[imagine preluată de pe http://bibliotecadepoezie.wordpress.com/category/autori-romani/mariana-marin/]
S-au împlinit anul acesta 10 ani de la moartea Marianei Marin,
primul mare poet optzecist plecat Dincolo (între timp, au urmat-o Ion
Stratan și Alexandru Mușina). Rândurile de mai jos sunt un mic, prea mic
exercițiu de admirație.
Supratema poeziei Marianei Marin e adevărul. Aproape că nu există
pagină – atât în comprimata ei operă poetică, dar nu mai puţin în
confesiunile risipite în interviul luat de Oana Orlea şi apărut în 1992 (Ia-ţi boarfele şi mişcă)
– care să nu fie redevabilă înţelegerii poeziei ca discurs despre
adevăr; aşa încât, la recitire, înţelegi că poemul e pentru ea aproape
mereu un testimoniu, iar poetul un martor – întotdeauna al acuzării.
Adevăr, dreptate, mărturie: dacă e validă (şi cred că e) teoria cuiva
privind cuvintele obsesionale care vertebrează, prin recurenţa lor
independentă de controlul scriitorului, Textul, atunci e neîndoios că
acestea trei sunt cuvintele-obsesii ale poemelor Marianei Marin. Iată
câteva exemple (dovezi, era să zic, contaminat de limba poeziei ei): „În
grădina de trandafir a spitalului / venise chiar el, adevărul tras la
faţă / şi cu ochii plesniţi. (Reci şi ascuţite fuseseră căile sale!) /
Desigur, să-l privesc! / Desigur, să pun acum mâna pe el! / Să-l înghit
cu memoria mea veselă” (Ultimul poem de dragoste în grădina de trandafir),
„Să suceşti gâtul poemului / când afli că el se scrie / şi în afara ta?
/ Chinuitoare revoltă şi fără obiect. / Nu-ţi fie teamă: / există
oricând cineva / (o gură lipicioasă) / care să-ţi şoptească / adevărul
zilei de mâine / şi al istoriei dinapoi” (Elegie), „Aşa cum
Omul de Zăpadă al lui Andersen / s-a îndrăgostit într-o bună zi / de
vâlvătaia unei sobe, / tot astfel caut şi eu adevărul” (Poem de dragoste),
„A devenit vinovată trecerea sub tăcere / a numărului de morţi de la
Dachau şi Auschwitz? / A deveniiit… / Să fremătăm atunci de bucurie /
tu, spirit, / şi tu, hoit! / Poate se va vorbi într-o zi / şi despre
adevărul acesta / aidoma unei condicuţe ieşită noaptea / să aţâţe
gunoiul cât muntele de mare, / cât neputinţa şi bestialitatea ei” (O caldă înţelegere umană).
Şi aşa mai departe. Mult mai departe. Cine ar avea dorinţa să editeze o
antologie esenţializată din şi aşa prea esenţializata poezie a Marianei
Marin ar putea, pur şi simplu, să caute (sau să dea un find,
după caz) poemele în care vorbirea se face de-a dreptul despre adevăr.
Ar ajunge astfel direct la centrii nervoşi ai poeziei ei.
S-ar putea zice, prin urmare, că există poeţi ai adevărului, după cum
trebuie atunci că există şi poeţi care sunt înainte de toate ai binelui
sau, respectiv, ai frumosului. Mariana Marin face parte, bineînţeles,
din cea dintâi familie, în al cărei nomenclator genealogic ar putea fi
imediat identificabilă prin aceea că, pentru ea, adevărul e evident, dar
nu e o evidenţă. Nu are, adică, o existenţă în sine, constituită prin
contragere sumativă şi holistică din evidenţele obiective ale
realităţii; după cum nu e nici o sumă de semne memorative pe care ochiul
iniţiat le deduce din substanţa lumii – adevărul nu e nici una dintre
acestea, pentru (bunul?) motiv că el nu e de pe lumea aceasta. La poeta
noastră, adevărul e, ca la vechii greci, o noţiune construită prin
opoziţie, cu prefix privativ sau negator – e a-letheia, cu
vorba anticilor –; ceea ce vrea să spună că la adevăr se ajunge prin
opoziţie, prin delimitare, prin negaţie. Aşa încât, traduse în greaca
veche de un mistificator inteligent, un soi de Ossian contemporan
filo-helen, versurile ei ar putea figura credibil în contrafaceri
simili-borgesiene ale antologiilor elene, într-o fantezistă şi ironică anthologia graeca
sau în antologii palatine cu inserţii contrafactuale, alături bunăoară
de poemele lui Solon, legislatorul Atenei, despre dreptate şi tiranie,
ori de poemul lui Hesiod Către regi. Poetul, prin urmare, nu e
atât intelect sau sensibilitate, cât conştiinţă. Şi încă una paradoxală,
pusă de sine însăşi în situaţia imposibilă de a vorbi în numele unei
lumi în care adevărul ei nu are loc.
O astfel de înţelegere a adevărului poetic o aşază, dintr-un anumit
punct de vedere, alături de Kierkegaard şi împotriva lui Dostoievski –
adică da, e convinsă, la fel ca şi filosoful danez, că experienţa
estetică e valorizată abia prin sinteza ei cu cea etică (fără, însă, să
se pună în discuţie şi natura religioasă a sintezei); şi nu, în nici un
caz nu frumuseţea e cea care va mântui lumea, după cum postulează undeva
prozatorul rus. Convingeri axiomatice din care se desface cu necesitate
corolarul după care literatura-frumoasă-şi-atât e o inutilitate – nici
măcar dulce, ci ca fierea de amară; ba chiar mai rău decât o
inutilitate – literatura fantazărilor frumoase şi a adevărurilor călduţe
e, indiferent de calitatea ei strict estetică, imbecilizatoare de-a
binelea: „Fără prietenii mei – tinerii poeţi germani din România – /
subiectivitatea şi-ar mai fi supt şi acum degetul / în faţa realităţii.
Uşor nătângă şi îngrozită de propria sa umbră, / n-ar fi înţeles
niciodată de ce / poezia a fost invadată de mirosul măcelăriilor / şi al
sălilor de disecţie cu program continuu. / Fără ei ar fi fost mai greu.
/ Mi-ar fi crescut pe creier micuţa ciupercă burgheză / citind sub
umbreluţă (cu un real interes intelectual!) / romanele obsedantului
deceniu / sau problematica prozei sudamericane…” (Fără ei). Cât
dispreţ pentru „interesul intelectual” al literaturii, tot atâta ironie
pentru jumătăţile de adevăruri şi pentru mirajele realismului magic…
Poezia nu admite ca obiect decât adevărul pur şi dur; ba chiar cu atât
mai pur, cu cât mai dur. E un răspuns indirect, dar tranşant, dat
celebrei întrebări a lui Adorno – anume cum se mai poate scrie poezie
după Auschwitz. Tocmai, ar zice Mariana Marin, că numai după câte un
Auschwitz se poate scrie cu adevărat; adevărul poeziei e cel al
masacrelor, al catastrofelor, iar etica poeziei cere să spui „nu”
minciunii şi „da” vieţii din epicentrul însuşi al cataclismului. „Da-ul
spus vieţii chiar şi în cele mai străine şi mai dificile probleme ale
sale” – nu sunt, aşa cum am putea crede, cuvintele Marianei Marin, ci
este definiţia dată de Nietzsche tragicului dionisiac într-un cunoscut
pasaj din Ecce homo (care reia, la rândul lui, un pasaj de asemenea binecunoscut din Amurgul idolilor).
Poetă, aşadar, tragică şi dionisiacă (în acest înţeles nietzscheean amintit mai sus, fireşte), pretinzând, în ciclul eponim din Aripa secretă, că vorbeşte în numele unei Anne Frank devastate de un cataclism istoric, alegându-şi-o ca persona,
Mariana Marin scrie unele dintre cele mai adevărate poeme despre
libertate în cele mai puţin libere dintre vremuri. Chiar dacă „vremea
poemului înalt, ameţitor / a trecut”, cum declară poeta în Limba scrisă sub pleoape, ea scrie aici poeme, cele mai multe vertically challenged, prin care reuşeşte cele mai ameţitoare exerciţii de verticalitate.
„Unde o fi generaţia / să-mi povestească / despre cum confund eu eticul cu esteticul?”, se întreabă poeta în Vorbeşte A.F.
Nu ştiu despre care generaţie o mai fi fiind vorba şi ce părere va fi
având ea despre confuzia cu pricina, dar cunosc câţiva poeţi tineri
adevăraţi, de la Claudiu Komartin la Krista Szocs, pentru care hibridul
acesta, observat şi deprins din poezia Marianei Marin, reprezintă chiar
Poezia.
Read more...
