sâmbătă, 31 martie 2012

M.I. & Nichita

Mircea Ivănescu (26 martie 1931 - 21 iulie 2011)

despre moarte ca revedere

1.

sigur că nu este adevărat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poartă cu ochii închişi – şi te leagănă –
şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare –
şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,
este numai o linişte care se întoarce asupra ei înseşi
cu un singur ecou – şi acela e-un nimb,
ca flacăra lumânării – şi pe urmă lumina
îşi pierde orice înţeles – şi pe urmă tăcerea
îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat
în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi nimic pe urmă, nici
descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiinţei, gură în gură,
nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă
dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte.

2.

dar moartea este o revedere totuşi – însă de partea
aceasta a ei, cel care rămâne îşi deschide
ochii deodată – (şi ceea ce vede atunci
dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici
îi va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui după aceea
decât contururi). cel care a privit moartea
luând chipul unei fiinţe – vede din nou
ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii,
ceea ce se vede mereu – şi oricât de repede
şi-ar acoperi ochii – oricât de tare
ar gâfâi, să-şi acopere asurzitoarea lumină a tăcerii
din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci
a fost înfăţişarea adevărată, a fost
- dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic –
a fost ceea ce se priveşte pentru întâia dată
şi fără urmare.


***

se intră greu în moarte? uneori
se trece atâta de greu prin paloare – rămâne
pe obrazul cel de alături o spaimă care decolorează
trăsăturile, şi le coboară în cearcăne, şi ochii măriţi
nu mai aud răspunsul, şi caută, caută.
pe urmă, paloarea rămâne, aşa cum la bolnavii de cord
obrazul, fruntea capătă o paliditate care nu e
a spaimei – căci prin spaimă treci, şi apoi respiri –
dar lumina aceasta de ceară stă. se moare încet,
desigur, pentru că mâna este obişnuită să încerce
mereu câte un gest, pentru că ochiul vede mereu –
chiar şi nemişcare. şi chiar
şi întunericul care se lasă – şi înconjoară totul.
şi, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,
că nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva
care simte lumina, şi bucuria, şi pierderea oarbă a contururilor
şi care mai vrea să mai treacă ceva din toate acestea
gesturile care să înconjoare obiecte – şi ochii să vadă
şi trupul întreg să respire. mereu, în timp ce un om,
sub flacăra palidă care i se aşează pe faţă
trăsăturile i se schimbă, mai caută încă.
şi pe urmă când, în sfârşit, chipul se opreşte, şi nemişcat
aşteaptă acum veşnicia – nici atunci
nu s-a terminat totul. căci spaima care ne-alungă
în noi înşine când privim nemişcarea aceasta, ne fugăreşte
până când ne auzim chinuiţi respirând, spaima aceasta
o mai bântuie pe fiinţa de alături, întinsă într-un lent
pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate
şi cu tăcerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta
înseamnă că nimeni nu moare, cel puţin încă un timp,
câtă vreme ţi-e frică privindu-i pe cei care au murit.
şi poate că aşa e mai bine. se moare greu. nemişcarea,
tăcerea, lumina gălbuie şi spaima –
ochii închişi, adânciţi, buzele strânse, decolorate,
- toate acestea sunt semne. dar moartea rămâne
şi în cei care sunt încă vii şi privesc. şi moartea, în cei vii,
nu mai e nemişcarea – chiar dacă a spaimei desigur.
moartea e o lumină decolorată. privirea spre ea
e şi frică şi flacără scurtă – mată, gălbuie – şi oarbă
aşezare de vorbe.

Nichita Stănescu (31 martie 1933 - 13 decembrie 1983)

 Al meu suflet, Psyhée

A venit îngerul şi mi-a zis:
- Eşti un porc de câine,
o jigodie şi un rât.
Pune iarba sub umbra ta care-o apasă;
mocirlă se numeşte respiraţia ta!
- De ce, i-am strigat, de ce?
- Fără pricină!
A venit îngerul şi mi-a zis:
- Mai străvezie este sticla
decât cel mai statornic gând opac al tău!
În curând ai să mori şi viermi
îţi vor forfoti în nări, în bot, în rât, în trompă!
- De ce, i-am strigat, de ce?
- Fără pricină!... îmi zise îngerul.
Apoi îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul
a plecat cu aripi de aur zburând
într-un aer de aur.
Fluturi de aur fâlfâiau
în aura îngerului de aur.
El zbura aurit,
era cu totul şi cu totul de aur.
El se îndepărta către o depărtare de aur,
în care apunea soarele de aur.
- De ce te îndepărtezi de mine, i-am strigat,
de ce pleci, de ce?
- Fără pricină, mi-a răspuns, fără pricină...

A cumpăra un câine

A venit îngerul şi mi-a spus: 
- Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga
erau lătrătoare.
- Nu vrei să cumperi un câine? - 
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea 
lătrătoare,
dând din sânge ca dintr-o coadă?
- Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea 
dădea din sânge ca dintr-o coadă.

Read more...

vineri, 30 martie 2012

Dilema veche, Sacul şi poeticul. Unde este poezia azi?













În numărul de săptămâna asta al Dilemei vechi (cu una dintre cele mai frumoase coperte ever), tema săptămânii e Sacul şi poeticul. Unde este poezia azi?
Dosarul, coordonat de Luiza Vasiliu, e foarte bun, răspund poeţi de prima mână (Ioan Es. Pop, Ana Dragu, Claudiu Komartin, Marin Mălaicu-Hondrari, Andrei Dosa, Sorin Gherguţ), muzicieni-poeţi (Andrei Robin Proca de la Robin and the Backstabbers), critici literari (Ion Pop, Paul Cernat, Alex Goldiş - m-am bucurat să văd că toţi trei îşi aduc aminte de Sebastian în vis),  profesori de literatură română (Serinella Zara), filosofi (Cristian Neagoe), jurnalişti (Vlad Odobescu), traducători din poezia română (Martin Woodside, autorul antologiei Of Gentle Wolves, recenzată favorabil şi chiar entuziast în State).
Textul meu e despre antologia Cele mai frumoase poeme din 2010, publicată de Claudiu Komartin şi de mine anul trecut, la editura Tracus Arte. Trebuie să mărturisesc că titlul lui (Un poem bun îţi deşurubează capul) îmi place mai mult decât textul însuşi - asta pentru că a fost ales în redacţie de Luiza. :)
E de citit musai, aşadar. Unde mai pui că tema şi revista se pun reciproc în abis - dacă te întrebi "unde-i poezia azi?", răspunsul e limpede: în Dilema ei veche, unde altundeva?! :)

Read more...

joi, 29 martie 2012

Nichita Danilov. O cronică şi o părere

Am scris recent pentru revista Euphorion un text despre Imagini de pe strada Kanta, cartea lui Nichita Danilov recent premiată de către Observator cultural. Redau mai jos cronica mea, nu înainte de a spune că, din punctul meu de vedere, Motocicleta de lemn a lui Ștefan Manasia ar fi fost mai îndreptățită să primească premiul - nu pentru că Manasia îmi e congener și prieten, cum ar putea ricana cineva, ci pentru că volumul lui are pe aproape orice pagină excelența pe care Nichita Danilov o atinge în mult mai puţine poeme și (mai ales) e lipsit de scăderile bizare evidenţiate în cronica mea. Ceea ce nu înseamnă că Imagini de pe strada Kanta nu-i o carte bună; este, dar Motocicleta de lemn e şi mai bună. Dar asta e, vorba filosofului contemporan, părerea mea. 

E aproape superfluu să mai spui că Imagini de pe strada Kanta se înseriază în filiaţia come-back-urilor optzeciste la vârf, începute acum trei ani cu Regele dimineţii (2009) al lui Alexandru Muşina, continuate cu cartea Alcool a lui Ion Mureşan şi cu Pe prag (Vale-Deal) al lui Liviu Ioan Stoiciu (ambele din 2010) şi urmate (în 2011) de Ioan Es. Pop, cu Unelte de dormit şi, iată, de Nichita Danilov, cu amintita lui carte de poezie. Ei bine, aşa superfluă cum o fi, precizarea îşi are rostul, ba nu, rosturile ei: mai întâi, arată că optzecismul poetic, aşa canonizat cum îl aflăm deja, nu e deloc piesă de muzeu, ci e încă unul dintre jucătorii importanţi (de nu chiar cel mai important) la bursa poetică actuală, capabil oricând nu numai de autopastişă,  dar chiar de reinventare substanţială. Apoi, prin plasarea încă de la bun început a lui Nichita Danilov în atare înalte vecinătăţi se va înţelege că orice eventuală rezervă subsecventă se face la acel nivel de vârf, sub care poezia lui Danilov nu coboară nici în cele mai puţin reuşite momente ale ei.
Acestea fiind zise, să observăm acum că e de mirare cum optzeciştii au putut să pară la începuturile lor demetaforizanţi şi minimalişti, când practic toate volumele citate în paragraful anterior, inclusiv Imaginile de pe strada Kanta, sunt tot atâtea avataruri ale unor limbaje poetice high sau/şi deep (da, pot fi simultan astfel, după cum în latină adjectivul altus desemna deopotrivă înălţimea şi adâncimea), ba chiar uneori de-a dreptul oraculare, cum se întâmplă în destule pasaje din cartea Alcool. E izbitoare, din acest punct de vedere, diferenţa de ton faţă de poeţii douămiişti, mult mai antimetafizici decât maeştrii optzecişti. Se vede din ce în ce mai limpede cum, în ciuda faptului că douămiiştii uzează de acelaşi limbaj tranzitiv practicat pentru întâia oară sistematic în poezia română de optzecişti (şi anticipat de Mircea Ivănescu şi de „omul făcut concret” al lui Bacovia), între cele două generaţii există totuşi o diferenţă marcată de viziune sau, mai precis, de modalitate a asumării lumii de către eul poetic; spus scurt, pentru optzecişti metafizica mai era încă posibilă – chiar şi la cei mai ironici dintre ei, tensiunea către un dincolo mai e încă discernabilă (chiar şi la lunedişti – cu precădere la Stratan şi la Cărtărescu). Pentru majoritatea douămiiştilor, poezia nu mai tinde spre dincolo, ea e strict pentru aici şi acum; tot ce e poetic e imanent, după cum tot ce e imanent e poetic. Despre ce metafizică poate fi vorba în lumile poetice ale lui Dumitru Crudu ori Constantin Acosmei, înaintemergătorii douămiismului? (Deşi, în cazul lui Acosmei, antimetafizica e atât de programatică, încât aproape că se constituie ea însăşi într-o metafizică à rebours). Doar pentru câţiva douămiişti atipici şi ex-centrici lumea mai păstrează şi dimensiunea metafizică, însă chiar şi în cazul lor sintaxa poetică e diferită faţă de cea optzecistă (morfologia limbajului poetic rămânând, e drept, cam aceeaşi) – însă acesta e subiectul unei alte discuţii.
Revenind la Imagini de pe strada Kanta, să spunem că volumul cuprinde trei secţiuni cam la fel de ample, Nunta de câini, Uşi în asfinţit şi Mulţimea vidă, aranjate astfel după o logică oarecum aleatorie sau care, în orice caz, îmi scapă. Doar în cazul Uşilor în asfinţit înţeleg justificarea construirii unui ciclu separat – destule texte de aici îl au ca personaj pe „tânărul frate Daniel”, o variantă mai jună şi mai pură a altui frate, Ferapont, pe care-l cunoaştem din poezia anterioară a lui Danilov. În rest, cam toate poemele din Imagini... arată la fel, indiferent de secţiunea din care le-am extrage; sunt adică poeme de dimensiuni cel puţin medii, adeseori ample, iar uneori torenţiale de-a binelea, vorbind cu obstinaţie despre viziunile experimentate cumva în cascadă. Destule dintre ele sunt, mă grăbesc s-o spun, printre cele mai bune poeme metafizice scrise vreodată de Danilov – lipsite fiind de această dată de scăderea pe care am a le-o imputa în general, anume că sunt de cele mai multe ori nu atât poeme metafizice, cât poeme construite din prefabricate metafizice. Vreau să spun că, în destule rânduri, Danilov înţelegea să facă poezie metafizică acumulând o butaforie metafizică, o scenografie metafizică, o distribuţie metafizică ş.a.m.d. Or, poezia metafizică autentică, ştiind că zeii sunt peste tot, se lipseşte bucuroasă de toată  prefabricatele amintite şi-şi caută (şi găseşte) subiectul metafizic de asemenea peste tot. De la Sfântul Francisc la Sfântul Ioan al Crucii, de la metafizicii englezi din secolul al şaptesprezecelea la transcendentaliştii americani din secolul al nouăsprezecelea, poeţii de primă mână au ştiut să găsească metafizicul în cele mai puţin metafizice locuri. John Donne, de pildă, vedea în nunta unor pureci o hierogamie cosmică. Până acum cam prea figurativ metafizic, cum spuneam, Danilov găseşte de data asta suficiente resurse interioare pentru a detecta metafizicul acolo unde te-ai aştepta mai puţin – de pildă, dacă nu într-o nuntă de pureci precum Donne, atunci batâr într-o nuntă de câini, ca în poemul numit chiar astfel, Nuntă de câini. Un poem splendid, unul dintre cele mai puternice ale cărţii, în care surprinderea întâmplătoare a unei „nunţi de câini” (cum numeşte poetul copulaţia în grup a unei haite) face realmente subiect de poezie metafizică; însă, de asemenea, un poem cu final ratat – iată, înainte de orice discuţie, versurile de încheiere: „...A doua zi dimineaţă,  ∕ haita aceasta veselă în ritualul ei ∕ fusese momită (în apropiere, ∕ pe Kanta, colţ la colţ cu Fulger, ∕ se afla un restaurant vietnamez) ∕ de chelneri îmbrăcaţi în fracuri impecabile, ∕ care i-au dus la bucătărie ∕ şi i-au măcelărit rând pe rând, ∕ retezându-le capetele dintr-o singură lovitură, ∕ iar bucătarii, mânuind ∕ cu dexteritate satârele, au preparat ∕ din carnea lor bucate alese ∕ pentru clienţii amatori de senzaţii exotice...” Aşadar, poemul metafizic sadea e tras brusc înspre un final de film horror coreean, oribil şi comic în acelaşi timp (unde mai pui că mi-a amintit cumva oblic şi de Viteazul Jap, lăcrămoasa povestire a lui Galaction despre suferinţele şi pieirea unui brav maidanez...) Dar voinţa de autodestrucţie a lui Danilov nu se opreşte aici; versurile care încheie Nunta de câini ţin morţiş să ducă textul undeva înspre zona parabolicului celui mai facil: „Oraşul dormea dus: ∕ pe străzi nici ţipenie de om. ∕ Era ca şi cum aş fi cântat ∕ la propria mea nuntă ∕ sau, mai bine zis, la propria mea înmormântare...”. E absolut exasperant să vezi un poet ratând finişul unui text atât de bun, zău că-ţi vine să-i scrii un e-mail şi să-l rogi să-l rescrie.
Şi ar fi destule astfel de finaluri de rescris în Imagini de pe strada Kanta. Iată, de pildă, cum începe un alt poem care ar fi putut fi extraordinar, Drumul spre casă: „Strada era atât de înclinată şi atât de întortocheată / şi se legăna într-o parte şi alta, încât doar beat / o puteai străbate de la un capăt la altul. / Înaintam călăuzindu-mă după câte un felinar aprins, ce se ondula în faţa mea, într-un ciudat tangaj. / Pietrele se mişcau încet pe dedesubt, moi, lunecoase. / Sus, curgeau norii pe cer, asemenea / unor roţi de moară, învârtindu-se în gol”. Şi tot poemul continuă la nivelul acesta remarcabil, pentru ca în final aceeaşi tendinţă spre parabolic (pe care de obicei numai la debutanţi o mai vezi) să intervină şi să tragă totul în jos:  „Nu vezi că s-au schimbat zodiile?, a zis el, ∕ aprinzându-şi o ţigară. Acum nu mergi, ∕ ci călătoreşti şi, în curând, oricum vei ajunge în staţia finală...”. Remarc aici şi inflaţia de trei puncte, de asemenea comună la poeţii debutanţi; O’Hara scria undeva că italicele omoară poezia – ei bine, la Nichita Danilov, locul italicelor e luat cu succes de aceste trei puncte pe care ai senzaţia c-o să le regăseşti la fiecare trei-patru versuri.
 Acest bizară mixtură între un  vizionarism înalt şi pur, pe de o parte, şi un didacticism mizând pe cele mai truculente şi mai ieftine efecte parabolice, pe de alta, face substanţa celor mai multe poeme din Imagini de pe strada Kanta. Senzaţia e deseori că-l vezi pe Leo Messi încheind o serie de driblinguri năucitoare cu un şut à la Bănel Nicoliţă. Şi e păcat, pentru că există cel puţin un poem amplu în care se vede ce-ar fi putut ieşi dacă Danilov şi-ar fi controlat puseurile parabolizante: e vorba de extraordinarul Stâlpi de înaltă tensiune, pe care-l aşez alături de marile poeme optzeciste, unul dintre acele texte care pot justifica o întreagă operă poetică, de nu chiar o generaţie în întregul ei.
Tocmai acest amplu şi entuziasmant poem arată că am avut rezon să fiu atât de cârcotaş: Imagini de pe strada Kanta e o carte foarte bună care, cu ceva mai multă supraveghere, ar fi putut fi extraordinară.

Read more...

marți, 27 martie 2012

"Zona nouă" cu Rita Chirian şi Veronica D. Niculescu. Micuţă dare de seamă

Azi, la lectura Ritei Chirian şi a Verei Niculescu, a fost recordul de public al Zonei noi - 31 de persoane.
A fost, de asemenea, şi recordul de durată - s-a discutat de la 5 până după 8.
Şi, cum tot a fost ieri ziua de naştere a lui Mircea Ivănescu, a fost cum nu se poate mai natural că s-a încheiat cu o discuţie despre el. (Era un iubitor al cenaclurilor, am reuşit să-l aduc de câteva ori la cenaclul studenţesc Icar, din care mai făceau parte Cami, Teodora Coman, Dumitra şi Ovidiu Baron, Nicu Obogeanu - era absolut fermecător, învăţai în alea două ore mai mult decât în ani de facultate.)
Privind ce se întâmpla, am avut la un moment dat impresia că asistam la secvenţa Zona nouă. Extinderea domeniului luptei. :)
(Deşi nu luptă a fost ce s-a întâmplat în seara asta, ci literatură. Adică prietenie.)

Read more...

"Zona nouă" cu Rita Chirian şi Veronica D. Niculescu

Astăzi, de la ora 5, vor citi la Zona nouă două scriitoare excelente: Rita Chirian şi Veronica D. Niculescu.
Sau, altfel spus, în Zonă vor ajunge două stalkeriţe admirabile. :)
Ediţie de colecţie, cum ar veni!

Read more...

Poes:s Internaţional 8























Poate fi citit aici.

[Pe copertă, O. Nimigean - căruia îi e dedicată secţiunea Portret din acest număr. S-a vorbit în ultimii doi ani atât de elogios despre prozatorul Nimigean (şi pe bună dreptate!), încât excelentul poet omonim s-ar fi putut simţi stânjenit. Iar noi, după cum ştiţi, facem tot ce putem pentru a evita situaţiile stânjenitoare. :) ]

Read more...

duminică, 25 martie 2012

Lectura de la Timişoara



[Mulţumirile mele, nu numai pentru filmul ăsta, lui White Noise.]

Read more...

vineri, 23 martie 2012

Mircea Ivănescu la Sibiu [de fapt, numai surâsul lui]























Sâmbătă, de la 6, la librăria Humanitas, voi vorbi alături de Dumitru Chioaru, Al. Cistelecan, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu despre Mircea Ivănescu - mai exact, despre cartea rezultată din dialogul purtat între Mircea Ivănescu şi Gabriel Liiceanu anul trecut, în lunile dinaintea morţii minunatului creator al lui Mopete.
Cât despre Mopete însuşi, e cu siguranţă foarte stânjenit văzând desfăşurarea aceasta aşa de amplă de forţe care-l vizează. Şi cred că, dacă o să fim atenţi, o să-l putem vedea cum roşeşte. Iar privirea lui, plină de dioptrii şi iubire, de o blândă şi feroce autoironie, va pluti peste noi ca surâsul unui genial motan de Cheshire.
Ei, dar e doar surâsul lui M.I., veţi spune, nu-i M.I. de-a binelea. Iar răspunsul vine imediat: orişicâtuşi de puţin, contează enorm. :)

[Ca notă de subsol pentru studioşi:]

cântec de adormit elefantul

                                                                       (din volumul de debut Versuri, 1968)

cu grijă întâi, să-i aşezi umbra
în nişa peretelui – fii
atentă la aburtii străvezii
ai gândului lui singuratec, la sumbra

încreţire a pielei pahidermatice
după umeri – să ştii
că din colţii lui, noiţe hieratice
urcă pentru degetele tale portocalii.

            orişicâtuşi de puţin te-ai mişca,
            să ştii, contează enorm,
            chiar şi cei mai calmi elefanţi
            îşi tremură trompa când dorm.

jocul apelor lângă tine
ale somnului, aşteptând
destrămarea celor mai fine
cearcăne ale celui din urmă gând

până adoarme, şi se întoarce
imaginea clipind obosit,
şi ceasul se rotunjeşte şi toarce
câte-un minut clipocit.

orişicâtuşi de puţin te-ai foi
contează enorm
elefanţii aud
şi când dorm.

când netezeşti cuvertura
mai ales, fii cu grijă
dacă-i tresare urechea, de-a dura
se va rostogoli – şi furişe –

pe carourile ei, cu cuprins
diferit, ascultarea lui străvezie,
ascunzişurile muntelui stins
el le ştie.

            orişicâtuşi de puţin contează enorm
            elefanţii când dorm.

Read more...

miercuri, 21 martie 2012

Lectură la Timişoara


















Joi, de la 6 seara, o să citesc la Timişoara - Biblioteca Judeţeană Timiş are un proiect numit Cenaclul Text, şi Tudor Creţu m-a invitat să citesc la prima lui ediţie.
Lectura o să aibă loc la Bastion Theresia, corp A.
Iar la invitaţia lui Robert Şerban vineri dimineaţă vom face înregistrarea pentru emisiunea lui de la TVR Timişoara, Piper pe limbă.
Ah, abia aştept să ajung la Timişoara şi s-o cert pe draga de White Noise pentru că şi-a şters minunăţie de blog! Înţeleg să nu mai ai vreme sau chef de scris pe blog - dar de ce să nu-l laşi deschis, accesibil tuturor puţinilor oameni care mai vor să afle ceva despre literatura contemporană?! Poate facem o petiţie online ca s-o convingem pe White Noise să-şi redeschidă blogul, zău! :)

Read more...

luni, 19 martie 2012

Lansare Revista Transilvania, numerele 1 şi 2 din 2012

Mâine, adică marţi, de la ora 5, la Biblioteca Astra, Corpul B, vom lansa numerele 1 şi 2 de anul acesta din Transilvania.
După cum se vede în cuprinsul listat mai jos, numărul 2 e generalist, în vreme ce numărul 1 e tematic, fiind dedicat integral lui Cioran. A fost coordonat de Dumitra Baron, lector la Literele şi Artele sibiene; Dumitra şi-a luat strălucit, Summa cum laude, o teză despre Cioran la Nisa acum câţiva ani - ştiu că cei de la l'Harmattan o tatonau în vederea publicării. Aşa că, fiind coordonat de ea, a ieşit într-adevăr bine, cu colaborări de la universităţi din Europa, Canada şi Statele Unite (chiar şi de la Princeton - un studiu al lui Christy Wampole, pe cât de ludic, pe atât de serios, despre biciclistul Cioran ca "centaur metafizic", în siajul unei idei a lui Hugh Kenner.)
Aşadar, vă aşteptăm cu drag.













































Cuprins numărul 1/2012

Căderea în Istorie

Alexandru Matei, Emil Cioran ou l'alibi de l'Histoire / 1
Anca Mitroi, Cioran ou “Comment peut-on être Européen?” / 5
Simona Drăgan, Cioran şi critificţiunea istorică / 8
Scott Sprenger, Cioran on Jews, Nationalism and the Inconvenience of Being Born Somewhere / 12
Anca Andreea Chetrariu, La réception et la traduction du philosophe Emil Cioran pendant et après le régime communiste en Roumanie / 16

Stil şi scriitură

Ariane Lüthi, Emil Cioran, faiseur de notes invétéré / 21
Remy Gagnon, E.M. Cioran et le mouvement continu du désengagement / 29
Raluca Romaniuc, L’irréparable dans l’écriture de Cioran / 34
Eugène van Itterbeek, Les “paradis du silence” / 39
Şerban Axinte, Ispita romanului de a nu exista / 42
Dumitra Baron, L’écriture thérapeutique ou la création à rebours / 46

Cioran şi Ceilalţi

Christy Wampole, Cioran’s Providential Bicycle / 51
Doina Constantinescu, Emil Cioran et Arthur Schopenhauer. Rendez-vous intellectuel et reverberations mélancoliques / 55
Rodica Fofiu, La correspondance de Cioran avec son frère Aurel / 65

Cărţi în dezbatere

André Laidli, Le „Précis de décomposition” d’Emil Cioran (1949) : Naissance d’un « moraliste français » / 72
Maria-Otilia Oprea, Essai d’herméneutique théologique de la problématique du livre. „De l’inconvénient d’être né” / 78

Critica criticii

Adriana Teodorescu, Cui i-e frică de transdisciplinaritate sau o (re)găsire a lui Cioran / 86
Radu Vancu, Despre Cioran şi fascinaţia melancoliei / 93
Mirela Ocinic, Cioran despre cultură, trăire, limbaj / 95

Cuprins numărul 2/2012

Literatură

Bogdan Creţu, Retorică şi retorism în „Istoria ieroglifică“ /1
Paul Cernat, Modele anglo-americane ale „trăiriştilor“ interbelici (I) / 8
Sanda Cordoş, Ion Vinea în timpul totalitarismelor (I) / 14
Ana Maria Bunduc (Fomin), Mircea Eliade: Dayan and the signs of the hidden third / 22
Ramona Matei, Motive gnostice în volumul „Arta fugii“ de Ioan Petru Culianu / 27
Adriana Carina Duban, „Pescarii“ – viaţa unei comunităţi necunoscute / 34
Ovidiu Moceanu, Mircea Nedelciu – aventura textului / 38
Andrei Bodiu, Bucureşti c’est moi / 41
Dragoş Varga, Privind înapoi, modernitatea lui Eminescu / 44

Film. Arte vizuale

Alexandra Cotoc, Andreea Nora Pop, Drama creatorului în „Dans la ville de Sylvia” (José Luis Guerín) / 46

Teologie. Filosofie

Anton Adămuţ, Toma Geamănul, pescarul, de fel din Galileia (despre miracole şi minuni) / 49
Liviu Petcu, Experienţa extatică a sufletului în Dumnezeu după Sfântul Grigorie al Nyssei: beţia trează, somnul treaz, rana şi zborul sufletului (I) / 52

Istorie

Vlad Sofronie, The Byzantine Court ceremonial and its impact on the French suite during the Second Crusade / 58
Mihai Croitor, Regimul comunist şi „transformarea“ lumii rurale (1949-1962) / 64
Ligia Dănilă, Femeile române şi mişcarea feministă internaţională, participarea la congresele naţionale şi mişcarea antifascistă / 70

Ştiinţe politice

Eugen Huzum, Ce este egalitarianismul ? / 79
Sorin Bocancea, Ideologie şi dominare / 86
Horia Savu, Rolul Strategiei Naţionale de Apărare a României în perspectiva asigurării securităţii euroatlantice în Zona Extinsă a Mării Negre / 91
Valentin Mureşan, Japonia văzută de aproape / 95

Read more...

sâmbătă, 17 martie 2012

Sebastian. Cuvinte de înţelepciune (IV)

[Știu că par neverosimile, dar tocmai asta-i aproape frisonant - că sunt. :)]

Treceam cum maşina pe lângă Zoo, Cami era ca de obicei la volan, eu şi Sebastian stăteam, tot ca de obicei, în spate.

Sebastian (făcând semn către clovnul din mâna mea): Uite, clovnule, peste drum e Zoo.
Clovnul: Daaa? Şi au şi urs?
Sebastian: Da, au un urs maaaare.
Clovnul: Brrr, mi-e frică.
Sebastian (patern): Nu trebuie să-ţi fie frică, clovnule - e doar o imagine.

(La care Cami a apăsat pe frână ca-n faţa unui eveniment neprevăzut şi s-a întors să vadă dacă auzise bine. Da, auzise bine şi da, Sebastian e un eveniment din ce în ce mai neprevăzut.)

Read more...

miercuri, 14 martie 2012

Lansare Mihai Mateiu la Sibiu



















Vineri, de la 6, la librăria Humanitas din Sibiu, Mihai Mateiu o să lanseze Oameni, excelentul lui volum de debut de la Casa de Pariuri Literare.
O să-mi facă mare plăcere să prezint această carte mignonă şi puternică, despre care s-au spus deja lucruri foarte frumoase. Un romancier de calibrul lui Attila Bartis, de exemplu, spune aşa: "Una dintre cele mai mari virtuţi scriitoriceşti este o frazare în care intenţia nu e făţişă, explicită. Altfel spus: autorul reuşeşte crearea unui întreg univers atât de firesc precum respiră. În ceea ce mă priveşte, nu încape nicio îndoială că volumul Oameni al lui Mihai Mateiu posedă această virtute. Pur şi simplu îi cred fiecare rând scris, îl cred pe cuvânt. Desigur, amândoi provenim din lumi similare, dar nu acest fapt conjunctural mă face să simt şi eu, asemenea autorului, însemnătatea ca atare a povestirilor de faţă, aceasta fiind acoperirea în aur a literaturii". Iar Marius Chivu îşi intitulează cronica din Dilema veche Scurt, dar aproape mare, comparându-l pe Mihai Mateiu cu revelaţia recentă a prozei scurte din State, Wells Tower (născut în 1973 - aşadar congener cu Mihai Mateiu, născut în 1976).
Ne vedem acolo, deci. :)

Read more...

marți, 13 martie 2012

Sebastian. Cuvinte de înţelepciune (III)

Lunea am ore până la 9 seara. Aseară, abia întors de la facultate, mă ia la întrebări.


Sebastian: Tati, dar tu ce tot faci la facultate?
Eu: Ce să fac, tati, le vorbesc studenţilor despre poezie.
El (spontan, făcând cu o naturaleţe zdrobitoare o asociaţie a cărei cauză nici acum, când scriu, n-am intuit-o): Adică despre mine?
Eu (plusând): Sigur, tati.
El (indignat, cu lacrimi în vocişoară): Nu! Să nu le mai vorbeşti despre mine!
Eu (surprins): Dar ce să fac, tati?
El (decisiv): Vorbeşte-le despre mami!

Read more...

duminică, 11 martie 2012

Drosophila mistică




În 2009, imediat după ce mi-a apărut Monstrul fericit, m-a sunat cineva de la Flying Circus, un pub din Cluj pe care nu-l ştiam. Mi-a explicat că au un proiect, un concurs de poezie de/la beţie, şi că ar vrea să-l numească Drosophila mistică, după numele unui poem de-al meu din volumul tocmai apărut. Şi mă întreba dacă sunt de acord cu asta.
Fireşte că am fost de acord, ba chiar onorat. Era, în fond, un soi de premiu pe care-l primeam de la un juriu mai incoruptibil decât Academia Suedeză. :)
Tot n-am călcat nici până azi în Flying Circus, dar văd că au ajuns la ediţia a patra cu concursul ăsta cu care tare mai empatizez şi la care, într-o viaţă anterioară, zău că aş fi participat. Unde mai pui că, în prezentarea de pe site, mă citează şi aşa de en fanfare: "Drosophila mistică (celebra sintagmă a poetului sibian Radu Vancu)". Pam-pam.
Iată, în fine, şi poemul cu pricina:

Drosophila mistică

Ce ratată afacere și sticla asta cu gin,
ce ratată afacere toată noaptea asta.
Degeaba desface lumina franjuri elegiaci
pe faţa de masă, trecând în zori prin rămășiţele
transparente de Wembley.
Beţia adevărată n-a venit.
Alcoolul amar n-a făcut de data asta nimic pentru mine.

O musculiţă de oţet stă nemișcată de câteva minute
lângă pahar, așteptând-o probabil
pe cea prinsă sub fundul paharului.
Am băut toată noaptea ca să poată două drosophile
să facă pe Tristan și Isolda.
Asta-i toată dragostea pe care mi-o mai poate procura alcoolul.

Dar ca o drosophilă sexy așteaptă și Cami
ca cineva să-i elibereze drosophiloiul ei gras și prost
de sub pahar, ca să poată zbura împreună până departe, în ţara
musculiţelor de vin pocăite și antialcoolice.
Cami știe că la capătul paharelor
cineva va ridica paharul
și beţivul ei va fi liber.
E, totuși, un bun început de zi.

Read more...

vineri, 9 martie 2012

Institutul Blecher. Desantul feminin






Inutil să mai spun cât de mult mă bucur pentru Teodora. În decembrie scriam despre poemul ei din Dilema veche,  acum mă bucur să văd că va citi la Institutul Blecher, iar Claudiu anunţă că volumul ei, Cârtiţa de mansardă, va apărea anul ăsta la Casa de Editură Max Blecher. (Pot să vă asigur că va fi o carte remarcabilă, am informaţii din culise.:) )
Cea mai bună dintre lumi, aşadar. :)

Read more...

marți, 6 martie 2012

Kapitalul grecesc

Am găsit în cel mai recent număr al revistei greceşti Poema câteva poeme de-ale mele în greacă, traduse de Eleni Iliopoulou, alături de poeme de Adela Greceanu şi Claudiu Komartin.
Cred că numai când le-am citit (vorba vine) în turcă textele mele mi-au sunat aproape la fel de bizar. Cel de mai jos, de exemplu, aş înclina să cred că-i Kapital - dar n-aş băga mâna-n foc. :)

Κεφάλαιο

Δεκατέσσερεις μπύρες είναι κακό, δεκατέσσερεις μπίρες κι ένα μπουκάλι βότκα είναι
καλύτερο.
Προφανώς ο Μάρξ είχε δίκιο
Μισό λίτρο είναι ιδανική απόδειξη
Οτι ύστερα από ένα σημείο
Η ποσότητα μεταμορφώνεται σε ποιότητα.
Οι μπεκρήδες έχουν τον Μαρξ μες στην ψυχή τους,

Είτε το ξέρουν είτε όχι.
Γι' αυτό και οι συζητήσεις στα μπαρ της Ρουμανίας
Μοιάζουν τόσο πολύ με εκείνες στους Δαιμονισμένους του Ντοστογιέβσκι
Και για τον ίδιο λόγο οι πραγματικοί αλκοολικοί είναι αντικομμουνιστές-
Κάθε σοσιαλιαστής άθεος που πίνει με συνείδηση
γίνεται μετά από ένα ορισμένο επίπεδο, ένα μυστικιστής αναρχικός.

Οταν βρεις τα κότσια να σταματήσεις να πίνεις, έχει λήξει.
Εχεις φτάσει στο τέλος, το σύνορο όπου η ποσότητα
Δεν μπορεί πλέον να μεταμορφωθεί σε ποιότητα.
Είσαι ήδη κατά πάσα πιθανότητα, ένας τέλειος μυστικιστής
Με το απαραίτητο φορτίο ενοχών στην τσέπη.
Είναι άσχημο να μην έχεις τα κότσια. Και πολύ καλύτερα μετά το πρώτο σφηνάκι βότκας.


(Iar dacă e într-adevăr Kapital, în română ar suna aşa: 

Paișpe beri e rău, paișpe beri plus o jumate de vodcă e bine.
E limpede, Marx a avut dreptate:
500 de ml sunt demonstraţia ideală
că, de la un punct încolo,
cantitatea se transformă în calitate.
Cei ce beau îl au pe Marx în suflet,

fie că știu, fie că nu.
De aia discuţiile din crâșmele din România
seamănă cu discuţiile din „Posedaţii” lui Dosto,
și tot de aia beţivii adevăraţi sunt anticomuniști –
orice ateu socialist care bea cu nădejde
se transformă, după o anumită cantitate, într-un anarhist mistic.

Când ai curaj să nu mai bei, s-a terminat.
Ai ajuns la capăt, la borna de unde nici o cantitate
nu se mai poate transforma în calitate.
Ești deja, după toate probabilităţile, un mistic desăvârșit,
cu setul corespunzător de vinovăţii la îndemână.
Ce rău e să nu ai curaj. Și ce bine, după prima sută de vodcă.)

Read more...

sâmbătă, 3 martie 2012

"Epitaf la un tiran". W.H. Auden despre Ion Iliescu

Sigur că textul lui Auden nu-i propriu-zis dedicat lui Ion Iliescu, dar de fiecare dată când mă gândesc la poemul ăsta îmi vine în minte Ion Iliescu (un preşedinte al României al cărui singur merit care-mi vine-n minte e acela că a avut norocul să fie colegul de liceu al marelui poet Mircea Ivănescu. Şi să fie născut pe 3 martie, în aceeaşi zi cu prietenul meu Dragoş Varga, căruia-i urez să trăiască mulţi ani fericiţi. Prietenului, adică, nu preşedintelui.)
Iată, deci, poemul lui Auden (plus o traducere la minut).



Epitaph on a Tyrant

Perfection, of a kind, was what he was after,
And the poetry he invented was easy to understand;
He knew human folly like the back of his hand,
And was greatly interested in armies and fleets;
When he laughed, respectable senators burst with laughter,
And when he cried the little children died in the streets.

January, 1939


Epitaf la un tiran

Perfecţiunea, de un anume fel, asta căuta pe lume,
Iar poezia inventată de el se-nţelegea ca-n palmă;
Cunoştea nebunia umană ca pe propria palmă,
Şi era interesat de orice armată şi escadră;
Când râdea, senatori respectabili râdeau cu spume,
Iar când plângea, copilaşii mureau pe stradă.

Ianuarie, 1939

Read more...

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS