Ștefan Manasia despre „Cantosuri domestice”

Ștefan Manasia a publicat în Tribuna din 1 iulie o foarte frumoasă cronică la 4 A.M. Cantosuri domestice.

O transcriu mai jos.

Despre goblenurile domnului Radu Vancu

Radu Vancu

4 A.M. Cantosuri domestice

Bistrița, Casa de Editură Max Blecher, 2015

„Eu scriu poeme cum țes gospodinele/ goblenuri, am spus.” (Canto XI)

Prietenul meu Radu Vancu a publicat anul acesta o carte de poezie foarte frumoasă, care dezvăluie și mai mult din intențiile, din gabaritul proiectului său literar (sau mai degrabă biografic). Cel mai comod e pentru mine să încep prin a-i da cuvîntul lui Andrei Terian care, pe coperta a patra, observă cît se poate de corect: „dintre poeții români contemporani, Radu Vancu e singurul care a reușit să-și transsubstanțieze biografia într-o epopee.” O epopee – așa cum o arată titlul poundian al volumului de față – intertextuală, erudită, îndemnîndu-te din toate unghiurile la o adevărată detectivistică literară.

Pe de altă parte, rememorînd titlurile acestei opere – deja extrem de variate și stratificate – și oprindu-mă, mai ales, la Amintiri pentru tatăl meu (2010), Sebastian în vis (2010) și Frânghia înflorită (2012) – îmi vine în minte idealul cinematografic al lui Lukas Moodysson, suedezul care își concepea filmele, de la un titlu la altul, ca pe niște lovituri de ciocan din ce în ce mai bine aplicate în țeasta omului comod. Cu o sîrmă funcțională dar ruginită, Vancu zgîndără trauma personală, rana necicatrizată ever. În poeme suple și filiforme, memorabile și cantabile: cele XLV de Cantosuri domestice scrise la ceasul primei dimineți, 4 AM, cînd aurora cu degete trandafirii a bunului Homer abia dacă atinge mansarda lui Vancu Family. Pentru că centrul magic al galaxiei Vancu este apartamentul, cu aromele bucătăriei și cărțile, jocul LEGO al micului Sebi (nu întîmplător, LEGO devine o metaforă a poemului, din piesele căruia poți remodela/ordona universul).

Ziceam că Radu sfredelește trauma și trauma devine motorul & combustibilul poetic, într-un mod în care – în literatura română recentă – am mai văzut numai la Ion Mureșan, în Cartea Alcool. Cu Muri și Mihai Eminescu, mai vreau să notez aici pînă nu uit, Radu mai împărtășește pasiunea pentru adjectivul dulce, și un fel de stare narcotică, tandru-resemnată în fața Texistenței. Uneori abuzul de dulce și diminutive – într-un topos ce se întinde de la măcelărie la cofetărie – duce la sațietate și, paradoxal, la o anume neîmplinire poetică. Cartea se sprijină, însă, din fericire, pe destule poeme lucrate superb, unde Radu Vancu înscenează, poate, tot ce a dat el mai bun în materie de imaginație necrofeerică, autoironie, sprinteneală citațională, armonie prozodică, monolog cvasiteatral, clovnerie benignă. Iată unul din textele mele preferate, Canto XXXII, pentru că acesta este, de fapt, o splendidă introducere a clanului, care primește abia acum un fel de aură și străbate parcă o lumină tonică de desen animat urban: „Cînd soarele te privește ca un psalm/ răzbunător, nu mai e nimic de/ făcut. Știi ce ai de făcut, așa că// după ce-l iei de la grădiniță/ coborîți încet prin poienița de/ zade (cum or fi arătînd// zadele?) spre căsuța coșcovită/ și dulce din mijlocul minții. Îl/ strîngi emoționat de mînuță, e/ ca atunci cînd te-ai dus cu tata/ cu cortul (nu te-ai dus niciodată/ cu tata cu cortul) și după noaptea// groaznică în care n-ai dormit deloc/ ai ieșit printre urzicile enorme/ și lumina ți s-a gudurat la picioare// cu ochii ei de cîine care știe că/ a făcut-o lată. Ochii cîinelui tău/ Rulfo după ce te-a mușcat de// umăr (n-ai avut niciodată un/ cîine, Rulfo sau altfel). Ochii/ lui tata mort, cînd știa că tu știi// că e mort. (Asta ai avut, da. Din/ plin.) Și cînd vă apropiați de/ căsuță, Sebi strigă: «Rulfo, Rulfo!»// și cîinele enorm cu blana ca lumina/ se rostogolește spre el și i se freacă/ de piciorușe, privindu-l cu ochii// lui tata. După 5 va veni și Cami,/ o va parca pe Suzi în fața căsuței/ și lumina cealaltă ne va înveli pe/ toți ca o blană.” Poemul continuă dar introducerea familiei, candidă pînă la incandescență s-a terminat. Sînt suficiente textele acestea nepretențioase și hierofanice pentru a nu lăsa volumul pradă imaginilor obsesiv morbide, cîinilor înecați în tablouri dostoievskian-estetizante, pisicilor legate de bătătorul de covoare și zdrobite cu bîta de baseball, creierului și celorlalte organe torturate, înecate în alcool și spaimă și, pe deasupra tuturor, fiindu-ne arătat – ca pe un stadion nord-coreean portretul lui Kim Jong Il – spectrul copleșitor-castrator al SINUCIDERII.

Din cînd în cînd, „terciuit sub/ răngile de lumină, creierul/ ăsta care avea aerul unei/ victime perfecte/ chiar era una”, spune, de-acum încîntat eroul epopeii în Canto XII – altă piesă de rezistență care se deschide care se deschide cu o excelentă anecdotă mivănesciană: „Cît de ciudat mi se părea cînd/ Mircea Ivănescu-mi spunea că se/ bărbierește fără să se uite-n/ oglindă. Tăieturile mici de pe/ fața lui mi se păreau fiecare/ un poem absurd. Le număram/ ca pe o antologie”. Adesea poemele sînt pline de haz și învelite într-un halou de civilitate, de respectabilitate ironic-urbană: microeseuri observaționale, detașat-melancolice, așa cum numai Alexandru Mușina ar mai fi putut, pînă de curînd, scrie. Și mă gîndesc aici la Canto XXXIV, al micului dejun irlandez, iată finalul: „Cea mai mare ambiție a mea acum/ e să mănînc oul irlandez prea moale/ fără să mi se facă greață și să suport/ electroliții încinși/ fără să fac piele de găină./ Pentru greață am roșia gratinată și gîndul/ c-o să ajung azi pe Eccles 7./ Pentru pielea de găină nu s-a gratinat încă/ îndeajuns creier.”

Foarte frumos și distilînd aproape insuportabil acea artă poetică la care meșterește adesea Radu Vancu, răbdător ca un ghelf, în toate cărțile lui, este și Canto XXV, din care vom reține înainte de a ne evacua din spațiul comentariului: „Omul e flămînd după/ frumusețe. E un vid./ Uneori îi chiorăie pur/ și simplu mațele, alteori/ dă de-a dreptul în/ ulcer – ca atunci cînd,/ ghemuit lîngă pătuțul/ fiului său, îl privește dor-/ mind și îi mîngîie/ pijămăluța cu floricele/ și se îndoapă cu/ frumusețe și continuă/ să-l doară.”