Andrei Pleșu în librărie. Filmul evenimentelor

Circulă de ieri în mediul virtual și pe fluxurile de știri o relatare care-i așază pe Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu într-o postură cel puțin stânjenitoare; pe scurt, lucrurile stau după cum urmează:

- lui Andrei Pleșu i se reproșează că, ofensat întrucât nu a fost recunoscut de o librăreasă din lanțul Humanitas, l-a sunat pe Gabriel Liiceanu pentru a se plânge de tratamentul lipsit de cuviință (comițând astfel păcatul vanității);
- lui Gabriel Liiceanu i se reproșează că a reprimandat-o excesiv pe biata librăreasă, dând-o chiar afară (comițând astfel păcatul violenței față de aproapele său).

Narațiunea e din capul locului greu de crezut, domnul Andrei Pleșu e chiar un domn, în înțelesul vechi și recesiv al cuvântului, și n-ar putea juca într-un astfel de film. Așa încât e limpede că prima mea reacție a fost una de genul: „Andrei Pleșu nu putea face așa ceva, hai să vedem ce s-a întâmplat de fapt.”
Cum librăria în cauză e din Ardeal, cum tot Ardealul e un târg micuț în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea, firește că am ajuns în scurtă vreme să reconstitui filmul evenimentelor.
Pe care o să-l contrag mai jos.

Dar, înainte de asta, vreau să spun din capul locului lucrul care mă va face antipatic multora:  

Andrei Pleșu e, cum era de așteptat, nevinovat.
Și, prin consecință logică, și Gabriel Liiceanu e nevinovat.
(Asta s-ar putea să mă facă și mai antipatic, firește. :) )

Iată, așadar, filmul evenimentelor:

1. Andrei Pleșu intră în librărie, cumpără cărți, merge la casă. Cei doi librari îl recunosc și nu prea, li se pare că nu-i chiar analogonul mimetic perfect al figurii de pe sticlă, se jenează să-l întrebe pentru a nu crea situații neplăcute, în fine, cert e că recunoașterea e ratată. Dl Pleșu plătește, reducerea nu i se aplică, dl Pleșu pleacă liniștit acasă.

2. Unul din cei doi librari îi comunică unei persoane din conducerea librăriei că are impresia că Andrei Pleșu a trecut pe acolo, dar nu e sigur de asta.

3. Abia aici se încâlcește treaba: persoana în cauză din conducerea librăriei, să-i spunem X, avea o relație tensionată cu celălalt librar, de fapt librăreasa în cauză - să-i spunem Y. Am făcut destule evenimente împreună cu X și cu Y, îi apreciez pe amândoi, sunt oameni muncitori și dedicați meseriei lor, pasionați de literatură ca puțini alții, dar se întâmplă ca ei reciproc să nu aibă o bună relație. Se întâmplă adesea așa, cunoaștem toți destule situații.
Ei bine, chestiunea litigioasă care a cauzat tot scandalul acesta disproporționat e următoarea: X i-a transmis librăresei Y că i se va face un referat întrucât nu l-a recunoscut pe Andrei Pleșu și nu i-a aplicat reducerea cuvenită.
Povestea cu Pleșu care l-ar fi sunat pe Liiceanu, care ar fi sunat mai departe ș.a.m.d., a fost inventată în acest context, ca argument suplimentar pentru necesitatea sancționării.

4. Librăreasa Y e indignată de reacția colegei ei și dezamăgită de așa-zisa reacție a lui Andrei Pleșu (pe care n-avea atunci motive să nu o considere adevărată); decide să-și dea demisia.

5. În acest moment de indignare și dezamăgire, Y e sunată de prietena ei, Petronela Rotar; întrebată de ce e atât de deprimată, îi povestește ce credea că se întâmplase.

6. Petronela Rotar reacționează, scriind relatarea cunoscută de pe blogul ei.

7. Toate mediile anti-Pleșu, anti-Liiceanu etc. difuzează știrea în forma de asemenea cunoscută.


Cam asta e povestea.
După cum se vede:

a) telefonul cu pricina n-a existat niciodată;
b) Andrei Pleșu e complet nevinovat; ba chiar și Gabriel Liiceanu, oricât de incredibil ar părea, e complet nevinovat;
c) mediile anti-GDS, anti-Humanitas etc. sunt la fel de vigilente ca întotdeauna. După ce i-au reproșat decenii la rând lui Andrei Pleșu că e prea domn, ba chiar prea boier, acum exultă cu prima ocazie că prea e necioplit și n-are maniere. Consecvență logică à la roumaine, de.

Read more...

Ștefan Manasia despre „Cantosuri domestice”

Ștefan Manasia a publicat în Tribuna din 1 iulie o foarte frumoasă cronică la 4 A.M. Cantosuri domestice.

O transcriu mai jos.

Despre goblenurile domnului Radu Vancu

Radu Vancu

4 A.M. Cantosuri domestice

Bistrița, Casa de Editură Max Blecher, 2015

„Eu scriu poeme cum țes gospodinele/ goblenuri, am spus.” (Canto XI)

Prietenul meu Radu Vancu a publicat anul acesta o carte de poezie foarte frumoasă, care dezvăluie și mai mult din intențiile, din gabaritul proiectului său literar (sau mai degrabă biografic). Cel mai comod e pentru mine să încep prin a-i da cuvîntul lui Andrei Terian care, pe coperta a patra, observă cît se poate de corect: „dintre poeții români contemporani, Radu Vancu e singurul care a reușit să-și transsubstanțieze biografia într-o epopee.” O epopee – așa cum o arată titlul poundian al volumului de față – intertextuală, erudită, îndemnîndu-te din toate unghiurile la o adevărată detectivistică literară.

Pe de altă parte, rememorînd titlurile acestei opere – deja extrem de variate și stratificate – și oprindu-mă, mai ales, la Amintiri pentru tatăl meu (2010), Sebastian în vis (2010) și Frânghia înflorită (2012) – îmi vine în minte idealul cinematografic al lui Lukas Moodysson, suedezul care își concepea filmele, de la un titlu la altul, ca pe niște lovituri de ciocan din ce în ce mai bine aplicate în țeasta omului comod. Cu o sîrmă funcțională dar ruginită, Vancu zgîndără trauma personală, rana necicatrizată ever. În poeme suple și filiforme, memorabile și cantabile: cele XLV de Cantosuri domestice scrise la ceasul primei dimineți, 4 AM, cînd aurora cu degete trandafirii a bunului Homer abia dacă atinge mansarda lui Vancu Family. Pentru că centrul magic al galaxiei Vancu este apartamentul, cu aromele bucătăriei și cărțile, jocul LEGO al micului Sebi (nu întîmplător, LEGO devine o metaforă a poemului, din piesele căruia poți remodela/ordona universul).

Ziceam că Radu sfredelește trauma și trauma devine motorul & combustibilul poetic, într-un mod în care – în literatura română recentă – am mai văzut numai la Ion Mureșan, în Cartea Alcool. Cu Muri și Mihai Eminescu, mai vreau să notez aici pînă nu uit, Radu mai împărtășește pasiunea pentru adjectivul dulce, și un fel de stare narcotică, tandru-resemnată în fața Texistenței. Uneori abuzul de dulce și diminutive – într-un topos ce se întinde de la măcelărie la cofetărie – duce la sațietate și, paradoxal, la o anume neîmplinire poetică. Cartea se sprijină, însă, din fericire, pe destule poeme lucrate superb, unde Radu Vancu înscenează, poate, tot ce a dat el mai bun în materie de imaginație necrofeerică, autoironie, sprinteneală citațională, armonie prozodică, monolog cvasiteatral, clovnerie benignă. Iată unul din textele mele preferate, Canto XXXII, pentru că acesta este, de fapt, o splendidă introducere a clanului, care primește abia acum un fel de aură și străbate parcă o lumină tonică de desen animat urban: „Cînd soarele te privește ca un psalm/ răzbunător, nu mai e nimic de/ făcut. Știi ce ai de făcut, așa că// după ce-l iei de la grădiniță/ coborîți încet prin poienița de/ zade (cum or fi arătînd// zadele?) spre căsuța coșcovită/ și dulce din mijlocul minții. Îl/ strîngi emoționat de mînuță, e/ ca atunci cînd te-ai dus cu tata/ cu cortul (nu te-ai dus niciodată/ cu tata cu cortul) și după noaptea// groaznică în care n-ai dormit deloc/ ai ieșit printre urzicile enorme/ și lumina ți s-a gudurat la picioare// cu ochii ei de cîine care știe că/ a făcut-o lată. Ochii cîinelui tău/ Rulfo după ce te-a mușcat de// umăr (n-ai avut niciodată un/ cîine, Rulfo sau altfel). Ochii/ lui tata mort, cînd știa că tu știi// că e mort. (Asta ai avut, da. Din/ plin.) Și cînd vă apropiați de/ căsuță, Sebi strigă: «Rulfo, Rulfo!»// și cîinele enorm cu blana ca lumina/ se rostogolește spre el și i se freacă/ de piciorușe, privindu-l cu ochii// lui tata. După 5 va veni și Cami,/ o va parca pe Suzi în fața căsuței/ și lumina cealaltă ne va înveli pe/ toți ca o blană.” Poemul continuă dar introducerea familiei, candidă pînă la incandescență s-a terminat. Sînt suficiente textele acestea nepretențioase și hierofanice pentru a nu lăsa volumul pradă imaginilor obsesiv morbide, cîinilor înecați în tablouri dostoievskian-estetizante, pisicilor legate de bătătorul de covoare și zdrobite cu bîta de baseball, creierului și celorlalte organe torturate, înecate în alcool și spaimă și, pe deasupra tuturor, fiindu-ne arătat – ca pe un stadion nord-coreean portretul lui Kim Jong Il – spectrul copleșitor-castrator al SINUCIDERII.

Din cînd în cînd, „terciuit sub/ răngile de lumină, creierul/ ăsta care avea aerul unei/ victime perfecte/ chiar era una”, spune, de-acum încîntat eroul epopeii în Canto XII – altă piesă de rezistență care se deschide care se deschide cu o excelentă anecdotă mivănesciană: „Cît de ciudat mi se părea cînd/ Mircea Ivănescu-mi spunea că se/ bărbierește fără să se uite-n/ oglindă. Tăieturile mici de pe/ fața lui mi se păreau fiecare/ un poem absurd. Le număram/ ca pe o antologie”. Adesea poemele sînt pline de haz și învelite într-un halou de civilitate, de respectabilitate ironic-urbană: microeseuri observaționale, detașat-melancolice, așa cum numai Alexandru Mușina ar mai fi putut, pînă de curînd, scrie. Și mă gîndesc aici la Canto XXXIV, al micului dejun irlandez, iată finalul: „Cea mai mare ambiție a mea acum/ e să mănînc oul irlandez prea moale/ fără să mi se facă greață și să suport/ electroliții încinși/ fără să fac piele de găină./ Pentru greață am roșia gratinată și gîndul/ c-o să ajung azi pe Eccles 7./ Pentru pielea de găină nu s-a gratinat încă/ îndeajuns creier.”

Foarte frumos și distilînd aproape insuportabil acea artă poetică la care meșterește adesea Radu Vancu, răbdător ca un ghelf, în toate cărțile lui, este și Canto XXV, din care vom reține înainte de a ne evacua din spațiul comentariului: „Omul e flămînd după/ frumusețe. E un vid./ Uneori îi chiorăie pur/ și simplu mațele, alteori/ dă de-a dreptul în/ ulcer – ca atunci cînd,/ ghemuit lîngă pătuțul/ fiului său, îl privește dor-/ mind și îi mîngîie/ pijămăluța cu floricele/ și se îndoapă cu/ frumusețe și continuă/ să-l doară.” 

Read more...