Cel mai recent număr al Euphorion-ului (3-4/2014) are un grupaj consistent dedicat lui Alexandru Mușina.
Am dat și eu Ritei Chirian un interviu în care am vorbit cât am putut mai articulat despre el.
Iată-l mai jos.
„Alexandru Mușina a fost un poet complet”
Despre Al. Mușina s-a vorbit mult în ultimul an, așa cum
se întâmplă mereu după evenimentele tragice. S-a vorbit despre poetul, despre
romancierul, despre eseistul, despre profesorul Al. Mușina. Dincolo de această imagine
eterată și encomiastic blurată, ce trebuie – ce se cuvine să păstrăm în memorie
când este vorba despre – esențial – un poet?
Când mor oamenii se spun cuvinte mari. So it goes, vorba lui
Vonnegut. Recitind însă, după întrebarea ta, ce s-a spus vara trecută despre
Alexandru Mușina, constat – fără surprindere, admit – că aproape toate vorbele
astea mari sunt încă perfect acoperite. Și acum, ca și atunci, cred (ca mai
toată lumea) că Mușina este unul dintre cei mai importanți patru-cinci poeți
optzeciști. Formula lui poetică, de o luciditate cinică și în același timp
camuflat sentimentală, de o tehnicitate intensivă, dar mereu atentă la uman, nu
seamănă cu a nici unui alt optzecist important; așa încât Mușina e, alături de
Mircea Cărtărescu, Ion Mureșan și Mariana Marin, unul dintre autorii cu poetici
ireductibile – sau, mai simplu spus, în termenii lui Bloom, unul dintre poeții
puternici, sursă de anxietate a influenței pentru ceilalți. A, să nu-i uit aici
pe Stratan & Iaru, la rândul lor ireductibili.
(Prozatorul Mușina, excelent, nu e totuși la înălțimea poetului. Ludicul
lui n-are niciodată punctum-ul acela
din poezie care dă poemului un punct de fugă înspre ceva mult mai adânc decât
pare. E un ludic inteligent & monodimensional, spumos & disparent, la
care, ca să fiu sincer, nu simt nevoia să revin. N-am recitit nici o dată Nepotul lui Dracula; pe când poezia lui
o recitesc de câteva ori pe an. Așa că trec proza aici, în paranteză.)
Cred, de asemenea, că eseistul Mușina e unul dintre cei mai influenți în
conștiința critică & teoretică – de vreme ce gândim și azi poezia post-80
în termeni de „poezie a cotidianului”, formulă care-i aparține și pe care a
teoretizat-o intens încă de la începutul anilor '80. Iar despre poezia de azi pur și simplu nu se poate vorbi fără a avea în
vedere ce a scris Mușina despre ea. În plus, Paradigma poeziei moderne e cea mai clară introducere, chiar în
sens didactic, în modernitatea poetică la care poate spera un tânăr poet. Genul
de carte rară care te scutește de atâtea ocolișuri și neînțelegeri. Esențială
pentru un tânăr de nouăsprezece ani care vrea să priceapă cum stau lucrurile cu
poezia modernă.
Mai cred că polemistul & epistolierul sunt de asemenea de o influență
culturală neașteptată – fiindcă la noi polemicile sunt, de obicei, jocuri de
cuvinte cu rol de execuții în efigie, mai mult sau mai puțin eclatante
stilistic (de regulă mai puțin, aș zice); însă polemicile & scrisorile lui
Mușina au asemenea suprafață & substanță culturală, încât din ele s-a putut
naște o întreagă școală: am certitudinea că nu exagerez deloc atunci când spun
că școala de la Brașov a crescut din humusul germinativ al gândirii critice a
lui Mușina, că se alimentează din
pathosul ei deconstructiv-ironic și în același timp imaginativ-managerial.
Cred, în fine, că profesorul Mușina a fost o moașă genială. Dovadă, atâția
scriitori excelenți ieșiți din cursurile lui, de la Ovidiu Simion la Andrei
Dósa. I-am ascultat un curs înregistrat de Vlad Drăgoi (alt produs excelent al
școlii Mușina) – și pot spune cu mâna pe inimă că felul de a vorbi didactic
despre poezie al lui Mușina e modelul meu ultim. (Poate tocmai fiindcă nu era
deloc didactic, în înțelesul metodico-științific al termenului.)
Însă toate côté-urile astea ale
lui Mușina se desfoliază din natura lui de poet substanțial, de o consistență
debordantă – în înțeles etimologic chiar, adică dând pe afară înspre toate
domeniile astea adiacente poeziei: eseul, polemica, epistola, profesoratul.
Pentru că lui Mușina nu-i ajungea doar să facă poezia, voia să știe și cum o
face, și de ce, și cum trebuie ea făcută, și de ce alții n-o fac cum trebuie,
și cum ar trebui învățați ce-i tineri s-o facă etc. Toate enorma lui activitate
în jurul poeziei e de fapt o încercare de a epuiza obiectul acesta straniu,
poezia, prin abordarea lui din toate unghiurile de atac posibile: practic (qua poet an sich), teoretic, didactic, polemic, instituțional (cu școala de creative writing) etc. Se vorbește de
scriitori compleți; ei bine, Mușina a fost un poet complet. Nu e imaginabilă o
cartografiere mai completă a teritoriului poeziei decât a făcut-o el.
Poate una dintre cele mai importante lecții ale
optzecismului literar este una „umană”: lecția solidarității – în fața
regimului politic, în raport cu generațiile anterioare etc. Ce a supraviețuit –
în generațiile următoare – din această lecție al cărei actant principal a fost
Al. Mușina?
La Mușina,
solidaritatea nu era era ecumenică & necondiționată; era întotdeauna
cuplată cu o exigență etică & estetică mereu lucidă, mereu vigilă. Am
simțit-o pe pielea mea: pe vremea când organizam primul colocviu al Transilvaniei, deci în 2003 sau 4, când
încă nu ne cunoșteam, mi-a trântit la propriu telefonul în nas când i-am spus
că-s de la Transilvania – pe care el
o asocia cu Mircea Tomuș, care-i displăcea. Pentru ca apoi, după ce-mi citise o
anume carte de poezie, să-mi dea din proprie inițiativă telefon ca să mă
felicite entuziast – iar de aici încolo solidaritatea lui față de mine să fie
constantă și nicicând dezmințită (mi-a cerut chiar, pentru editura la care
lucra, o carte cu Sebastian pe care până la el nici un poet optzecist n-o luase
în serios; mi-a scris apoi o recomandare imoderat de elogioasă pe coperta a
patra a ultimei mele cărți de poezie etc.) Așadar, lecția lui Mușina, așa cum o
înțeleg eu, e a unei solidarități selective – și care se auto-testează mereu
(nu toți rezistă la tensiunea unei astfel de prietenii, iar acizii ironiei mușiniene
au desfăcut destule astfel de legături, chiar în interiorul grupului brașovean;
însă nu-s eu cel în măsură să vorbească despre asta).
Al. Mușina este un poet pe care mi-aș îngădui să-l
numesc, în paradox, aventurier cerebral; Budila-Express,
Strada Castelului 104, Aleea Mimozei nr. 3, Tomografia și alte explorări,
Lucrurile pe care le-am văzut, Regele dimineții sunt volume de poezie vie,
care-ți creează sentimentul că, în spatele cuvintelor, există, cu adevărat, o
privire care vede și o conștiință care îți/te comunică – așa cum se întâmplă
mereu cu poezia netrucată. Care sunt cele mai importante lecții – doar poezia
se (și) învață! – pe care poetul Radu Vancu și le-a însușit în urma întâlnirii
cu poetul Al. Mușina?
Exact cum spui
și tu: am avut de la bun început certitudinea că, în spatele fiecărui poem al
lui Mușina, e o conștiință vie, acută, trează. Știi cum se spune, că și Homer
mai ațipește; ei bine, pe Mușina nu l-am prins niciodată picotind. Credeam,
până să-l citesc ca lumea pe Mușina, că poezia înseamnă atenție la celălalt; am
învățat de la el că înseamnă și atenție la tine. În toate sensurile cuvântului
– de la atenția la ce scrii, până la atenția la ce ești. Ba, poate, chiar și
atenția la propriul corp – nu-mi dau încă bine seama dacă e doar o coincidență,
dar cam de când l-am cunoscut bine pe Mușina, care era un tip de ascet New Age
(nu bea alcool, nu fuma, nu bea cafea, nu mânca decțt vegetarian și foarte
selectiv etc.) au început și exercițiile
mele ascetice: renunțarea totală la alcool, renunțarea la cafea, mai nou tot
felul de exerciții cu restricții alimentare etc. Sigur, la Mușina ascetismele
astea veneau și din neîncetata lui luptă cu boala, cu bolile – fiindcă Mușina
era un fel de Iov, cu toate bolile năpădite pe bietul lui corp, de la epilepsie
la ciroză. Pe când, în cazul meu, n-au nici o origine sanitar-medicală, ci vin
dintr-un fel de gust masochist pentru explorat interdicții. Mi-a spus cândva
Gheorghe Grigurcu că semăn cu Rubliov – că am și eu combinația între vocația
excesului și gustul ascezei. Cam așa e – deprind ușor adicții, fac excesiv
ce-mi place; iar acum cred că practic un fel de exces al ascezei. Se prea
poate, ca să revin la întrebare, ca atenția la interdict să-mi vină tot de la
Mușina – de la care am învățat, cum spuneam, înainte de orice, că poezia e
atenție: nu numai la celălalt (cum mă învățase, înaintea lui Mușina, Pound), ci
chiar și la tine.
Al. Mușina a fost cel mai energic promotor al ideii că
„tensiunea psihologică aproape explozivă” care generează poezia trebuie să fie
dublată de „meșteșug”, de „meserie”. Știu că ești, la rândul tău, un apologet
al echilibrului dintre „materia sentimentală, plasmatică” și cerebralizarea
discursului. Ce-i datorezi lui Al. Mușina? Câte dintre căutările voastre, pe
teritoriul teoriei poetice, se suprapun?
Îi datorez mult,
într-adevăr – am mai spus undeva că, pe când aveam vreo douăzeci de ani, Mircea
Ivănescu mi-a dat Paradigma poeziei
moderne, spunându-mi că e „o carte inteligentă”. Știam bine câtă
neîncredere practica Ivănescu față de cărțile de teorie literară, de aceea m-a
mirat să-l văd spunând, fără nici cea mai mică urmă de ironie, despre o astfel
de carte că e inteligentă. (M-am bucurat să apuc să-i spun despre calificativul
ăsta lui Mușina; și m-am bucurat să-l văd bucurându-se ca un debutant la prima
cronică.) Dar era perfect îndreptățit, aveam să constat – e o carte inteligentă
nu doar în ce privește clasificările teoretice propriu-zise, ci chiar și în
sens etimologic: e o carte care înțelege,
care vorbește foarte pe dinăuntru despre poezie și despre posibilitățile ei de
a se realiza, de a se pune în realul cuvintelor. În orice caz, era un mod de a
vorbi despre poezie fără emfază, fără retorică aulică & de amvon, fără
morgă & atrabilă, de care m-am simțit instantaneu atașat. Cât despre poezia
propriu-zisă – da, sunt și eu un adept al controlului discursului, ca și
Mușina; dar, tot ca și el, nu cred în direcționarea lui, în construcția demonstrativă
a poeziei. În poezie, controlezi limbajul mai degrabă ca la o aterizare forțată
– încercând să nu faci totul praf și să scapi cu viață. Iar dacă nu vei scăpa –
cel puțin vei fi văzut, de la o mare altitudine, totul.
Al. Mușina vorbea într-un interviu despre distincția
necesară dintre „poezia cotidianului” și „manelizarea autenticității”/„reality
show”. Ce nu trebuie să fie poezia, când scrisul înseamnă „teatru al Sinelui”,
„teatru interior, pe care celălalt (cititorul) să-l poată reconstitui în el”?
Mușina a intuit,
ca de obicei, bine: în vremurile astea, când instituțiile interiorității sunt
într-o retragere masivă în fața rețelelor invazive ale socialului, poezia are
cu atât mai mult a fi un „teatru al Sinelui”, un „teatru interior”. Poezia
trebuie să fie, înainte de orice, intimă.
Cuvânt care vine, o tot repet, de la intus,
e chiar forma de superlativ a acestui cuvânt care desemnează lăuntrul,
interiorul. Poezia trebuie, așadar, să fie corelativul obiectiv al
interiorității celei mai stricte, celei mai ireductibile. Sau, ca să vin iar la
termenii lui Mușina, trebuie să se ocupe cu „ce ne pasă”, cu egotismele noastre
cele mai maniacale & idiosincratice. (Deși asta e, poate, o interpretarea
prea à la poezia confesională a
poziției teoretice a lui Mușina). Ce nu trebuie
să fie poezia: tot în termenii lui Mușina, nu trebuie să fie reportaj, nu
trebuie să se ocupe cu „ce ne interesează”, cu subiectele de interes comun – de
care se ocupă de regulă presa. Văd, apropo, în Facebook un excelent instrument
pentru poezie – nicicând n-a fost mai difuzată poezia decât de la invenția lui
Zuckerberg încoace; și mi se pare o ironie teribilă că acest instrument făcut
pentru promovarea socialului a ajuns
mediul ideal pentru privat & intim. Fiindcă, vorba aia, carmen flat ubi vult. Chiar și pe
Facebook.
Care sunt, din punctul tău de vedere, cele mai coerente
forme poetice actuale conforme antropocentrismului teoretizat de Al. Mușina?
Mi se pare că
tot ce se întâmplă de la 80 încoace ține încă de paradigma numită de Mușina
neo-antropocentrică. Toată poezia e cu și despre omul concret – fiindcă
optzecismul a generalizat ceea ce Bacovia vedea, de unul singur, la începutul
interbelicului – „Ah, cum omul a devenit concret”, spune el în Plumb de iarnă. Abia generația ultimă,
aceea a poeților buni în jurul vârstei de 20 de ani, de la Radu Nițescu &
Ștefan Baghiu la Alex Văsieș & Krista Szöcs, începe parcă să schimbe
regulile jocului – omul lor e mai degrabă un colaj, un om-videoclip
fantasmatic, compus din imagini aleatorii care baleiază stroboscopic retina; ei
nu mai sunt din Galaxia Gutenberg, sunt nativi digitali care par a gândi altfel
umanitatea. S-ar putea ca ei să iasă, cum spuneam, din paradigma asta
antropocentrică; încă e devreme de spus. Dar, ca să-ți răspund la întrebare,
sunt absolut sigur că toată poezia bună post-80, de la Mușina însuși la Ștefan
Manasia & Claudiu Komartin, să zicem, intră în descrierea poeziei
neo-antropocentrice pe care o făcea la începutul anilor 80 poetul despre care
vorbim.
În virtutea deschiderii optzeciste către literatura
americană, Al. Mușina considera că marea poezie trebuie să fie „nu doar
globalizantă, ci și puțintel snoabă (în naturalețea, ca efect, a ei)”. Care
sunt efectele pe care le poate produce unei literaturi endemismul?
Hm, e ca-n
medicină – duce la consangvinitate, care la rândul ei poate duce la boli
degenerative. „Snobismul” poeziei, înțeles în sensul a ceea ce critica marxistă
înfiera drept cosmopolitism, e absolut necesar – niciodată revoluțiile în
poezie nu s-au făcut altfel decât prin „amestec în treburile interne”, ca să
preiau alt clișeu comunist. Marea poezie română au scos-o la liman (ba parcă
de-a dreptul din joben) Eminescu cu nemții lui romantici, Bacovia cu
simboliștii lui francezi, citiți din fericire total anapoda, Arghezii cu
francezii & teologii lui, Mircea Ivănescu cu americanii, optzeciștii
așijderea (adică tot pe filieră americană). Nici la alții nu s-a produs altfel:
trubadurii au fost urmașii direcți ai poeților arabi de pe la anul 1000
(istoria lui Gerald Brenan a literaturii spaniole arată asta clar), Dante e
catalizat de misticii victorini cu care nu era deloc compatriot, Shakespeare de
greci și de italieni (ba chiar de un obscur precum Mateo Bandello!), Goethe
așijderea (plus de Shakespeare însuși, care-i era un fel de bête noire hipnotică), romanticii
englezi de filosofii nemți, romanticii nemți de cei englezi (ironia istoriei,
de), Eliot de francezi, Pound de toată lumea etc. Poezia a fost de la bun
început o artă post-națională.
Al. Mușina a fost un practicant îndârjit și anacronic al
formelor fixe (cu precădere, al sonetului), despre care spunea că l-au ajutat
să conștientizeze faptul că stăpânește „meserie”. În condițiile în care poezia
actuală pare să mizeze pe diform și laxitate, reîntoarcerea la constrângerile
formale, la „articulare” a discursului poate însemna revitalizarea poeticilor
contemporane? Cât de importante sunt aceste exerciții/carcane, mai ales în
rândul poeților tineri?
Uite, unii
dintre cei mai buni poeți tineri caută în ultima vreme aceste carcane, cum foarte
fain le numești – nu pot să nu mă gândesc la Claudiu Komartin, de pildă, care a
ajuns să autohtonizeze forma orientală a pantoum-ului.
Și nu e singurul care începe să practice aceste constrângeri formale; pare că
poeții, atunci când își așază grumazul între poem și cauza lui, cum spune Ion
Mureșan, își pun în jurul gâtului carcanele astea, ca pe un fel de protecție.
În constrângere se arată maestrul, spune Goethe undeva, și cred că nu greșește;
prea mulți dintre marii anarhiști au practicat rigorile astea ca să nu-ți dea
de gândit. Pentru mine, exemplul cel mai elocvent e al lui John Berryman,
confesiv suicidar obsedat de tehnică precum nimeni altul în toată generația
lui, autor a sute de sonete, de sestine etc., maniac în administrarea metrilor
și a prozodiei ș.a.m.d. O psihologie de poet damnat combinată cu o obsesie
formală de tradiționalist britanic. La Berryman, într-adevăr, apelul la
constrângerile formale a fost catalitic – de când a început să le practice,
poezia lui a crescut și în portanță, și în substanță, încât putem spune
liniștiți că Berryman a fost într-adevăr făcut maestru de exercițiul acestor
constrângeri. Un fel de exercițiu ascetic, în fond – și asta se leagă bine de
ce spuneam adineauri referitor la fascinația ascezei asupra naturilor dionisiace.
Însă nu știu dacă numitele constrângeri formale pot revitaliza chiar poeticile
contemporane în ansamblul lor; după mine, practicarea lor generalizată ar duce
mai degrabă la un academism plicticos și steril ca toate academismele. Cred mai
degrabă că asceza asta formală le prinde bine mai ales anarhiștilor, acelor
magi ai revoltei care se pot elibera à la
Houdini din cămașa de forță a oricărei constrângeri prozodice. Precum
Berryman, de pildă. Lor le-aș recomanda-o – și numai lor. Celorlalți, hiperprudenților
& timoraților, le-aș cere să scrie texte în care să nu poată fi detectată
nici o structură fixă, texte aluvionare a căror curgere frenetică să le
anestezieze într-un final timor-ul.
(Cred, după cum vezi, că, pentru a te face să devii ceea ce ești, poezia
trebuie să te poarte mai înainte prin tot ce nu ești. Contrapunctic & Zen, într-adevăr.)
„Inspirația fără meserie este muget, sunet nearticulat”,
spunea Al. Mușina. Este aceasta repudierea, pe de-a-ntregul, a ideii că poetul
este, după tipar romantic, o pasăre pentru care cântecul e forma absolută a
naturaleții? Vorbim strictamente despre o „convenție a autenticității”, despre
o „convenție a naturaleții”, despre o „convenție poetică”? Ce este dincolo de
„convenție”?
Da, cred că e
repudierea acelei idei – preromantice, în fond – a lui Goethe, care declara
despre el că ghiersuiește precum pasărea pe ram. (Ich singe, wie der Vogel
singt, der in den Zweigen wohnet, spune el, ca să produc și proba.) Pentru
Mușina, ca pentru toți cei care vin după moderni, naturalețea e un efect, un by-product al scriiturii. Nu atât o
convenție, aș zice – fiindcă zisa convenție vine înaintea textului, e
anterioară producerii lui, pe când efectul, ca orice efect, e ulterior. Așadar,
dincolo de convenție e mai întâi chiar efectul textului – el îi determină
haloul de autenticitate și îi dă palpitul vieții. Însă pentru acest halou &
acel palpit e nevoie de tehnică, de „meserie”, cum spune în citatul tău Mușina;
numai meseria te face meseriaș, ea îți asigură cumva spatele în cazul crahului
de inspirație. Încât aș spune că, dincolo de convenție, mai e apoi și meseria,
trusa de unelte care te definește ca meseriaș; cu cât mai multe scule &
utilaje, cu atât mai multe operațiuni vei putea performa. Cu atât vei fi, deci,
mai performant. De asta credea Mușina în rescriere & în critica dură,
abrazivă – fiindcă fără asta nu iese mare lucru. Era, cum se știe, mordant
& caustic cu ceilalți, încât pentru unii putea fi de-a dreptul
insuportabil. Însă era la fel de dur și cu el însuși; știu cât de aplicat a tot
rescris la Nepotul lui Dracula, deși
spunea că nu vrea să facă decât un roman de consum & deși era consumat
enorm de boală. Sau, uite, Regele
dimineții, ultimul lui volum antum de poezie – avea peste nouăzeci de
poeme, l-a dat unor prieteni (Caius Dobrescu, Andrei Bodiu și alții) care l-au
înjumătățit. A mers pe mâna lor, știind că bine face. Și, într-adevăr, a făcut
bine – cartea e una dintre cele mai puternice din deceniul trecut, tocmai am
recitit-o și rezistă exemplar cap-coadă.
Neîncrederea și revolta lui Al. Mușina se extindeau și în
zona criticii literare, pe care o persifla – ca instituție – și pe care o
supunea unor tiruri caustice – ca sumă de indivizi considerați „agenți de
publicitate”. Totuși, Al. Mușina a fost el însuși critic literar și, poate, cel
mai important eseist din generația lui, iar verdictele lui erau de temut,
fiindcă erau infailibile. Care este modelul critic pe care-l impune Al.
Mușina?
El însuși nu se
considera critic literar, spunea mereu asta. Dar era, cum spui,
quasi-infailibil în verdict; foarte rar mi s-a întâmplat să fiu în dezacord cu
el privind scrisul cuiva. (Și nu spun „quasi” din cauză că aș considera că el
se înșela, iar eu aveam dreptate, ci doar din precauție & superstiție,
pentru a nu mânia zeii.) Aș zice că, luat drept critic literar malgré soi-même, Mușina ar fi idealul
& coșmarul oricărui poet: acel tip de critic mai pasionat de obiectul lui
de studiu (poezia in spe) decât
poetul însuși, mai competent & mai informat decât același ș.a.m.d. Ideal,
pentru că orice poet cere asta criticului care se pronunță despre arta lui
(fără temei, după părerea mea – fiindcă e nedrept să ceri criticului să
citească proză mai dihai decât prozatorii, poezie mai abitir decât poeții,
teatru mai ceva decât dramaturgii etc.); coșmar, fiindcă verdictul unui
asemenea critic nu e doar infailibil, ci de-a dreptul inerant – în sensul
ineranței papale, adică a neputinței de a greși. Luat însă ca ce era, adică un
teoretician al poeziei derivat din competențele abnorme ale unui practician de
primă mână al ei, Mușina se relevă drept un hibrid între teoretician &
critic de direcție – a cărui credibilitate (a hibridului, adică) e dublu
certificată: mai întâi, a priori, de
excelența poetului, apoi, a posteriori,
de mișcarea însăși a fenomenului literar, care a urmat întru totul predicțiile
lui de la începutul anilor 80. În fond, Mușina nu e nici mai puțin, nici mai
mult critic literar decât au fost, la vremea lor, Baudelaire sau Eliot (și nici
măcar nu-mi vine să spun mutatis mutandis
sau toutes proportions gardées –
fiindcă proporțiile, în cazul lui Mușina, se cam păstrează și nu prea e mare
lucru de schimbat); ca și la aceia, anvergura poetului l-a făcut să vadă
direcția de urmat – iar scrisul lui „critic” a fost ilustrarea ei concretă.
Corelativul obiectiv al propriei acțiuni poetice.
Creator de școală poetică – formală și informală –, Al.
Mușina a insistat adeseori asupra necesității de a fi înființate cursuri de
scriere creatoare, după model occidental. Deocamdată, Brașovul și Bucureștiul
par să se fi raliat acestei idei. Astfel de „școli” de literatură își produc,
deja, scriitorii. Apar, din această perspectivă, semne de dezgheț, dacă nu
chiar o veritabilă emulație. Sibiul, prin tinerii de la „Zona nouă” și nu numai
prin ei, arată disponibilitate. Există posibilitatea ca modelul brașovean,
mutatis mutandis, să fie perpetuat/ramificat la Sibiu?
Dacă te referi la masteratul propriu-zis de scriere creatoare – e
deocamdată numai o posibilitate foarte teoretică pe care o preconizăm la
Literele sibiene (Andrei Terian, Dragoș Varga și cu mine, adică). Nu-i deloc
exclus să și reușească, ba chiar aș zice că sorții sunt de partea proiectului
ăstuia; dar, superstițios fiind, nu-mi place să vorbesc despre proiecte. Cât
despre Zona nouă – ei sunt chiar mai
mult decât o astfel de formă instituționalizată academic a scrisului; tinerii
scriitori de aici (aproape jumătate din ei încă liceeni!) trăiesc literatura
dincolo de orice instituționalizare, cu acea implicare dramatică ușor comică
& esențială a celor pentru care literatura e realmente, literal și în toate
sensurile, totul. Între Zona nouă și
masteratul brașovean e cam aceeași diferență de natură ca între masteratul
brașovean și grupul din jurul lui Mușina din care a rezultat Pauza de respirație. Și mă bucură enorm
că încep să existe în țară astfel de grupuri de oameni foarte tineri care
trăiesc cu același dramatism înduioșător & intimidant literatura: mă
gândesc în primul rând la excelenții poeți juni din SubNord-ul bistrițean al lui Dan Coman, sau la tinerii
efervescenți de la Alecart-ul moldav al lui Emil Munteanu, sau la grupul de
elevi neverosimili din Suceava ai neverosimilului Gheorghe Cîrstian ș.a.m.d. Mușina
însuși era foarte atent la grupusculele acestea doldora de pasiune din care
eclozează periodic câțiva poeți extraordinari. Poate și pentru că îi aduceau
aminte de grupul Pauzei de respirație;
sau, cine știe, chiar de grupul Cenaclului
de Luni, despre care vorbea destul de rar (cel puțin în ultimul lui deceniu
de viață, când l-am cunoscut ei), dar cu o pasiune a amintirii evidentă, care-l
făcea arhisentimental până și pe el, care profesa atât de charismatic cinismul
ludic. În orice caz, integrat între ei, părea doar puțin mai mare, ca un frate
intrat la facultate față de liceeni aproape de anii terminali. Când l-am adus
pentru prima dată la o întâlnire cu zoniștii, nu i-a fost de ajuns contactul
așa-zicând oficial, de cenaclu cu ei; foarte obosit & deja foarte bolnav,
i-a luat totuși în camera lui, unde i-a ținut cu povești, bancuri &
concilii teoretice până după miezul nopții. A doua zi a dormit până târziu, era
efectiv stors; mi-a mărturisit că știa că așa o să fie, și se vedea limpede că
literalmente nu putea altfel, contactul cu tinerii îi era necesar ca o adicție
de lungă durată. O să mi-l amintesc multă vreme ca-n seara aceea, în camera lui
din Biblioteca ASTRA (exact unde e acum sediul Transilvaniei), așezat în mijlocul lor și fiind aproape la fel de
tânăr ca ei, iluminând corpurile & mințile lor tinere cu râsul lui enorm
venit din corpul lui măcinat de atâta boală & din mintea lui deopotrivă de
tânără. Atunci & acolo era complet: era poetul iubit & respectat de ei,
era profesorul care vorbește pe dinăuntru despre literatură, certificat de
excelența poetului însuși, era și polemistul iubitor de anecdotă care făcea și
desfăcea reputații din lumea literară, era, în sfârșit, și tânărul maestru
(pentru că numai bătrân nu arăta!) care coagula & fertiliza în jurul lui
mințile june de care, sapiosexual, era realmente îndrăgostit. Asta e imaginea
mea preferată cu Alexandru Mușina: o cameră, mulți poeți juni, o seară
iluminată & infinită, o vorbire despre poezie iluminată & infinită ca
seara. Și râsul lui, râsul acela pasional & clarificator. În globul
imaginii ăsteia sunt pentru mine contrase și poezia, și persoana lui Mușina.
(Nu că-ntre ele ar fi vreo diferență, de altfel.)
Read more...
