte în presa literară ca aşteptata coming-of-age a unui mare poet. E vorba despre Frînghia înflorită, carte gîndită şi ea ca un singur şi amplu poem, un jurnal de vise feerice ale unui fiu care-şi aminteşte noaptea în somn de tatăl său, sinucigaşul, în timp ce el însuşi se descoperă un alt tată îndrăgostit de fiul său în „lumina chihlimbarie“ a copilăriei acestuia.

Ceea ce face Vancu este radical de nou şi uimitor de simplu, deşi evident că nimeni nu a făcut asta pînă acum. Mai întîi, el răstoarnă tiparul poemelor mai vechi, din Amintiri pentru tatăl meu (2010), conţinînd adresări melancolice ale eului saturnian către un tată pierdut în moarte. Acum, el produce nişte superbe prozopopei, sub forma unor vise în care „unul dintre morţii tăi / cei mai iubiţi, cel mai drag dintre morţi“ îi destăinuie fragmente din lumea de dincolo, în care locuieşte acum. Asta face din Frînghia înflorită un poem teologic, în care e cartografiat spaţiul „de interval“ al cimitirului, sau spaţiu-timpul dintre moarte şi Judecata de Apoi, perioada în care morţii zac visîndu-i pe cei dragi lăsaţi în urmă şi lăsîndu-se visaţi de ei. Sigur, teologia lui Vancu e una ludică şi apocrifă, dar e vorba de apocrife de cea mai bună calitate, ale unui Ioan Teologul din secolul XXI, colocvial şi hiperlivresc (e grozav cum Borges, Ion Mureşan, André Breton şi Ovidiu Nimigean, de pildă, sînt citaţi unul după altul şi unul prin altul). Viziunile apocaliptice ale lui Vancu nu sînt pline de îngeri fioroşi cu săbii şi trompete sau de călăreţi scheletici, ci de turme de îngeri care se joacă precum copiii, de suflete care se mîntuiesc într-o clipă, cum grăunţele de porumb înfloresc în tigaie, sau de Dumnezeu făcînd oameni de zăpadă din sufletele albe ale morţilor. Dar, cu tot jocul, sînt viziuni clare şi riguroase ca o dogmă, în care sub stratul de reverie calină şi compensatorie se ascund întrebări teribile, la care răspunsul e moartea: „Iar de răspuns ţi se va răspunde / răspicat, exact cînd spui înger / îngerelul meu ce mi te-a dat aerul / se va crîmpoţi, smuls / de peste lucruri ca ambalajul lucios / de pe un cadou demult promis“.

Dar, pe lîngă asta, Frînghia înflorită este şi un volum de o duioşie sfîşietoare şi periculoasă (nu întîmplător Cami se sperie de poemele veşnic tanatofore ale soţului ei şi-l somează să se oprească). Poetul cu nopţile bîntuite de „fericirea cumplită“ de a-şi întîlni tatăl mort este surprins, ziua, să constate că „i se fac semne“ à la Eliade sau Cărtărescu prin gesturile spontane ale fiului său de doar cîţiva ani. Fericirea de copii de grădiniţă a îngerilor dîndu-se pe lemnul sicrielor ca pe tobogane are ecou în fericirea lui Sebastian
chiuind de plăcere la locul de joacă; sau „turta de vorbe“ pe care-o molfăie morţii într-un alt vis este înspăimîntător evocată în clipa cînd Sebastian, în Carrefour, se repede fericit spre iepuraşii de turtă dulce. Şi traficul de emoţii are loc şi în sens invers: morţii sînt fascinaţi de existenţa celor de pe pămînt, îşi comentează unii altora viaţa personală, se uită la amintirile despre ei ca la nişte filme sau distrug paradisul cu bomba de uraniu a melancoliei, primită pe căi ilicite de la cei de-acasă.

Mai trebuie să spun şi că Frînghia înflorită e un poem el însuşi împletit cu desăvîrşit meşteşug contrapunctic din noaptea viziunilor de dincolo şi ziua fericirilor de aici, a poemelor şi a notelor de jurnal înţelepte şi jucăuşe, a tatălui şi a fiului, a morţilor şi a copiilor mici, a dragostei şi a spaimei. O împletitură îndrăgostită nu de propria artă, ci de posibilitatea de a o depăşi, brusc, printr-o miraculoasă inflorescenţă.

Read more...

Emilian Galaicu-Păun despre "Frânghia înflorită"

În rubrica lui de la Europa Liberă, Emilian Galaicu-Păun a făcut o prezentare a Frânghiei înflorite.
Transcriu mai jos emoţionantul lui text.


 Mea culpa – prezint mult mai rar cărţi de poeme decât s-ar cuveni s-o fac: întâi, fiindcă cititorul de poezie are propriile lui antene, iar emisiunea noastră se adresează mai degrabă unui „public larg” (ierte-mi-se clişeul); şi doi, fiindcă nici volume de versuri excepţionale nu apar pe bandă rulantă.
Frânghia înflorită, de Radu Vancu, Casa de editură Max Blecher, 2012, ocupă în creaţia poetică a autorului sibian cam acelaşi loc pe care-l deţine, în Requiem-ul mozartian, Lacrimosa – comparaţie deloc hazardată, dacă ne gândim că volumele-i anterioare sunt bântuite de fantoma tatălui mort („un şomer alcoolic de 49 de ani/ [ce] şi-a pus aţa de gât”), pe care tot plângându-l, a ajuns iată să-l răscumpere, într-un ultim poem expiator ce-ţi taie răsuflarea.
Redactate în terţine (era să zic: danteşti!), cele 24 de cânturi, începând invariabil cu: „Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,/ când te lasă inima să-l visezi”, se împletesc într-un acord final de-o puritate de dincolo de cuvinte (vezi pag. 74), nu înainte însă de a lăsa cu limbă de moarte – literalmente, tatăl mort fiind cel care i se adresează, de dincolo de mormânt, fiului – o ultimă mărturie a trecerii sale prin viaţa unor oameni dragi:

„Noi, cei visaţi, ne înroşim de fericire,
ne coacem la căldura visului vostru,
se umflă încet-încet carnea pe oase

până când, poc! ca o floricică de porumb
înfloreşte carnea în care am învăţat să urâm,
sărind din tigaia de sicrie şi pocnind

de capacul cerului. El ridică din când în când
capacul tigăii şi priveşte fluierând bucuros
cum se rumenesc morţii-floricele”.

Folosind principiul contrapunctului, fiul (la rându-i, tânăr tătic) răspunde prin nişte scurte note de jurnal intim, din care reţinem: „După ce i-au luat cadavrul, sub ţeava unde atârnase tati a rămas sfoara de rafie. Am privit-o lung, moartea aştepta în ea precum mierea în flori…”. Ultimul cuvânt îi aparţine totuşi tatălui, ascultaţi-l:

„Noi, sinucigaşii, ne-am trezit fiecare
aşa cum ne-am făcut felul.
(…)

Eu am primit acelaşi maiou flendurit
în care m-am spânzurat
şi te aştept tot cu ştreangul la gât,

dar rafiei i s-a poruncit să înflorească,
iar Dumnezeu pictează fluturi
pe fiecare petală din ştreangul de flori,

atent de parcă mi-ar fi
cel mai bun prieten
bărbierindu-mă pentru nuntă”.

Altfel spus, Frânghia înflorită este nu doar „prima mare carte de poezie pe care o dă generaţia noastră [alias, 2000]” (Dan Coman), ci şi un cutremurător document uman al unuia „dintre cei mai importanţi poeţi români de azi” (Alexandru Muşina). Şi asta, deoarece: „cineva are scrisul în sânge şi sângele în scris”!

Read more...

Cele mai frumoase poeme din 2011

Cele mai frumoase poeme din 2011 aşteaptă cei mai buni cititori din 2012.
A apărut, care va să zică. Cu o prefaţă a mea şi o postfaţă a lui Claudiu Komartin.
E o carte frumoasă, cel puţin aşa cred şi sper. 
După cum sper să vă bucure şi pe voi.
Redau mai jos postfaţa lui Claudiu.

Tablou vivant

Multe se pot spune despre antologia Cele mai frumoase poeme, dar nu că ar fi partizană. Seria de antologii anuale pe care am inaugurat-o anul trecut cu o selecție din cele mai bune și mai originale cărți de poezie apărute în 2010, se continuă, așadar, prezentând 56 de poeți contemporani care au publicat volume noi în 2011. Toți acești poeți reușesc în maniere diferite și pe voci cu totul distincte să împingă, câte puțin, frontiera poeticității, adică să contribuie la evoluția limbajului, să delecteze sau să consoleze un cititor de astăzi, să-l readucă cu picioarele pe pământul propriei sale subiectivități sau să-l inițieze în modalitățile ritmice ale armoniei. Poeții asupra cărora ne-am oprit sunt printre acei indivizi care fac din poezie un limbaj de autodescoperire și de cunoaștere intimă (gnostică, ar spune unii) a lumii sau contribuie la umanizarea unei societăți a cărei sensibilitate e, în zilele noastre, îngrozitor de tocită.

Cu dramul de obiectivitate de care suntem în stare am încercat să oferim cititorului acestei cărți o imagine cât mai largă a fenomenului poetic românesc de azi. Literatura (și în special poezia) se află, dacă ar fi să-i ascultăm pe sceptici, într-un mare impas. În același timp, nimeni de bună-credință nu poate spune că poezia noastră contemporană nu este extrem de variată, de foșgăitoare, de eterogenă. Parcă niciodată nu au coexistat atâtea școli, direcții, poetici foarte diferite, atâtea voci propunând experiențe de lectură și universuri poetice cu totul neînrudite. Cartea aceasta este un fel de dioramă. Și, poate, un fragment dintr-o imagine de foarte bună rezoluție care se completează cu fiecare an „cartografiat”. Prin aceste antologii încercăm să distingem imaginea de ansamblu a poeziei românești, un tablou vivant care îi cuprinde pe poeții cei ma influenți și mai originali, aceia care și-au impus definitiv discursurile, intrând în conștiința publicului (sau a connaisseur-ilor), dar și pe poeții care alcătuiesc grundul, poeții „de mijloc”, fochiștii, figurile bizare sau marginale, controversații, imprevizibilii, marii discreți, fiecare cu rolul și cu mica lui superputere. Ne imaginăm, la modul ideal, o lectură personalizată pentru fiecare poet din această carte din partea fiecărui cititor în parte. Jocul acesta combinatoric ne dă speranțe că Cele mai frumoase poeme din 2011 va fi citită în multe feluri, de către oameni cu repere și gusturi dintre cele mai diferite. Dacă mai are vreo importanță, vă pot dezvălui că și noi, „selecționerii” acestei antologii, scriem (fatalmente) poezie, deci nu cerebralitatea sau echidistanța critică trebuie căutate în maniera noastră de a gândi și de a construi un asemenea proiect integrator, ci empatia. Dragostea blândă și înțelegătoare a unui extraordinar „poet de familie”, care este Radu Vancu, și pasiunea mea încăpățânată și egoistă de a descoperi în poezia altora ceea ce lipsește propriei mele poezii.

Sper ca explorarea textelor din Cele mai frumoase poeme să aducă cititorilor acestei cărți cel puțin la fel de multe momente prețioase pe cât le-a adus antologatorilor familiarizarea cu discursurile unor poeți între care, indiferent de diferențele lor structurale, ar trebui să existe, înainte de orice altceva, o formă de solidaritate spirituală. Ca între oameni care, deși neasemănători, se recunosc și în cea mai mare învălmășeală.

Read more...

Interviu în Egophobia

Cristina Nemerovschi mi-a luat un interviu pentru numărul din Egophobia al cărui invitat sunt. 
Îl reproduc mai jos.

1. Salut, Radu, şi bine ai venit la rubrica Invitat al numărului aniversar al revistei EgoPHobia! În primăvara aceasta, ai lansat volumul Frânghia înflorită, la Casa de Editură Max Blecher, o carte despre care deja s-a scris foarte mult. Cum te simţi după apariţia ei? Ai lăsat-o deja în urmă, dăruind-o cititorilor?

Întotdeauna cărţile publicate rămân în urmă, sunt pentru mine nişte obiecte curioase de a căror apariţie mă simt întrucâtva răspunzător, dar nu ştiu prea exact ce utilitate ar putea să aibă. Nici măcar nu sunt sigur că sunt cărţi, adică obiecte care pot fi citite – eu, în orice caz, nu reuşesc niciodată să mă recitesc. (Nu că aş încerca prea asiduu, de altfel.) Cât despre felul în care mă simt – glumind şi nu prea, aş zice că încerc senzaţia de după un război câştigat; sunt, adică, liniştit şi devastat. Din februarie, de când am terminat de scris Frânghia înflorită, n-am mai scris nici un poem. E atâta linişte şi atâta devastare în absenţa asta a poeziei.

2. Spuneai în urmă cu ceva timp, într-un interviu din Tiuk!, că la Facultatea de Litere nu prea se discută poezie cu studenţii. S-a schimbat ceva între timp?

Da, s-a schimbat, chiar decisiv – între timp au apărut tinerii minunaţi din Zona nouă, în al căror scris e deja atâta poezie şi atâta certitudine, şi pentru care poezia e Nordul, punctul în raport cu care se organizează tot realul. Niciodată poezia contemporană n-a fost atât de prezentă în Facultatea de Litere şi Arte din Sibiu ca în vremea scursă din mai 2010 încoace (se cade neapărat consemnat pentru Istoria Universală că asta e data de fondare a Zonei noi – 20 mai 2010, la iniţiativa Anei Donţu şi a lui Anatol Grosu).

3. S-a schimbat gustul tău pentru poezie de-a lungul timpului? Dacă ai face o incursiune în trecut, ce poeţi admirai când ai început să citeşti poezie? Dar acum, care sunt preferaţii tăi? Ai idoli?

O, da, sunt schimbări radicale – sărind direct la adolescenţă, adică la perioada în care am început să scriu poezie cât de cât conştient, aş zice că atunci îi admiram pe barochizanţii teatrali şi declamativi, al căror manierism mi se părea că ţine de o poetică alchimică în care e contras înţelesul ultim al artei (am văzut apoi că Victor Ieronim Stoichiţă chiar a scris studii serioase despre poetica alchimică a lui Pontormo şi a manieriştilor). Adică, dintre poeţii români, Emil Botta, iar dintrei cei străini, Oscar Milosz, prinţul lituanian înrudit cu mult mai cunoscutul lui văr Czeslaw.  Însă am constatat, după o perioadă de negare destul de tortuoasă, că nu am de fapt mare lucru în comun cu ei, ci cu cealaltă marie familie, a confesivilor depresivi şi anticalofili pentru care poezia şi artificiul n-au nimic în comun. Aşa încât acum îi admir pe Mircea Ivănescu şi pe John Berryman, ca să păstrez regula nominalizării unui autohton şi unui străin dintre cei mai mari.

4. Recent, ai participat la o lectură de poezie într-un cadru inedit, la Festivalul Artmania din Sibiu. A fost publicul prezent receptiv faţă de poezie?

Da, sigur, pentru că a fost publicul obişnuit de la lecturile din Sibiu, plus câteva zeci de trecători curioşi care se opreau şi ascultau la ce se spunea pe mignona scenă din Piaţa Mică. Am citit alături de poeţi de primă mână, precum Rita Chirian, Claudiu Komartin şi Vlad Pojoga, nu avea cum să nu iasă bine.

5. Cum crezi că ar putea fi atras spre poezia actuală cititorul cu gusturi mai clasice, care agreează doar, să zicem, autorii de manual? E o idee bună să-l convertim, să-i dăm să guste şi din ceea ce se scrie azi, sau e de preferat să-l lăsăm să vină singur, dacă simte nevoia?

Poezia e o artă solitară – şi în ce priveşte scrisul, dar şi în ce priveşte cititul ei. Aşa că aş lăsa cititorul să descopere singur, dacă simte nevoia, acei poeţi care-i vor fi prieteni de-o viaţă. Prezenţa în manual e, cred, mai degrabă contraindicată pentru un poet. E cel mai sigur mod de a deveni duşmanul celor tineri – cum va empatiza un tip inteligent de 17 ani cu poezia lui Bacovia, când ştie că va avea de scris o teză sau de dat un examen de bacalaureat în care să vorbească despre ea? Că viaţa lui depinde, într-un fel, de eficienţa cu care va şti să transforme poemele astea minunate în clişeele cerute de profesorii examinatori. Spiritul anarhic al poeziei şi acela disciplinator al şcolii sunt antinomice, de fapt, şi marele noroc al profesorilor noştri e că literatura română nu are, la urma urmei, anarhişti totali precum Rimbaud sau Apollinaire. Cu Blaga şi Barbu o scoţi mult mai lesne la capăt, ei sunt mult mai aproape de profilul poetului de manual (exceptând viaţa lui Barbu, care e într-adevăr pasională şi chiar pasionantă, în orice caz mai pasionantă decât poezia lui, în ce mă priveşte).

6. În "Nimic", Mircea Cărtărescu are un poem în care ironizează naivitatea celor care îşi doresc ca arta să le supravieţuiască, scriind, ca o completare, că viaţa de dincolo de poezie, în special cea alături de familie, este singurul lucru care contează în final. Eşti de acord cu el? 

Orice poet, cred, Mircea Cărtărescu y compris, îşi doreşte ca arta lui să-i supravieţuiască; ironia din Nimic e mai degrabă adresată celor care trăiesc în continuare mitul modernist al Artistului genial, conştient de propria transcendenţă, tratând pe toţi ceilalţi de undeva din Polul Plus, gata oricând să sacrifice pe oricine de dragul Artei proprii. De la Mircea Cărtărescu se poate învăţa, pe lângă alte multe lucruri, cum să-ţi trăieşti condiţia de scriitor în imanenţă, ca un om concret care scrie, acum şi aici, pentru ceilalţi oameni concreţi. Iar dacă scrisul te face mai suportabil şi mai decent pentru oamenii concreţi şi dragi, atunci, într-adevăr, asta e tot ce contează.

7. Cum s-a născut ideea antologiilor "Cele mai frumoase poeme din 2010" şi "Cele mai frumoase poeme din 2011"?

Alexandru Muşina a avut ideea, el ne-a întrebat pe Claudiu Komartin şi pe mine dacă am fi de acord să facem asemenea antologii. Am răspuns amândoi pozitiv, apoi ne-am pus pe treabă, asta însemnând înainte de toate să elaborăm un concept al antologiei. (Pentru că ideea unei antologii e una, conceptul e cu totul altceva.)

8. Am observat un lucru lăudabil: aceste antologii îmbină poeţi foarte cunoscuţi cu câţiva aflaţi chiar la debut, lăsându-ţi în final senzaţia că poezia bună nu se împiedică în distincţii şi în numărul de volume publicate. Aţi avut totuşi, tu şi Claudiu Komartin, parte şi de refuzul unor autori, care nu şi-au dorit să fie prezenţi în aceste antologii?

Aşa e, ne-a interesat în primul rând poezia, abia apoi poeţii. Iar poezia se poate afla oriunde, în cartea unui consacrat sau în aceea a unui începător (şi sunt cazuri în care poezia e mai generoasă cu începătorii decât cu consacraţii). N-am avut refuzuri, a existat doar un caz în care un autor condiţiona prezenţa în antologie de selectarea anumitor titluri din cartea lui. Încerca practic să ne indice ce şi cât să alegem din cartea lui. Fireşte, noi am fost cei care am refuzat asta.  

9. Ce părere ai despre debuturile în poezie ale autorilor români din ultimii ani? Există poeţi tineri pe care ai paria necondiţionat?

N-aş paria necondiţionat pe nimeni, nici măcar pe Eminescu, fiindcă nu poţi şti câtă vreme e dispusă poezia să se folosească de un poet sau de altul pentru a intra în lume. Se ştiu atâtea cazuri de poeţi care au fost extraordinari în una, două, trei cărţi şi apoi, cum zice Berryman, darul li s-a retras. Mă gândesc, să spunem, la Robert Lowell, după care rămân o carte extraordinară, Life Studies, una în care poeme extraordinare se amestecă cu altele cam de serie, For the Union Dead, iar restul sunt toate fără interes (pentru mine cel puţin) – or, Lowell era reputaţia majoră a vremii lui, în care cam toată lumea credea necondiţionat, cum zici. Acum, ca să nu mă depărtez de întrebare, cred că sunt ani buni pentru debuturile în poezie, am mare încredere în Andrei Dosa, Matei Hutopilă, George Serediuc, Radu Niţescu, Alex Văsieş, Aleksandar Stoicovici, de fapt cam toţi tinerii selectaţi anul trecut şi anul acesta de Claudiu Komartin şi de mine în secţiunea de debutanţi a antologiilor mi se par remarcabili şi demni de urmărit.   

10. Crezi în poetul retras cât mai departe de viaţa politică sau în cel care ia constant pulsul lumii în care trăieşte şi se implică frecvent, încercând să o schimbe? Ar trebui să existe un echilibru între cele două perspective?

Cred că amândouă tipurile de poeţi sunt perfect plauzibile, de altfel eu însumi am crezut multă vreme că sunt un detaşat neinteresat de polis, până în vara asta, când am reacţionat aproape organic la toxicitatea vieţii politice şi am scris în cascadă câteva texte cauzate de violenţa neverosimilă a acţiunilor USL. Dar, pe de altă parte, nu cred că există scriitor neimplicat – Mircea Ivănescu îmi spunea cândva că visul lui era să scrie o poezie în care urmele acelui imperiu al răului să fie practic inexistente. Să scrie, adică, o poezie liberă în cea mai puţin liberă dintre lumi. Ar fi fost (şi a fost) o extraordinară revanşă împotriva răutăţii istoriei – luată, aşadar, de genul de poet absolut neimplicat. Milan Kundera, de asemenea, relatează în Une recontre o dispută cu un prieten al lui, care-i reproşa lui Bohumil Hrabal neimplicarea în disidenţa cehă; or, spune Kundera, deriziunea fabuloasă din proza lui Hrabal era mai subversivă decât toate manifestele disidenţei la un loc. Scriitorul bun e, aşadar, întotdeauna implicat – pentru că libertatea din textele lui e destabilizatoare pentru orice regim care încearcă tocmai negarea libertăţii.

11. Scriai la un moment dat, în "Frânghia înflorită", că ţi-ai dori ca fiul tău să nu citească volumul. Dacă totuşi îl va citi, ce speri să-ţi spună după lectura lui?

Dă-mi voie, te rog, să nu-ţi răspund la întrebarea asta, e un scenariu care, habar n-am de ce, mă terifiază. Poezia, draga de ea, e uneori un lucru aşa de ruşinos.

12. Te regăseşti în primele tale cărţi la fel de mult cum te regăseşti în cea mai recentă? Crezi că volumele adunate pot reflecta fidel transformările prin care trece cel care le-a dat naştere? Îl recunoşti şi-l accepţi pe Radu Vancu din cartea de debut?

Da, mă regăsesc, cu bune şi cu rele, în tot ce am publicat de la debut încoace. Ba chiar sunt mai legat cumva de Epistolele pentru Camelia, despre care s-au scris doar două cronici (de Dragoş Varga şi Doris Mironescu – cărora le mulţumesc aici pentru generozitatea lor constantă), decât de restul cărţilor, care au avut noroc de mai multă atenţie. Cum spuneam, nu pot (şi nici nu vreau) să-mi recitesc cărţile, aşa că toate regăsirile şi recunoaşterile astea despre care vorbim aici le fac mai mult intuitiv, bazându-mă pe memoria afectivă şi pe felul în care cred eu că arată cărţile în discuţie. Şi sigur că s-ar putea prea bine ca toate să nu fie altceva decât un sfârâiac, iar eu să le văd mai acătării decât sunt în realitate – însă, chiar şi aşa, îmi spun că n-am de ce să mă ruşinez de ele. Sunt oglinda exactă a posibilităţilor mele în poezie – şi nu cred că, dacă le-aş repudia, numitele posibilităţi ar creşte cu măcar un milimetru. Atâta am putut şi am ştiut să fac, şi cu asta basta.

13. Trăieşti prietenii frumoase şi sincere cu câţiva poeţi importanţi actuali. Când vă întâlniţi, vorbiţi mult despre poezie? Vă citiţi reciproc, înainte de a porni în lunga şi plina de necunoscut călătorie către publicul larg?

Da, marii mei prieteni vorbesc enorm despre poezie, cu o pasiune care unui om normal i s-ar părea probabil deplasată, când nu de-a dreptul îngrijorătoare (ori înspăimântătoare de-a binelea). E ceva maladiv în asta, fireşte, însă pe de altă parte ei vorbesc la fel de pasional cam despre tot ce fac, aşa că poate că nu numai de la poezie li se trage scrânteala. Cât despre cititul reciproc, tocmai asta ne-a împrietenit – am visat, de pildă, să pot fi prieten cu Dan Coman şi Claudiu Komartin încă din 2003, de când le-am citit cărţile de debut, şi e un mare privilegiu al vieţii mele că asta a ajuns să fie o realitate. E cam ca în poveşti: dacă nu ne-am fi citit, nu ne-am fi povestit.

14. Ai vreun sfat revoluţionar legat de cum ar putea fi convins publicul din România să acorde mai mult credit poeziei? Să o cumpere, în primul rând, iar apoi să o citească cu mintea deschisă, fără idei preconcepute şi şablonuri impuse de şcoală...

Iată cât de cinică poate fi societatea: cei care au desenat proiectul lumii moderne au fost scriitorii; însă, pe măsură ce societatea intră în modernitate, scriitorii sunt exilaţi pe poziţii din ce în ce mai periferice. În Paris, de pildă, la lansările de poezie librăriile sunt aproape goale. În schimb, în societăţile cu o modernitate tendenţială, cum o numeşte profesorul Schifirneţ, adică în acele societăţi care încearcă de câteva zeci de ani să intre în modernitate, eşuând constant, poezia e încă un fenomen social central. În dictaturile din America Latină, de pildă, se citeşte enorm de multă poezie, iar poetul e o figură publică importantissimă (exact ca în romanele lui Bolaño, să spunem). Aşa că, dintr-un anumit punct de vedere, faptul că nu se citeşte în România poate fi şi un lucru bun: înseamnă că suntem tot mai aproape de ieşirea din modernitatea tendenţială.

15. Crezi că revistele literare mai pot cultiva un public de poezie?

Cred că da. Iată, de pildă, exemplul revistei condusă de Claudiu Komartin, Poesis internaţional – şi-a format deja, în cei doi ani şi jumătate de la apariţie, un public al ei. Nu mare, însă vibratil. Iar orice om convins pentru cauza poeziei va convinge în timp pe mulţi alţii; e un fenomen de difuziune lentă, însă mai sigură decât entropia însăşi.

16. Ce scrii în prezent?

Cam nimic. Adică scriu întruna tot felul de lucruri, traduceri, cronici, mici proze chiar – însă nu poezie (cum am spus deja, de la Frânghia înflorită încoace n-am mai putut scrie). Iar dacă nu scrii poezie, e ca şi cum n-ai scrie nimic.

17.Cărţile tale nu ocolesc deloc elementul ludic. Crezi în importanţa lui?

O, da – cred că nu-i un poet serios cel care nu ştie să se joace. Iar marii depresivi au fost deopotrivă mari ludici. Leonid Dimov vedea în Mircea Ivănescu cel mai tanatofor poet al generaţiei lor; asta nu l-a oprit pe numitul tanatofor să scrie zecile de poeme ludice cu mopete, pisicâinele Benone, broscoporcul ş.a.m.d. Iar nişte versuri ale lui Szilágyi Domokos, atât de dragi poetului O. Nimigean, el însuşi un mare ludic, spun după cum urmează: „Eu mă joc, dar voi ştiţi ce-i în joc”. Depresivii sunt cei care se joacă cel mai intens, pentru că ei ştiu cel mai bine ce-i în joc.  

18. Ai unul dintre cele mai calde şi primitoare bloguri din lumea literară. Cum reuşeşti să ţii lucrurile urâte afară? Ţi s-a întâmplat să primeşti şi comentarii răuvoitoare, agresive?

Da, mi s-a întâmplat, o dată sau de două ori. N-am reacţionat, am trecut pur şi simplu mesajele respective în spam şi asta a fost tot. În fond, două înjurături (căci înjurături propriu-zise au fost) e o recoltă destul de slăbuţă pentru trei ani şi jumătate de bloggerit, nu? :) Ţin mult la scrisul pe blog, fiindcă e unul dintre cele mai democratice spaţii imaginabile; cine scrie aici e nevoit să lase garda jos, să-şi dezactiveze cam toate sistemele de siguranţă (de asta nici nu moderez comentariile, le-am lăsat întotdeauna la liber), totul depinde de eficienţa ta de comunicator. Înţeles astfel, Internetul e un revelator ideal al naturii noastre interioare (Ion Mureşan spunea chiar mai radical: „Internetul face spiritul vizibil”), nu prea poţi trişa, decât modificând eventual comentarii, dar până şi asta se vede (iar eu am ales un template care nu permite modificarea ulterioară a comentariilor; ce ai scris, bun scris rămâne). Mă bucură şi pe mine mult că, în aceste condiţii de sinceritate liminară, vorba lui Camil, rezultatul e un blog „cald şi primitor”, cum spui. Meritul nu-i câtuşi de puţin al meu, ci al comentatorilor, care fac parte din toate generaţiile literare – de la Emil Brumaru la Andrei Doşa, de la O. Nimigean la Claudiu Komartin etc. Ceea ce reuşesc ei să facă în micuţul colţişor al blogului meu îmi dă încredere în destinul ecosistemului infinit mai larg al lumii literare.  

19. Eşti de părere că orgoliul îi poate dăuna unui artist, sau, într-o cantitate rezonabilă, el este binevenit?

Nu prea mă pricep la orgoliu, mama mi-a reproşat dintotdeauna absenţa oricărei ambiţii. Şi avea dreptate. Când văd cât a delabrat orgoliul personalitatea unor scriitori de anvergură precum Nicolae Breban sau, la o scară mai mică a talentului, Adrian Păunescu, îmi spun că e unul dintre cele mai mari nenorociri care pot cădea pe capul unui artist. Pe de altă parte, e aproape sigur că, în absenţa orgoliilor (ergo a stăpânilor conştiinţei lor, nu?), scriitorii aceştia nu ar fi făcut nici mult-puţinul pe care l-au reuşit. Iar Breban, aşa megaloman cum e el, a reuşit câteva romane majore – tocmai datorită megalomaniei şi orgoliului care, în acelaşi timp, îi sunt şi limită. Spus scurt, orgoliul poate fi, pentru un scriitor adevărat, graţie şi pedeapsă: te duce către mizele mari, dar tot el e cel care funcţionează ca un lest şi nu te lasă să le atingi.

20. Patru volume semnate de tine au fost incluse într-o anchetă ale celor mai bune cărţi de poezie de după 1989, anchetă realizată de revista Corpul T. Cum te vei simţi dacă tinerii poeţi vor încerca să scrie cât mai apropiat felului în care scrii tu?

Nu cred că există nici un astfel de pericol, am încredere în inteligenţa artistică a tinerilor poeţi. Vor şti să-şi găsească modele adevărate şi puternice, nu biata mea poezie domestică.

21. “Din multe puncte de vedere, Frânghia înflorită face, de altfel, pandant cu Sebastian în vis, volumul anterior al poetului. Cartea Tatălui şi Cartea Fiului, ambele încercări de mitologizare cu mijloacele profane ale poeziei, stau acum faţă în faţă comunicând subtil la diferite paliere.”, scria Alex Goldiş într-o recenzie la cel mai nou volum al tău. Le vezi şi tu ca potenţându-se una pe cealaltă, existând doar împreună, comunicând în permanenţă?

Da, le văd şi eu cam cum le vede Alex Goldiş, o lume a Fiului şi o lume a Tatălui stând una în faţa celeilalte ca două oglinzi reflectându-se reciproc, punându-se mereu una pe cealaltă în abis şi în intertext. Nici n-a reuşit, de altfel, să le separ atunci când le-am scris: Sebastian în vis e impregnată de figura Tatălui absent, după cum Frânghia înflorită e în bună măsură o carte a Fiului. Şi nici n-aş vrea, de altfel, să le separ. Mi-au plăcut mereu fractalii binari. :)

22. "Sebastian în vis" a fost comparat de câţiva cu "Dicţionarul Mara", cartea lui Dan Coman. Te regăseşti şi în cartea lui Dan, simţi că aţi trecut prin experienţe asemănătoare?

Da, mi-a plăcut mult când am citit-o, în aprilie 2009, am simţit că-i o carte pe care aş fi vrut s-o scriu eu şi, în acelaşi timp, am ştiut că n-aş putea s-o scriu. Pământul e pârjolit aici, îmi spuneam, nu se mai poate scoate nimic de nivelul acesta. Am fost cu atât mai surprins peste trei luni, în iulie aşadar, când am început să scriu pe un blog creat ad hoc primele poeme din ceea ce urma să fie Sebastian în vis. N-am ştiut că va fi o carte decât destul de târziu, chiar dacă unii comentatori vizionari (precum Adela Greceanu, bunăoară) mi-au spus de la bun început că din blogul nou-născut va ieşi o carte. Ceea ce, iată, s-a şi întâmplat.

23. Ce te formează mai profund ca poet, viaţa trăită în toate provocările ei sau lecturile care te marchează puternic şi de care nu te poţi desprinde un timp?

Cred că ambele. De la un nivel al intensităţii încolo devin inseparabile. Spre exemplu, după moartea tatălui meu ce m-a scos din depresie au fost vodca şi jurnalele lui Kierkegaard. Pentru mine, aceste trei evenimente (vodca, moartea lui tata, Kierkegaard) sunt geminate, sunt o trinitate ireductibilă. De asta, probabil, după ce m-am lăsat de băut n-am mai putut să citesc jurnalele danezului – dacă am pierdut vodca, l-am pierdut şi pe Kierkegaard.   

24. Am vorbit mult despre poezie şi poeţi. Care sunt prozatorii tăi preferaţi?

Sunt la fel de numeroşi ca poeţii preferaţi. Probabil că cei pe care i-am recitit cel mai mult sunt Joyce, Borges şi Thomas Mann. Dar, scriind asta, simt că-i nedreptăţesc pe Cortázar şi Sábato. Dintre cei şi mai apropiaţi de noi, îi prefer pe Bolaño, mai ales cel din marile romane (Detectivii sălbatici şi 2666), şi William Gaddis, practic necunoscut la noi, dar al cărui Recognitions e o summa a prozei postmoderne, am citit mia asta de pagini îndesate ca pe o revelaţie continuă. Un hibrid între Bolaño şi Gaddis, iată ce mi-ar plăcea să pot fi – un hibrid de altfel imposibil, fiindcă sunt diferiţi unul de altul ca ziua de noapte. Însă, vorba unui imbecil sud-american (orice imbecil poate scoate măcar o vorbă genială): să fim realişti şi să facem imposibilul.

25. Scrii ascultând muzică? Dacă da, ce fel de muzică?

De obicei nu ascult muzică atunci când scriu, atât scrisul, cât şi muzica mă solicită hipnotic şi total, aşa încât nu pot fi simultan în cele două lumi hipnotice şi totale. Însă atunci când am scris Frânghia înflorită am ascultat aproape neîncetat Radiohead, Portishead şi Serj Tankian. Radiohead nu ştiu dacă e pomenit în vreun poem, o piesă de Portishead este, iar o mică imagine dintr-un poem de câteva rânduri e, ca un fel de omagiu flamand, descrierea unei imagini de câteva secunde dintr-un videoclip al lui Tankian. Într-un anume sens, Frânghia înflorită e aşadar cea mai muzicală dintre cărţile mele.

Îţi mulţumim pentru interviu. Multă inspiraţie şi de acum înainte şi cât mai multe cărţi!

Mulţumesc şi eu, viaţă îndelungată excelentei Egophobii!

Read more...

"Frânghia înflorită", Premiul Republica la Salonul Internaţional de Carte de la Chişinău

Aşadar, după cum spune şi titlul postării, Frânghia înflorită a luat Premiul Republica al Salonului Internaţional de Carte de la Chişinău, 2012.
E aşa de emoţionant să iei un premiu de la prietenii dragi din Basarabia.
Şi, mai ales, un premiu care poartă numele unuia dintre cele mai adevărate cenacluri în care am citit vreodată - cenaclul Republica al Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova.
Unde mai pui că au mai primit premii Republica alţi doi scriitori care au toată preţuirea mea - Diana Iepure şi Mihail Vakulovski.
Aşa că nu-mi rămâne decât să mulţumesc oamenilor care au crezut că Frânghia înflorită merită premiul ăsta.
Basarabie, eşti maladeaţă!

Read more...