duminică, 30 septembrie 2012

Interviu dat lui Marius Chivu pentru "Dilemateca"

Marius Chivu mi-a luat un interviu pentru Dilemateca, poate fi citit aici.
Însă numai de cei care au abonament.
Pentru ceilalţi, îl postez aici (sper să nu falimentez astfel minunata revistă! :) )



































Două din cărţile tale au ca temă sinuciderea tatălui tău, este aceasta trauma originară din care s-a dezvoltat toată poezia ta? În ce măsură literatura ta este consecinţa acestui accident biografic?


Marius, întrebarea ta de început îmi aduce aminte de fandările scurte, pe viaţă şi pe moarte, ale unuia dintre spadasinii preferaţi ai copilăriei mele – Pan Wolodyjowski din Potopul lui Sienkiewicz. Nu ştiu dacă mai ţii minte cum înţelegea el să se lupte: nu cu dantelării baroce ale gesturilor, nici cu furor romantic şi viforos, precum junele prim al romanului, Kmicic – ci, dimpotrivă, litotic şi cumva aticist, cu maximă ergonomie de mişcări, recurgând aproape exclusiv la fandări decisive (ca ale tale), încât, cum repetă Sienkiewicz, „îi stingea pe duşmani ca pe nişte lumânări”. Prin urmare, cum singurul răspuns la o astfel de fandare e o contrafandare, am să-ţi răspund la fel de abrupt: am început să scriu despre sinuciderea lui tata la şapte ani după ce ea s-a întâmplat – mai exact, primele poeme din Biographia litteraria (care apare în 2006) au fost scrise prin 2004. Bizar e că în prima mea carte, Epistole pentru Camelia, din 2002, nu se pomeneşte despre asta decât într-un singur loc, în începutul unui poem care constată că în ’97 s-au produs trei evenimente majore: moartea lui tata, începutul iubirii cu Cami şi întâlnirea cu Mircea Ivănescu. Uite, acum îmi dau seama că am scris cel puţin o carte despre fiecare dintre evenimentele astea. Toate trei sunt, într-un fel, „traumele originare” ale poeziei mele; însă, strict statistic, sinuciderea tatălui meu e trauma prevalentă. Despre ea, e adevărat, am scris cel mai mult. Poate pentru că zecile de minute în care am stat năuc lângă cadavrul lui tata, în vreme ce ce paramedicii încercau în zadar să-l resusciteze, zecile de minute ale morţii lui, adică, au fost cele mai intense zeci de minute ale vieţii mele.

De cîte cărţi e nevoie pentru a te împăca cu o astfel de moarte? Te vezi captiv sau loial acestei teme?

Uneori mă gândesc că un scriitor foarte bun ar fi avut nevoie de o singură carte. Ar fi tranşat totul printr-un singur text definitiv, cu care s-ar fi împăcat, cum spui, cu o astfel de moarte. Cam ca Ileana Mălăncioiu în Sora mea de dincolo, să spunem. Sau ca John Berryman în dialogurile contondente cu sinuciderea tatălui său din Dream Songs – deşi cele 385 de Cântece vis sunt totuşi ceva mai mult decât o culegere uzuală de poeme (sunt, de fapt, cam cât cele şase cărţi ale mele la un loc). Însă îmi aduc apoi aminte de Mircea Ivănescu, pe care sinuciderea fratelui său mai mare l-a bântuit de la textele scrise pe la sfârşitul anilor ’50 până la textele finale de prin anii ’90 – patruzeci de ani a rătăcit, precum Moise, prin deşertul unei astfel de traume. Şi aş zice că se poate vorbi cu egală îndreptăţire şi despre captivitate, şi despre loialitate – e un fel de sindrom Stockholm mai complicat, în care scrisul tău (şi viaţa ta, căci tot aia e) acceptă captivitatea în traumă ca pe o formă de loialitate faţă de mortul drag.

Preluînd sugestia lui Cristi Popescu, în ultima ta carte de poezie, Frînghia înflorită, teoretizezi „poezia ca artă de familie” şi te defineşti drept „poet domestic”... De altfel, ai scris pînă acum cărţi despre şi pentru soţia ta, tatăl tău, fiul tău.... Ce înseamnă, mai exact, o artă de familie, către ce ideal tinde această artă?

Uite cam cum îmi reprezint eu situaţia unui poet de familie: imaginează-ţi-l pe Gregor Samsa, ajuns deja gândac, scriind disperat poeme în care să demonstreze dragilor şi iubiţilor lui asasini că sub carapacea cheratinoasă e el, Gregor, dragul şi iubitul lor frate şi fiu. Imaginează-ţi eforturile deprimante şi comice pe care le fac gheruţele lui ca să mâzgălească pe foi cuvinte cât de cât plauzibile în care să fie prinse, aşa cum e el prins în blestemata de carapace, tot sufletul lor comun, toată memoria lor geminată. Ceea ce face şi mai ridicol un asemenea personaj e că nu cere de la arta lui numai să-i asigure supravieţuirea pură şi complicată. Nu – el vrea, impur şi simplu, să fie fericit. Nici mai puţin, dar nici mai mult. Bref, imaginează-ţi-l pe Gregor Samsa fericit – cam ăsta e idealul unui poet de familie.

Aşadar, tu scrii ca să obţii fericire?

La o întrebare aşa de definitivă, o să-ţi dau un răspuns pe măsură de definitiv: sigur că da! Cu singurul distinguo că efectiv fericit eşti doar atunci când scrii. În rest, adică în afara scrisului propriu-zis, terapeutica poeziei derivă din aceea că poezia e o disciplină. Mai exact, una dintre disciplinele fundamentale ale propriei umanităţi. O formă de individuaţie, la fel de îmbietoare şi de riscantă ca oricare alta. Şi, aşa cum se întâmplă deseori cu cei care intră în acest proces de sinteză a sinelui, destui clachează. Cauze imponderabile fac ca individuaţia să stagneze, iar sărmanul individ se alege cu un sine plasat undeva pe scara intermediară a devenirii. Cu caricatura sinelui propriu, adică. De asta se poate constata că, deşi literatura e o questă a fericirii, comunităţile de scriitori sunt cel mai adesea ghettouri ale melancoliei & nefericirii. Sau, ca să exemplific cu mine însumi – din februarie, de când am terminat Frânghia înflorită, n-am mai putut scrie nici măcar un capăt de vers. Ei bine, de atunci încoace sunt un tip insuportabil, un ursuz şi un arici alături de care e exasperant să trăieşti (întreab-o pe Camelia, dacă nu mă crezi). Ia-mi scrisul, şi m-ai transformat într-un nevrotic. Or, dacă mă întrebi pe mine, prefer să fiu un biet poet domestic decât un nevrotic.

Sintagma de poet domestic pare, totuşi, inofensivă şi nevinovată, poate exista creaţie cu astfel de atribute?

Păi, în măsura în care e imaginabil un Gregor Samsa fericit în sânul familiei, e imaginabilă şi o poezie inofensivă şi nevinovată. Am avut acum câţiva ani un mic şoc când Mircea Ivănescu mi-a destăinuit că poezia lui, atât de decontextualizată politic, avea şi o miză politică secretă: marea lui revanşă faţă de răutatea istoriei, spunea poetul, ar fi fost ca poemele lui să pare scrise într-o ţară liberă, în care comunismul n-ar fi existat niciodată. Aşadar, până şi poezia inofensivă politic a lui Mircea Ivănescu ascunde, în fapt, o grenadă ofensivă sub aparenţa ei nevinovată. Ori, în exact acelaşi sens, ne putem aminti ce spune Kundera despre Hrabal în Une rencontre: umorul enorm din proza lui neutră politic era mai destabilizator pentru comunism decât zeci de manifeste. Oricât de inofensivă şi nevinovată, literatura e aşadar întotdeauna ofensivă şi vinovată. Cât despre sintagma de „poet domestic”, e într-adevăr cam păcălicioasă, de vreme ce-şi propune scopuri atât de maximaliste precum ducerea la bun sfârşit a individuaţiei, chestiune la fel de grea precum citirea din scoarţă-n scoarţă a Cărţii Roşii a lui Jung (ori a lui Breban, bunăoară).

Te-aş întreba şi despre natura imorală a publicării unei literaturi atît de personale, care sînt limitele discreţiei într-o astfel de poezie? Este tipărirea o formă de penitenţă? Este scrisul o formă de vindecare dar cu condiţia să aibă public? După cum vezi, nu te întreb de ce scrii, ci de ce anume publici?

Încercând să păstrez metafora medicală din întrebarea ta, aş zice aşa: pentru poet, publicul e cam ca psihanalistul – nefăcând nimic, face de fapt totul. Tu stai întins pe canapea, povesteşti toate ale tale, el nu spune nimic, mai tuşeşte doar din când în când, mai scoate câte un „hm, interesant” rarissim şi, la sfârşit, te trezeşti tam-nesam vindecat. Fără îndoială că ţi-ai putea spune toate poveştile alea singur, exact la fel; de asemenea neîndoielnic e că ele nu te-ar mai vindeca. Şi mai e ceva: poezia, draga de ea, e de o cruzime feroce. Vine aproape întotdeauna numai la cei care-s dispuşi să se jupoaie de vii cu zâmbetul pe buze. (Eu, mă grăbesc să spun, nu-s!) Marele strămoş al poeţilor domestici spunea, într-o traducere literală, cam aşa: „O, Doamne, dă-mi puterea şi curajul / să-mi contemplu inima şi corpul fără dezgust”. Micul meu amendament la versurile astea, pe care mi le recit adesea ca pe o mantră, prevede că amintita contemplaţie trebuie să fie publică: dacă-i show, atunci show să fie. Atâta doar că n-am ajuns niciodată în stare să-mi privesc inima fără dezgust. (Despre corp, ce să mai vorbesc...)

Asta presupune că vindecarea interioară aduce cu sine sfîrşitul poeziei? Poţi fi „externat” din poezie?

Nu ştiu dacă poezia încetează atunci când dispare boala, însă ştiu sigur că poezia poate să te părăsească definitiv nu numai atunci când eşti nepoetic de sănătos, dar chiar şi atunci când eşti mai bolnav. Am văzut asta la Mircea Ivănescu, pentru care dispariţia doamnei Stela în 1999 n-a mai însemnat şi revenirea terapeutică a poeziei. De data aceea, trauma n-a mai fost locvace. Ori să ne gândim la Rimbaud: n-aş zice că „sfârşitul poeziei” a venit la el ca urmare a unei vindecări interioare. Dimpotrivă, poate că la el sinteza sinelui, sau individuaţia, cum vrem s-o numim, a avut nevoie de suma altor experienţe şi i-a cerut să exemplifice pe viu suferinţa şi nebunia fantasmate în poeme. I-a cerut ca viaţa să devină corelativul obiectiv al propriei poezii. Ceea ce el a şi făcut, la fel de radical ca şi în poezie – dar n-aş îndrăzni să numesc asta „vindecare interioară”. Ca să nu mai bat atât apa-n piuă: da, cred că cei vindecaţi bine-mersi nu mai au nevoie de poezie – decât eventual în calitate de cititori.

Cum îţi primeşte/priveşte poezia propria ta familie?

Slavă Domnului, cu indiferenţă! Sau, ca să fiu mai exact, cu un fel de îngăduinţă amuzată. Şi sper din toată inima că aşa vor rămâne lucrurile şi pe mai departe; mi-e complet nesuferit genul scriitorului venerat de familie, poetul domestic din mine se revoltă cumplit când vede pe cineva subordonând familia poeziei – ele trebuie să fie exact ca puterile în stat, nu pot conlucra eficient decât când sunt reciproc independente. Sau, mai precis, nu pot fi cu adevărat împreună decât atunci când sunt etanş separate. Nu fac deloc paradoxuri, orice poet domestic ştie exact ce vreau să spun.

Mă gîndesc dacă nu cumva un poet domestic îşi trădează familia scriind despre ea?

Chiar despre trădare n-aş vorbi, dar scrisul cere un timp pe care-l furi din viaţa familiei – în loc să trăieşti secundă de secundă alături de cei dragi, cauţi mereu un colţ în care să-ţi vezi de fantasmele & bovarismele tale. Asta nu poate fi decât enervant pentru ei, bănuiesc. Dacă înţeleg bine, întrebarea ta bate însă altundeva, anume înspre zona indiscreţiei comise de o poezie excesiv de biografistă, cum e prin însăşi natura ei orice poezie domestică. Din punctul ăsta de vedere, aşa e, poezia e un soi de trădare – şi toţi poeţii biografişti & domestici serioşi îţi dau deseori senzaţia că tu, ca cititor, comiţi o indiscreţie, tragi cumva cu ochiul pe gaura cheii la istorii de familie care nu te prea privesc. Bizar (şi cumva miraculos) e că, în cele din urmă, atunci când citeşti poeţi biografişti cu adevărat mari, precum Berryman ori Snodgrass (sau Mircea Ivănescu, fireşte), înţelegi că toate lucrurile acelea extrem de personale te privesc şi pe tine, sunt la fel de aproape de tine ca şi cele mai intime probleme personale al tale. Şi, dacă tot am folosit cuvântul „intim”, profit să fac aici o mică paranteză – m-a iritat folosirea lui peiorativă în critica română, practic orice poet catalogat drept intimist e imediat declasat. Or, intim vine din superlativul lui „intus” şi desemnează tot ce e mai dinlăuntrul fiinţei noastre, ceea ce se află în Sfânta Sfintelor sinelui nostru. (Iartă tonul prea exaltat, vine ca reacţie emoţională la bemolii despre care vorbeam). A fi poet intimist ţine, aşadar, de registrul superlativului, nu al peiorativului. Am ţinut neapărat la paranteza asta pentru că mi-a ieşit pe nas de câte ori l-am văzut pe Mircea Ivănescu decretat din vârful buzelor de anumiţi critici drept poet „intimist”, ergo minor.

Pentru că eşti deopotrivă un mare cititor şi un bun comentator de poezie, prin urmare eşti la curent cu ce anume şi mai ales cu cît de mult se publică, te-aş întreba dacă nu ai şi tu impresia în ultimii ani a unei inflaţii de debuturi premature? Cum îţi explici?

Debuturile sunt aproape întotdeauna premature, până şi Nina Berberova, debutând la 84 de ani, ar mai fi putut aştepta puţin. Cât despre debutanţii noştri, nu cred că-s neapărat mai grăbiţi decât noi, cei care debutam cu zece ani în urmă; pur şi simplu pentru ei vremurile sunt mai favorabile, au vreo patru-cinci edituri la care pot să publice poezie în condiţii onorabile, respectivele edituri îi caută şi-i antamează de la primele pagini notabile publicate sau de la primele premii câştigate la concursurile pentru liceeni – în a căror proliferare (a concursurilor, iar nu a liceenilor!) e de căutat de asemenea un motiv pentru efervescenţa asta reală a debuturilor în ultimii doi-trei ani. Şi poate că există, cine ştie, şi o anumită ciclicitate: între ’92 şi ’95 au debutat grupat Iustin Panţa, O. Nimigean, Ioan Es. Pop, Judith Meszaros, chiar şi Cristian Popescu, într-un fel; peste şapte-opt ani, prin 2002-2003, au debutat de asemenea grupat Dan Sociu, Teodor Dună, Claudiu Komartin, Dan Coman, Ştefan Manasia şi ceilalţi magnifici; iar acum, după alţi şapte-opt ani, poate că a venit rândul unei alte serii de debutanţi remarcabili, cu Andrei Dosa, Matei Hutopila, George Serediuc, Alex Văsieş şi Radu Niţescu pe post de ice-breakeri.

Nu ţi se pare că marile edituri au cam abandonat poezia tinerilor?

N-aş zice că de abandon ar fi vorba, dacă mă gândesc că-n toamna asta Cartea Românească o să lanseze nu mai puţin de patru cărţi ale unor poeţi tineri remarcabili: e vorba despre Rita Chirian, Ofelia Prodan, Vlad Moldovan şi Dan Sociu. Dar e perfect adevărat că, în ultimii ani, tinerii s-au orientat către edituri emergente, mici dar ambiţioase – în primul rând Charmides, Tracus Arte, Casa de Pariuri Literare, Casa de editură Max Blecher. Edituri care şi-au făcut de altfel bine treaba, câtă vreme cărţile lor au obţinut nu numai succes de critică (cronici numeroase, prezenţe în topuri anuale etc.), dar chiar şi premii dintre cele mai importante. De altfel, din câte ştiu, în destule ţări occidentale editurile care publică poezie sunt mai degrabă cele mici şi mijlocii, aşa că poate că nu-i vorba decât despre o aşezare a lucrurilor mai în logica pieţei de carte.

În cele cîteva prelegeri despre literatura română pe care le-am ţinut în străinătate am spus că, dacă ar fi suficiente traduceri, România ar fi în poezie superputerea Europei... Pentru că citeşti poezie şi în alte limbi şi pentru că faci deja de doi ani o antologie cu cele mai bune poezii ale anului, cum ţi se pare că stăm cu poezia, ca valoare, ca audienţă la cititori, ca prestigiu de imagine în cîmpul cultural?

Da, de doi ani facem, Claudiu Komartin şi cu mine, antologia asta. Care are, cum ştii, dimensiuni de roman, cu toate că-i destul de restrictivă – nu numai în ce priveşte selecţia poeţilor, dar şi a poemelor: alegem cam patru-cinci poeme pentru fiecare autor. De unde rezultă că, într-adevăr, se scrie şi mult, şi bine. Avem, vorba poetului manelist, valoare; în ce priveşte audienţa şi prestigiul de imagine, ştim amândoi că aici e buba. Însă, dacă ne consolează cu ceva, caprele poetice ale vecinilor o duc şi mai rău. În majoritatea ţărilor din Europa, se debutează mai greu, un tânăr talentat poate spera să aibă un volum în jurul vârstei de 30 de ani. Însă compensează, ce-i drept, cu prestigiul de imagine; văd relativ frecvent pe TV5 poeţi tineri vorbind invitaţi la diverse emisiuni, de pildă. Şi, mai ales, au un sistem de burse la care nu putem decât visa plini de admiraţie & fiere – în Suedia sunt frecvente bursele de 2.000 de euro pe lună, timp de doi ani, în care n-ai altceva de făcut decât să stai şi să scrii. Poeţii suedezi care-mi povesteau asta erau foarte revoltaţi de cuantumul mic al bursei, inferior salariului unui profesor debutant, ziceau ei. Sau, ca să ne uităm ceva mai aproape de ograda noastră, şi slovenii au o profuziune de burse pentru poeţi. Evident că n-am nici o speranţă că se va ameliora ceva în anii proximi, având în vedere dezastrul din administraţia culturală din ultimele luni. Acum, după dispariţia ICR-ului (căci de dispariţie vorbim, nu de schimbarea conducerii), avem ăi mai prima poeţi şi a mai ultima administraţie culturală, dacă e să ţi-o spun pe şleau.

Mda, şi eu cred că ICR-ul a fost, practic, desfiinţat, cu asemenea buget a devenit un institut fantomă, dar, oare, nu genul acesta de vitregii ajută poezia? Are nevoie poetul de timp şi bani ca să scrie cu adevărat poezie?

Am citat de câte ori am avut ocazia conjectura aceea a lui Ion Mureşan după care poeţii sunt ca anticorpii – atunci când ceva e infectat în corpul social, sunt secretaţi în număr mare pentru a neutraliza boala. Aşa s-ar explica, la urma urmei, de ce poezia e mai vie şi mai sănătoasă taman în acele locuri în care răul istoric e mai prezent – în România, în Serbia, în Croaţia (poemul Anthem al croatului Boris Dežulović a încrâncenat carnea pe mine), în Orientul Apropiat, în America Latină... Există o antologie Norton extraordinară, apărută în 2008, numită Language for a New Century şi alcătuită de Tina Chang, Nathalie Handal şi Ravi Shankar – e acolo ramasată poezie contemporană din zonele de conflict din Orientul Mijlociu şi din Asia, în primul rând, dar şi din alte locuri în care umanitatea e în criză profundă. Ideea antologiei le-a venit celor trei autori după evenimentele din 11 septembrie 2001, şi au muncit şapte ani la edificarea acestui teribil conglomerat de suferinţă şi lumină (căci o neaşteptată lumină irizează textele astea negre şi bolnave). Ei bine, antologia asta ar fi meritat să poarte pe copertă drept motto ipoteza lui Mureşan despre poeţii-anticorpi, în asemenea măsură pare o ilustrare a ei. Dar, dacă e adevărat că poetul n-are nevoie de bani ca să caute fericirea de dincolo de (sau chiar din) traumele lui, e la fel de adevărat că ce s-a întâmplat cu ICR-ul e o mizerie.   

Cum ţi se pare recentul top al revistei Corpul T dedicat celor mai bune volume de poezie din ultimii 22 de ani? A nedreptăţit pe cineva? Rezistă? Se va reconfigura în anii ce vin?

Nu prea mi se pare OK să vorbesc despre topul Corpului T, fiind eu unul dintre cei amintiţi acolo, adică nu mi se pare cuşer să fiu şi jucător, şi arbitru, dar o să spun două vorbe, nu mai mult...

Mai ales că volumul tău cel mai votat este Biographia, care nu mi se pare cel mai bun, dacă-mi permiţi... Apreciez enorm la literatura ta, faptul că volumele tale (cel puţjn ultimele trei) nu sînt doar nişte colecţii de poezii, sînt suite, fiecare carte este un lung poem...

Aşa e, am încercat să scriu câte un poem amplu care să poată funcţiona atât de sine stătător, cât şi în silogism cu cele anterioare. Însă nu despre mine-i vorba aici, ci despre topul respectiv – aşadar, revenind, găsesc aproape revoltătoare absenţa dintre nouăzecişti a lui Iustin Panţa, ale cărui cărţi sunt încă vii şi nevătămate, destule pagini se fac vibratile la lectură; ignorarea lui după zece-unsprezece ani de la dispariţia fizică mi-a adus aminte acea anecdotă cu Nichita Stănescu în care, întrebat de ce nu pleacă din ţară, de vreme ce e celebru, poetul ar fi răspuns: „Cum să plec? Ăştia în două-trei săptămâni te uită!”. Tare mă tem că avea dreptate – deşi a murit la 36 de ani, Panţa a lăsat în urmă o operă substanţială, sunt câteva cărţi peste care nu se poate trece. Şi uite că s-a trecut. În fine... Apoi, douămiiştii sunt totuşi sub-reprezentaţi, şi numeric, şi ca poziţie în top. Însă e cumva normal, fireşte că vârsta devine un criteriu axiologic într-o astfel de întreprindere; vreau să spun că, dacă ar avea de ales între Ieudul fără ieşire, Arta Popescu, Jucăria mortului şi Ghinga, cărţi, după mine, absolut la fel de puternice, oricine le-ar transcrie în ordinea cronologică a naşterii autorului, poate cu o mică ezitare între Es. Pop şi Popescu, în funcţie de gustul fiecăruia. Fireşte că se va reconfigura, ca orice canon şi ca orice top, însă nu prea mai e loc de surprize fundamentale. Va fi mai degrabă vorba despre renegocierea locului în top decât despre new entry-uri eclatante.   

Lipsesc multe titluri foarte bune precum Bucla lui TO Bobe sau Din amintirile unui Chelbasan de Anamaria Sandu sau Floarea de menghină a Svetlanei... dar eu am observat şi altceva, că voturile au mers mai degrabă înspre partea hard şi dark a poeziei (deşi cîştigătorul absolut e Levantul)... Este aici o prejudecată a valorii?

O, da, despre asta sunt sigur, există o întreagă mitologie a poeziei-ca-suferinţă! Nu că eu n-aş crede că poezia şi trauma sunt inextricabil legate, dovadă stă ce am spus mai sus; însă poezia nu e numai suferinţă, e în egală măsură şi fericire, ba chiar e mai greu să scrii poezie despre fericire decât poezie despre traumă. A spus-o Houellebecq însuşi, l-am văzut într-o emisiune pe TV5 în care mărturisea că visul lui e să ajungă un scriitor suficient de bun ca să scrie o carte de poeme despre fericire (el a şi debutat ca poet, de altfel), întrucât literatura traumei e prea uşor de scris,se pune singură în pagină, suferinţa se îmbină în celuloză precum sângele în tifon (comparaţia asta finală îmi aparţine, nu-i a lui Houellebecq, nici măcar el n-ar fi putut spune ceva atât de patetic). Am simţit, de altfel, pe pielea mea efectele acestei prejudecăţi, atunci când a apărut Sebastian în vis. Nu că n-ar fi fost o carte norocoasă – a avut aproape treizeci de cronici, ceea ce cred că-i foarte mult pentru ecosistemul nostru literar, a primit câteva premii, mă rog, a avut micul ei destin. Dar unii dintre prietenii mei, foarte buni cititori de poezie şi excelenţi poeţi, n-au putut digera cartea asta, mi-au spus-o deschis şi prieteneşte şi cu asta basta. A păţit-o şi Dan Coman, cu Dicţionarul Mara, o carte foarte frumoasă, dar la care prejudecata temei a funcţionat, de asemenea. Şi atunci cum să nu-l admiri o dată în plus pe Emil Brumaru, care, la decernarea premiului Opera Omnia al Observatorului cultural, dar şi în epistolarul recent apărut (Opere 3, adică), mărturiseşte franc că, într-o literatură de nefericiţi, aşa cum e literatura română, el nu poate scrie decât pe fericire?

Mulţi poeţi şi-au exprimat, în ultimii ani, mai nuanţat sau mai dur nemulţumirile faţă de criticii literari, dar dincolo de reproşuri şi uneori chiar înjurături, criticilor (care, apropo, abia dacă mai au unde scrie, sînt prost plătiţi, sînt automat suspectaţi de ignoranţă, rea credinţă, oportunisme etc.) nu li s-a recunoscut niciodată meritul de a fi popularizat şi promovat în toate felurile posibile poezia română, fie prin eseuri şi conferinţe ţinute în străinătate, fie prin propuneri, nominalizări şi recomandări pentru burse, traduceri, workshop-uri, prezenţe la tîrguri de carte etc. Cum au ajuns criticii să fie atît de dispreţuiţi?

Ei, n-o lua şi tu atât de în serios. Face parte din fişa postului unui critic să fie când adulat, când înjurat, deseori de aceeaşi limbă – adu-ţi aminte de Ion Barbu şi E. Lovinescu, de pildă. Acum, sincer să fiu, orice critic, oricât de bun ar fi, e uneori enervant când intră la o idee şi o ţine langa cu ea – că tot l-am pomenit pe Lovinescu, citind Critice-le nu poţi să nu te iriţi văzând cât îl tot exaltă pe Baltazar, pe care-l pune laolaltă cu Eminescu şi autorul Mioriţei (literal!), contrapunîndu-l expressis verbis lui Bacovia şi, implicit, lui Barbu. Te enervezi acum, la 80-90 de ani după textul cu pricina, darmite bieţii contemporani, cât vor fi bombănit printre dinţi! Însă cine nu ţine la înjurătură nu face de critic, aş zice. Poeţii vor toţi să fie iubiţi şi corcoliţi; cum nici un suflet de critic nu-i atât de plin de iubire & corcoleală, iaca pozna. Mai e însă ceva care cred că explică lamentaţiile poeţilor: cu generaţia noastră, s-a cam întrerupt o filiaţie a criticilor genuini de poezie, empatici & voluptuoşi, scriind despre poezie discursuri îndrăgostite şi calofile, cu pagina inflamată de un soi special de lirism (există, aşadar, şi o variantă de lirism critic, nu doar poetic) care-o face recitibilă nu doar qua critică, cum ar spune H.-R. Patapievici, ci şi qua poezie. Mă refer la filiaţia Lovinescu-Negoiţescu-Matei Călinescu-Raicu-Valeriu Cristea-Grigurcu-Cistelecan-Soviany, fireşte. Paginile criticilor douămiişti nu mai au vibrato-ul acela. Poate doar la Doris Mironescu, sau la Antonio Patraş, însă cam atât. Iar poeţii, cum spuneam, vor să fie corcoliţi, cer criticului să fie prietenul lor ideal. Recunosc, sunt de asemenea foarte puţini poeţii care să merite din partea criticului tot efortul ăsta. Al scrisului empatic & epifanic şi al prieteniei, adică.  

Te contrazic aici, căci de fiecare dată cînd criticii scriu cald şi personal sînt taxaţi drept impresionişti, fără metode critice etc.. Şi-apoi nu ştiam că poeţii aşteaptă iubire de la critici? Sau poate că poezia ultimului deceniu e mai greu de iubit...

Da, cred că-i greu de iubit, la cât e de neagră-n cerul gurii...  Dar, de fapt, poezia a fost întotdeauna hachiţoasă şi belalie, ca toate damele fatale. Spui că, atunci când scriu cald şi personal, criticii sunt taxaţi de impresionişti lipsiţi de metodă. Aşa e – dar bagă de seamă că cei care-i taxează nu-s nicidecum poeţii, ci ceilalţi critici. Poeţii vor cu disperare ca oficiul critic să nu fie făcut de un tată aspru şi drept, ci de o mamă iubitoare şi dorlotantă, pe care s-o poţi îndupleca cu mici şantaje afective. Chiar şi cei mari simt aşa, sau poate mai ales cei mari – să ne aducem aminte de Baudelaire, care încerca disperat să-i intre-n graţii lui Sainte-Beuve, trimiţându-i flori şi turtă dulce. Cum ştim, marele critic nu s-a lăsat, a făcut pe tatăl aspru şi neînduplecat – şi rău a făcut. Aşa că, ce să spun, fiţi şi voi ceva mai mămoşi, gândiţi-vă că poeţii ăştia care scriu cu sânge au sertarele pline de turtă dulce pe care abia aşteaptă să aibă cui o trimite!






4 comentarii:

ora25 30 septembrie 2012, 16:01  

un thriller psihologic acest interviu. mulţumesc frumos, n-am abonament. îmi place foarte mult. cel mai mult punctul pe individuaţie. al doilea, un amănunt, nu ştiam de debutul ninei berberova, de curând o mai legasem de tine, mă întrebam dacă linguriţa cu acetonă îi va lăsa lui sebastian cam acelaşi gust din sticluţa cu terebentină (în "funcţionarul nebun" parcă apărea). şi grenada mivănesciană explodând în fulgi (de păstrat).
dar mai ales tulburare la gândul dialogului dintre "frânghia înflorită" şi "vântureasa de plastic".
scuzaţi că spun.

Radu Vancu 1 octombrie 2012, 10:43  

Scuzăm, Ora, scuzăm, mai ales că mă temeam că mi-a (ne-a) ieşit cel mult un thriller pisălogic. :)

capricornk13 4 octombrie 2012, 18:15  

:) abia asteptam momentu' asta cu dialogul intre voi doi; ce m-ar interesa pe mine foarte tare ar fi insa, recunosc, partea pe care n-ati publicat-o din dialogul asta! :D

Radu Vancu 4 octombrie 2012, 21:12  

Capri, ești intuitivă ca un capricorn născut pe 13. :)

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS