În aşteptarea Lunetistului. (Pean pentru degetele lui Marin Mălaicu-Hondrari)

Am, fără îndoială, superstiţii, ca orice om raţional. Semnele rele au raţiunea lor, pe care raţiunea noastră, dacă nu le cunoaşte, măcar le recunoaşte. De exemplu, dacă în timp ce scriu mi se restartează din senin de mai mult de trei ori consecutiv calculatorul, atunci e semn rău. Dacă nu e din senin, ci din cauză că afară e vreme mare, atunci admit să se restarteze până la a cincea oară. După aia, iar e semn rău. De asemenea, dacă iese nu o dată, nu de două, ci de trei ori pe zi o mâţă mare şi, fireşte, neagră din ecranul monitorului şi o zbugheşte miaunând prin mansardă, fără să uite să înghereze ambele mâini trudind pe tastatură, atunci sunt lămurit că nu-i totul chiar în regulă. Însă, cum vă spuneam, sunt un om raţional şi toate semnele astea nu reuşesc să mă oprească din scris – ştiu precis că, la aceeaşi oră din zi ori din noapte, măcar unul dintre maratoniştii generaţiei 2000 se canoneşte în faţa ecranului să scrie ceva capital, şi atunci spiritul de datorie nu mă lasă să-l abandonez într-un efort solitar. Cine ştie câte pisici negre i-or fi ieşit şi lui din monitor, şi tot nu s-a lăsat. Aproape că mă înduioşez închipuindu-mi degetele lui Marin Mălaicu-Hondrari, fine, de pianist al tuturor intenţiilor, însângerate de gheruţele funeste, iar apoi nu-mi închipui, ci-l văd de-a binelea pe Marin cum priveşte surâzând bobiţele de sânge, trage lung din ţigară şi mângâie mâţa pe spinare, lăsând câteva bobiţe sângerii în perii ei electrici: „No, nu-i bai, frumoaso, de azi înainte vei fi el gato de la Poesia” – pisica toarce, sângele se încheagă, Marin scrie. Scrie atât de vârtos, încât chiar orb să fii, n-ai cum să nu crezi în semne. Doar că unora li se dau, ţie nu. Ăsta-i tot chichirezul.