luni, 5 septembrie 2011

Novi Sad. Note despre festival

Novi Sadul seamănă oarecum cu Sibiul, un Sibiu în acelaşi timp mai simplu şi mai mare: mai simplu pentru că e doar baroc (în vreme ce oraşul de pe Cibin e un mixaj indiscernabil între baroc şi gotic) - dar un baroc splendid, mă grăbesc să adaug -, mai mare pentru că are aproape jumătate de milion de locuitori. Pietonala păstrează şi ea proporţiile, e adică dublă faţă de cea a Sibiului, iar terasele sunt înţesate încă de dimineaţă. Sârbii, se vede imediat, sunt mai relaxaţi decât românii - au şi de ce, salariul mediu depăşeşte 500 de euro (la noi fiind în jur de 350), iar preţurile sunt mai mici decât în România (inspectând cu Marin vitrinele, am văzut însă că hainele şi pantofii sunt sensibil mai scumpe - aşa că am decis ca, de data asta, contrar obiceiului nostru, să nu facem shopping abundent. :) )
Şi, mai ales, e un Sibiu cu Dunăre - curată, cu plaje discrete la care ajungi în 20 de minute de mers pe jos din centrul oraşului. De altfel, toată Voivodina e un fel de Transilvanie cu Dunăre.
Lecturile s-au ţinut într-o piaţetă din zona centrală, Piaţa Tinerilor Căsătoriţi, dacă am înţeles bine. Publicul propriu-zis nu era numeros, la Bistriţa erau mai mulţi spectatori, de exemplu, însă tot farmecul venea din reacţia trecătorilor - care aplaudau, repetau versuri, râdeau, gesticulau, erau adică şi spectatori, şi actori în recital. Datorită lor, poezia şi oraşul erau parte din acelaşi ţesut viu. Sau, mai simplu, erau chiar acelaşi ţesut viu. Orice festival care reuşeşte asta şi-a atins scopul.
Cât despre invitaţi, erau aproape toţi buni şi foarte buni, cu excepţia ruşilor şi a francezilor, realmente ridicoli. În ce-i priveşte pe ruşi, am înţeles că invitaţii fuseseră alţii, însă Uniunea Scriitorilor din Rusia i-a trimis pe aceştia doi - fără explicaţii, pur şi simplu. Jovan Zivlak putea să-i trimită pur şi simplu acasă, dar ar fi ieşit scandal, aşa că i-a acceptat. Unul dintre ei, un uriaş pletos, bărbos şi burtos, cu figură de hippy impenitent, scria de fapt un fel de ienăchiţăvăcărisme pe care le recita cu aerul sfidător că arată el postmodernilor şi postumanilor unde trebuie să revină poezia. Într-una din zile ne-au dus la mănăstirile din Fruska Gora (cele din Bucovina şi din nordul Olteniei sunt incomparabil mai frumoase), şi am nimerit la masă cu ruşii; i-am cerut uriaşului să-mi spună doi-trei ruşi contemporani pe care-i admiră. A privit spre celălalt rus, prozatorul (pe care-l trata ca pe un fel de ofiţer superior), şi-a bombat pectoralii gigantici şi a declamat: "În ţara mea sunt mulţi scriitori, dar eu nu cred că există vreunul bun!". M-a privit lung, să se asigure că am înţeles, şi a continuat: "Şi nimeni nu o să mai scrie vreodată ca Puşkin!". (În afară, bineînţeles, de el.) A privit apoi către prozator, acesta a dat aprobator din cap, da, răspunsese bine. Care prozator, cu două zile înainte, citise vreo patruzeci de minute (noi, muritorii de rând, citeam maxim zece) dintr-un roman proletcultist despre măreţia ostaşului sovietic. Şi ar mai fi citit, dar actorul de la Teatrul Naţional Sârb care citea traducerile i-a spus scurt: "Mulţumesc", aşa încât prozatorul n-a avut încotro şi s-a retras cu sentimentul evident că patriotismul rus a fost cenzurat. Cât despre francezi, de la ei aveam aşteptări mai mari, unul dintre ei, Lionel Ray, a luat premiul Goncourt pentru poezie în '95, e autor Gallimard ş.a.m.d. Au fost însă, cum spuneam, slabi ("le poete est un mage", declama celălalt francez, Marc Alyn, "j'invente le ciel si on a besoin du ciel" şi tot aşa, aveam senzaţia că nimerisem într-un Jurassic Park al poeziei). 
Ceilalţi, însă, au fost într-adevăr buni, în primul rând belgianul Jan Myskin, navetist între Paris şi Bucureşti, pe care-l ştiam de la Maratonul European de Poezie din 2007, de la Sibiu, a citit minunat, rar am văzut un public mai prins de lectura unui text într-o limbă necunoscută. Însă au fost buni şi germanul Gerhard Falkner, şi galeza Zoe Skoulding, şi suedezul Ulf Hallberg, compensau cu toţii cu vârf şi îndesat derapajul franco-rus.
Ce m-a bucurat cel mai mult a fost aprecierea unanimă pentru poezia română. Poeţi de prin toate colţurile Europei ne asigurau că poezia română e grozavă, ştiau destule nume de poeţi foarte buni, de la Eminescu la Nichita Stănescu şi de la Mircea Ivănescu la Dan Coman şi Claudiu Komartin. E un capital de imagine neaşteptat, pentru mine, cel puţin. În mare măsură e meritul ICR-ului (desigur, Liviu Ioan Stoiciu o să scrie iar că laud ICR-ul pentru că sunt un profitor al lui - festivalul de la Novi Sad, însă, n-are nici o legătură cu ICR-ul), au fost de ajuns câţiva ani de programe bine gândite pentru ca poezia română să se vadă de peste tot.
M-am lungit şi n-am spus nimic despre sârboaice: neverosimil de înalte, cu picioare de asemenea neverosimil de lungi, extrem de cochete, ai fi zis că tot oraşul e un platou de casting. Marin era convins că Novi Sadul e un uriaş experiment genetic - pentru că nu-i normal anatomic, domnule, să ai picioare atât de lungi. Până pe la zece seara mai era cum era, dar apoi începeau să iasă pe pietonală râuri, ce spun eu, fluvii de fetişcane din astea modificate genetic, îndreptându-se spre străzile unde pulsa tot mai asurzitor viaţa de noapte. Tito, pare-se, a avut ideea asta: pentru a se asigura că tinerii nu au energie pentru revoluţii în timpul zilei, a dat liber la viaţa de noapte. O chestiune de metodă care face încă o dată diferenţa între el şi Ceauşescu.
Mai am de scris, dar cred că e deja cea mai lungă postare ever. Probabil c-o să mai revin.

9 comentarii:

ora25 5 septembrie 2011, 17:18  

:))) ce mi-a plăcut călătoria asta pe picior mare.

Radu Vancu 5 septembrie 2011, 17:37  

:)
Dacă mi-aduc eu bine aminte, Patagonia însemna ţara celor cu picioare scurte. Dacă-i pe aşa, atunci Serbia e Antipatagonia perfectă!

B.,  5 septembrie 2011, 19:10  

Ce bizar şi ce bazar. Taman ruşii şi francezii? (printre) cele mai poetice naţii? Nu, nu, nu refuz să cred că se aplică Splenger poeziei, înclin să, mai degrabă, un ţăţism occidentalo-slav, faţă de sîrbi, deşi din două direcţii diferite.
Mă bucur că ai fost printre femeile-berze, totuşi. Cracii lungi sunt inestimabili, oricît ne-am strădui noi să susţinem contrariul.

Radu Vancu 5 septembrie 2011, 19:22  

Nu, într-adevăr, nici urmă de spenglerianism - e vorba de ceva mult mai simplu: la ruşi, au trimis pe cine au vrut ei, nu pe cei invitaţi; iar în cazul francezilor, tare mă tem că acoladele lui Lionel Ray cam au legătură cu o anumită opţiune politică, L.R. fiind membru de vază al PCF...
Însă, repet, restul invitaţilor au fost OK şi mai mult decât atât.

B.,  5 septembrie 2011, 19:59  

În rest, desigur, ok.
B.

Veronica,  7 septembrie 2011, 07:50  

Minunat, mulţumim.
Ah, cum trebuiau ruşii întrebaţi ce mai face Sorokin... Şi lăudat pînă la cer, să-şi mestece şi să-şi înghită bărbile ăia care nu merită numiţi ruşi.
Interesant e că şi la Belgrad singurul care n-a putut veni a fost ucraineanul.

Radu Vancu 7 septembrie 2011, 10:45  

Veronica: Mi-a stat pe limbă întrebarea tot timpul, însă ştiam care va fi răspunsul, şi oricum nu i-aş fi scos din ale lor. Erau delicioşi, zău :)

eva 24 septembrie 2011, 11:55  

şi din poze şi din postări, mi-e clar că v-aţi simţit bine. Ştiam că sârbii-s gazde bune.

Radu Vancu 26 septembrie 2011, 00:06  

Nu numai bune, minunate de-a dreptul! :)

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS