miercuri, 2 noiembrie 2011

Marin Mălaicu-Hondrari despre Bacovia

Violeta Savu a adunat într-un număr din Ateneul băcăuan părerile câtorva poeţi tineri despre Bacovia. Le puteţi citi pe toate aici. Transcriu mai jos pe cea a lui Marin Mălaicu-Hondrari şi pe a mea.

 

Marin Mălaicu-Hondrari: Aveam 15 ani când, într-un dulap cu uşi de sticlă din incinta liceului, am dat din întâmplare peste un volum de poezii de G. Bacovia. Spun G. Bacovia pentru că acel G. mi-a atras atenţia. Cărţile citite de mine pe atunci erau semnate de autori cu prenume şi nume: Alexandre Dumas, Jules Verne, Karl May, Michel Zévaco, Rodica Ojog-Braşoveanu, Leonida Neamţu. Poezia nu mă interesa. Văd şi acum, cu ochii minţii, acel exemplar din G. Bacovia, apărut la editura Minerva, în seria Patrimoniu. Copertă altfel sobră, cu chenar fin, negru, ce înconjura un medalion roşu unde apărea scris cu alb G. Bacovia Poezii, iar în josul copertei era coiful Minervei. Apoi, săptămâni în şir, nu m-am mai putut despărţi de acea carte. Bineînţeles că am furat-o, căci nu îmi era îndeajuns să o răsfoiesc în pauzele dintre ore. Nici până astăzi nu am reuşit să înţeleg de ce nu am reuşit să mă mai desprind de acea carte. Dintr-un copil vesel, energic, harnic m-am transformat într-un adolescent melancolic, singuratic, lent şi contemplativ. Ba mai mult, am luat ad litteram multe dintre poeziile lui G. Bacovia. Am început să umblu prin cimitire, îmi petreceam mai multe ore în pădure decât în casă, chiuleam de la şcoală dacă se nimerea să plouă în timpul orelor. M-am apucat de fumat. Bolnav de TBC, visam să am o iubită doborâtă de ftizie. Tot ceea ce citisem până atunci, mi-a apărut dintr-o dată de prost gust, fără nicio valoare, fără forţă. Ceea ce mi se mai întâmplă de multe ori şi astăzi, atunci când recitesc poezii de G. Bacovia. Apoi, pe la 17 ani, am avut un alt şoc, numit Nichita Stănescu. El a reuşit să-l înlăture temporar pe G. Bacovia, dar nu mi-a mai schimbat radical viaţa; singurul scriitor care a reuşit să o facă a fost G. Bacovia.

 

Eu: Ceea ce mi-l face aşa de ataşant pe Bacovia este, dincolo de irezistibilul lui mit personal, biografic, alcătuirea atât de stranie a poeziei lui, în care câteva tipologii poetice reciproc ireductibile convieţuiesc silit, precum nişte artişti complet diferiţi cărora o la fel de stranie instanţă le-a impus, pentru cine mai ştie ce vină, domiciliu obligatoriu în aceeaşi cameră, pe o perioadă nedefinită. E de neînţeles cum un poet poate fi, în acelaşi timp, simbolist (afecţionând adică armoniile şi evanescenţa), expresionist (suflet, cu totul dimpotrivă, dizarmonic şi concret stihial) şi proto-biografist (căci Bacovia e, să nu uităm, primul poet român pentru care omul s-a făcut concret – „o, cum omul a devenit concret”, spune un vers al lui; e drept, va trebui să mai treacă o jumătate de secol până când un poet român, anume Mircea Ivănescu, să umanizeze programatic poezia). Pessoa a găsit soluţia externalizării tensiunilor poetice divergente şi individualizarea fiecăreia printr-un heteronim; Bacovia procedează pe dos, punându-şi heteronimii deodată la lucru, forţându-i să scrie toţi, simultan, acelaşi text. Rezultatul: o poezie care, deşi a putut să pară contemporanilor neîngăduit de simplă, secretată spontan de un organism bolnav, aşa cum zidurile umede prind igrasie (cu cuvintele plastice, memorabile şi nedrepte ale lui E. Lovinescu), e de fapt mai complicată decât a oricărui alt contemporan. Complicaţie care explică, printre altele, şi posteritatea ei uluitoare – ne amintim cât de surprins era Mircea Eliade, în interviul dat prin 1970 lui Adrian Păunescu, de revalorizarea postbelică în mare poet a lui Bacovia, poet considerat de generaţia lui Eliade „autentic, dar minor”, distinguo care spune totul despre modul respectivei generaţii de a înţelege poezia... –; posteritatea a citit în succesiune ceea ce era engramat simultan în ADN-ul poeziei bacoviene. Şi nu-i deloc improbabil ca analiza spectrală a generaţiilor viitoare de cititori să deducă din conglomeratul acesta poetic informaţii noi, pentru a căror decodificare instrumentarul nostru nu-i încă suficient de evoluat. Iar ceea ce e cu adevărat mirabil e că toată această supracodificare vine de la poetul cu cea mai a-teoretică structură, cu desăvârşire absent din debate-urile teoretice ale vremii, aparent indiferent la uriaşul efort contemporan de revoluţionare a limbajului poetic, malaxând în puţinele interviuri aceleaşi obosite locuri comune (din convingere? dintr-un impuls ironic atât de subtil, încât e quasi-indiscernabil?) despre un simbolism practic extinct în Vest. Pentru ca acum, după o sută de ani de evoluţii şi revoluţii în poezia română, tocmai non-reformatorul să fie cel mai viu dintre contemporanii lui şi, mai mult chiar decât atât, cel mai influent în dezvoltările ulterioare ale poeziei. El, cel care, lipsit de vocaţia poetului revoluţionar, a fost poet pur şi simplu. Nu a scris ca să reformeze, a scris şi atât. E aici una dintre marile lecţii, mai importantă decât oricare dintre marile teorii.  

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS