Nu ştiu care-i sursa Aurei Maru, dar, dacă-i adevărat, e nevoie de o reacţie oficială cât se poate de fermă la adresa unui gest atât de scandalos! Statul român ar trebui să-şi apere scriitorii de limbă română, indiferent de cetăţenia lor!
Read more...Cei de la Kami Kaze au o rubrică S&M, "Autocritica literară", în cadrul căreia scriitorii sunt invitaţi să-şi facă praf propria literatură.
Iată ce am scris recent acolo, cu o sinceritate liminară şi fără stil & caligrafie: :)
Defectul de construcţie al poeziei lui Radu Vancu, slăbiciunea ei structurală, vine din aceea că se vrea întâi de toate, cum spune poetul într-un manifest cam dezlânat, individuaţie, adică discurs de edificare psiho-morală. Viciul ei ascuns survine din chiar excesul de eticism. Radu Vancu nu scrie poezie ca să scrie poezie, cum fac toţi poeţii adevăraţi, ci ca să reziste morţii tatălui, să renunţe la alcoolism, să regleze umorile casnice. Ceea ce nu poate însemna decât că poezia lui, oricât de mult nu i-ar conveni să admită asta, e una utilitaristă. Un bun librar ar aşeza-o fără să ezite în sectorul de literatură motivaţională.
Încă mai grav este că, promiţând – ca orice alt text motivaţional – un efect concret în realitatea imediată, nu se ţine de cuvânt. Un important poet contemporan i-a reproşat, în prezenţa mea, lui Radu Vancu că un anumit poem al lui, aşa-zicând Despre elocinţă, dedicat soţiilor de alcoolici şi menit să le domolească avântul reprobator subsecvent absenţei potatorice nocturne a consortului, nu a avut nici un efect asupra Xantipei personale. Să nu ne îndoim, în acest caz, de aplicabilitatea principiului inducţiei: ineficienţa poemului cu pricina ilustrează ineficienţa generală a poeziei lui Vancu. Nu-mi sfătuiesc nici măcar duşmanii să încerce să utilizeze poemele lui pe post de discursuri diplomatice în situaţie de conflict matrimonial. Cortina de Fier pe care încearcă s-o sublimeze li se va prăbuşi în cap, sub forma nu prea sublimă a unei ploi de cratiţe şi tigăi.
Prin urmare, prea motivaţională pentru un discurs poetic, literatura lui Radu Vancu e, pe de altă parte, prea poetică pentru un discurs motivaţional. Poate că poetului i-o fi folosit la scopurile divers enunţate mai sus, cine ştie; însă atunci e doar o poezie de uz strict personal. Nu înţeleg de ce ţine morţiş s-o adune în cărţi pe care să le lanseze pe o piaţă şi aşa prea aglomerată. Nu-i vorbă, e plăcut să ştii că vecinii ştiu că eşti poet; însă dacă vecinii ar cunoaşte cu adevărat conţinutul cărţilor lui Radu Vancu, mă îndoiesc că ar avea de ce să-l respecte.
(din Scriitori români de azi, vol. XVII, 2031, cap. Postpăunescianismul, par. Aforişti, epigramişti, didacticişti)
Un text deja celebru şi puţin citit, ca mai toate textele celebre, este "Can Poetry Matter?" al autoritarului critic american Dana Gioia. Pentru că nu l-am găsit citat la prima mână, îi reproduc aici începutul şi concluziile; m-aş bucura să vă provoace.
Iată, aşadar, cum începe:
American poetry now belongs to a subculture. No longer part of the mainstream of artistic and intellectual life, it has become the specialized occupation of a relatively small and isolated group. Little of the frenetic activity it generates ever reaches outside that closed group. As a class poets are not without cultural status. Like priests in a town of agnostics, they still command a certain residual prestige. But as individual artists they are almost invisible.
What makes the situation of contemporary poets particularly surprising is that it comes at a moment of unprecedented expansion for the art. There have never before been so many new books of poetry published, so many anthologies or literary magazines. Never has it been so easy to earn a living as a poet. There are now several thousand college-level jobs in teaching creative writing, and many more at the primary and secondary levels. Congress has even instituted the position of poet laureate, as have twenty-five states. One also finds a complex network of public subvention for poets, funded by federal, state, and local agencies, augmented by private support in the form of foundation fellowships, prizes, and subsidized retreats. There has also never before been so much published criticism about contemporary poetry; it fills dozens of literary newsletters and scholarly journals.
The proliferation of new poetry and poetry programs is astounding by any historical measure. Just under a thousand new collections of verse are published each year, in addition to a myriad of new poems printed in magazines both small and large. No one knows how many poetry readings take place each year, but surely the total must run into the tens of thousands. And there are now about 200 graduate creative-writing programs in the United States, and more than a thousand undergraduate ones. With an average of ten poetry students in each graduate section, these programs alone will produce about 20,000 accredited professional poets over the next decade. From such statistics an observer might easily conclude that we live in the golden age of American poetry.
But the poetry boom has been a distressingly confined phenomenon. Decades of public and private funding have created a large professional class for the production and reception of new poetry comprising legions of teachers, graduate students, editors, publishers, and administrators. Based mostly in universities, these groups have gradually become the primary audience for contemporary verse. Consequently, the energy of American poetry, which was once directed outward, is now increasingly focused inward. Reputations are made and rewards distributed within the poetry subculture. To adapt Russell Jacoby's definition of contemporary academic renown from The Last Intellectuals, a "famous" poet now means someone famous only to other poets. But there are enough poets to make that local fame relatively meaningful. Not long ago, "only poets read poetry" was meant as damning criticism. Now it is a proven marketing strategy".
Iată şi cele 6 soluţii propuse de Gioia în finalul articolului:
1. When poets give public readings, they should spend part of every program reciting other people's work—preferably poems they admire by writers they do not know personally. Readings should be celebrations of poetry in general, not merely of the featured author's work.
2. When arts administrators plan public readings, they should avoid the standard subculture format of poetry only. Mix poetry with the other arts, especially music. Plan evenings honoring dead or foreign writers. Combine short critical lectures with poetry performances. Such combinations would attract an audience from beyond the poetry world without compromising quality.
3. Poets need to write prose about poetry more often, more candidly, and more effectively. Poets must recapture the attention of the broader intellectual community by writing for nonspecialist publications. They must also avoid the jargon of contemporary academic criticism and write in a public idiom. Finally, poets must regain the reader's trust by candidly admitting what they don't like as well as promoting what they like. Professional courtesy has no place in literary journalism.
4. Poets who compile anthologies—or even reading lists—should be scrupulously honest in including only poems they genuinely admire. Anthologies are poetry's gateway to the general culture. They should not be used as pork barrels for the creative-writing trade. An art expands its audience by presenting masterpieces, not mediocrity. Anthologies should be compiled to move, delight, and instruct readers, not to flatter the writing teachers who assign books. Poet-anthologists must never trade the Muse's property for professional favors.
5. Poetry teachers especially at the high school and undergraduate levels, should spend less time on analysis and more on performance. Poetry needs to be liberated from literary criticism. Poems should be memorized, recited, and performed. The sheer joy of the art must be emphasized. The pleasure of performance is what first attracts children to poetry, the sensual excitement of speaking and hearing the words of the poem. Performance was also the teaching technique that kept poetry vital for centuries. Maybe it also holds the key to poetry's future.
6. Finally poets and arts administrators should use radio to expand the art's audience. Poetry is an aural medium, and thus ideally suited to radio. A little imaginative programming at the hundreds of college and public-supported radio stations could bring poetry to millions of listeners. Some programming exists, but it is stuck mostly in the standard subculture format of living poets' reading their own work. Mixing poetry with music on classical and jazz stations or creating innovative talk-radio formats could re-establish a direct relationship between poetry and the general audience. The history of art tells the same story over and over. As art forms develop, they establish conventions that guide creation, performance, instruction, even analysis. But eventually these conventions grow stale. They begin to stand between the art and its audience. Although much wonderful poetry is being written, the American poetry establishment is locked into a series of exhausted conventions—outmoded ways of presenting, discussing, editing, and teaching poetry. Educational institutions have codified them into a stifling bureaucratic etiquette that enervates the art. These conventions may once have made sense, but today they imprison poetry in an intellectual ghetto.
It is time to experiment, time to leave the well-ordered but stuffy classroom, time to restore a vulgar vitality to poetry and unleash the energy now trapped in the subculture. There is nothing to lose. Society has already told us that poetry is dead. Let's build a funeral pyre out of the desiccated conventions piled around us and watch the ancient, spangle-feathered, unkillable phoenix rise from the ashes.
Un post lung... cât o zi de post. Dar dacă şi americanii vorbesc despre poezie ca despre o subcultură, cred că avem o problemă. Sau nu?
Au fost zile învârtejite, cu plecări şi reveniri din Sibiu, aşa că indolenţa mea are un soi de scuză.
La Bucureşti, la Târgul de Poezie, l-am auzit recitând şi pe un poet adevărat şi aşa de puţin cunoscut încă, Gabriel Daliş, căruia-i va ieşi curând o carte la Charmides, de n-o fi ieşit deja. Reproduc mai jos, pe post de avancronică, fraza scrisă de mine pentru coperta a patra.
În vremuri tranzitive ale poeziei, Gabriel Daliş este unul dintre puţinii supravieţuitori reflexivi. Nu-i vorbă, poezia lui resimte şi ea violenţa zisă neoexpresionistă acuzată de congeneri; vorbeşte tot despre carne (fie şi numai pentru a spune, ca în epigraful cărţii: „apropie-te, vezi. nu sunt din carne!”), sânge, spaimă, sfârtecare, distrugere, despre poezie ca ruptură, însă ceea ce o individualizează pe loc e faptul că violenţa lui exclude barbaria. Sub orice formă a ei, fie ea à la Bukowski sau à la Baricco. Precum misticii, el nu răspunde violenţei cu violenţă, nu se lasă corupt ori virusat de ea, ci o metabolizează lent, având inocenţa de a crede că mai e posibilă convertirea violenţei plumburii în aurul frumuseţii. Ca şi când atrocităţile douămiiste ar fi pictate de un vechi maestru japonez, catabazic şi zen, sublimând violenţa în caligrafie. Dând o sintaxă muzicală interjecţiilor barbare. (Tocmai efortul acesta de lexicograf al unei frumuseţi violente îl apropie de reflexivi mai degrabă decât de tranzitivii care, în fond, descriu aceleaşi fenomene.) Pe scurt, cum atât de frumos zice el însuşi, „gabriel daliş plânge / cu inocenţa încă vie şi beteagă”.
Ajung mâine la Târgul Naţional al Cărţii de Poezie (e link undeva în blogroll), abia aştept să văd câţiva oameni minunaţi de acolo, poeţi şi iubitori de poezie (ştiu sigur că un mare suflet poetic a venit taman de la Timişoara pentru TNCP - cin' să fie, cin' să fie? :) )
Habar n-am unde am citit interviul acela al lui Michel Houellebecq în care spune că, atunci când era poet, îşi vorbea întruna de bine cei câţiva poeţi cu care era prieten, care şi ei îl vorbeau întruna de bine şi, bineînţeles, trăiau într-o dulce frăţietate în care nimeni nu câştiga nimic; pentru ca apoi, ajuns prozator cu lecţia învăţată, să înceapă să înjure pe toată lumea - şi, zice el, atunci am început să câştig. Sunt sigur că, alături de cei câţiva prieteni pe care abia aştept să-i văd acolo, o să murim relativ săraci, câştigând însă relativ totul. :)
©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.
