vineri, 17 ianuarie 2014

Câinele în ploaie

Țvetaeva către Rilke, în 12 mai 1926: „Rainer, le bonheur, le ravissement le plus pur, le front contre le front du chien, les yeux dans ses yeux, et le chien étonné, déconcerté, flatté (ce genre de choses n'arrive pas tous les jours!) qui gronde. Alors, on lui ferme la gueule des deux mains – il serait capable de mordre, de simple émotion! – et l'on embrasse. À perdre haleine”.
Și-ți amintești violent de noaptea aia de acum șapte-opt ani când te plimbai prin Cisnădie, după două sau trei zile de băut suicidar, și în piața centrală din fața primăriei te-ai apropiat de câinele care te privea cu ochii lui tata, ai îngenuncheat lângă el, i-ai luat capul în palme și l-ai sărutat pe ochi, el a încremenit așa, de spaimă sau de surpriză sau știind, și ați rămas așa o vreme nedefinită în ploaia care cădea cum cad toate ploile peste oamenii și câinii care fraternizează – îmbibată, adică, până în fiecare picătură de o nesimțire tipic și profund umană.

1 comentarii:

Nyxsson,  27 ianuarie 2014 la 21:08  

cîinele avea ochii lui tata
și coada necuratului
ubicuă și neagră
iar dinții – vai dinții! –
erau ai unui vampir nevolnic
ce mă tapa de hemoglobină
cînd beam peste măsura
dragă lui aristotel
și mai avea cîinele acela
urechile bunicii
pline de tainele casei
nasul magnanim al
bietului grăjdar
(omorît de o herghelie
în care se deșteptase panica)
tendonul era al peleianului
robust și netrainic
ca orice exces
iar vocea
singură vocea
îmi schelălăia
simfonia a 9-a
făcută de beethoven
restul era cît se poate
de cîinesc
iar vremea
ca-n potopul lui noe
să nu scoți cîinele afară
(din arcă)

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS