vineri, 25 ianuarie 2013

Bogdan-Alexandru Stănescu despre "Frânghia înflorită"

În sfârşit, o cronică prin care lucrurile sunt puse la punct. :)
E vorba despre textul lui Bogdan-Alexandru Stănescu din Observator cultural.
După cum i-am scris lui Bogdan în mailul de mulţumire, aproape că m-aş bucura să aibă dreptate.


Cu Disney la intepretul de vise

Elegia ar fi genul poetic cel mai dezvoltat, susținea Brodsky în superbul eseu Footnote To a Poem, dedicat Marinei Țvetaeva... Nu aș băga mîna-n foc că motorul poetic universal ar fi in memoriam, însă pentru mine este cert că Moartea, sau diversele invenții menite a-i înfrunta spectrul, este adevăratul resort, principiul poetic incontestabil. În același timp, păstrîndu-mă atît în domeniul thanatic, cît și în cel al elegiei, nu pot să nu mă întorc la eseul închinat de John Bayley lui V.S. Pritchett, acolo unde criticul pune în legătură povestirea și poezia, ca fiind ambele specii ale tăcerii, unde prin tăcere ar trebui înțeles spațiul economic al creației, modestia și oroarea de patetic, urlete și țambale emoționale. Bineînțeles că Bayley aduce în discuție cehoviana Doamnă cu cățelul...
Acum, pentru a așeza de la bun început această cronică în parametri definitivi și corecți, vreau să le amintesc celor care citesc că autorul cronicii de față simte o admirație terifiantă față de Philip Larkin și James Fenton. Adică, fără a o mai da prea mult la-ntors, acolo unde nu găsesc Tăcere, reținere și, mai presus de orice, ironie, nu prea găsesc nici poezie.
În cazul Frânghiei înflorite, volumul din 2012 semnat de Radu Vancu, nu putem începe nici o discuție fără a spune mai întîi că un asemenea consens național nu s-a mai întîlnit de la prima candidatură a domnului Iliescu. Au pierit, în genunea admirației comune, orgoliile, diferențele de abordare, au ars precum vitele la hecatombă polemici nu mai vechi de un an, iar cenușa s-a strecurat, sub forma ei de elixir miraculos, în alambicul unei comuniuni întru admirație. Nu foarte ușor de explicat atunci de ce m-am apropiat de volum cu mîini tremurînde și cu sufletul cît puricele, gata să gust din „una dintre cele mai puternice cărţi ale ultimei noastre generaţii de poeţi“ (Daniel Cristea-Enache).  Sau, măcar, „un moment important al poeziei româneşti de după 1989“ (Șerban Axinte). În general, cînd dau de asemenea coincidențe encomiastice, îmi vine în minte eseul lui James Wood despre Salman Rushdie și-mi reamintesc de ce îmi place să scriu de­spre cărți: pentru că le citesc altfel decît majoritatea criticilor de întîmpinare. 
Volum intenționat complex, construit pe trei planuri (dintre care două existențiale și unul textual), deloc lipsit de ambiție și nelipsit de imagini puternice, mi se pare, foarte pe scurt, schematic pînă la ariditate, forțat în mare parte, lipsit de poezie (sau, îmi iau precauții, de ceea ce am spus eu că înseamnă poezie pentru mine, în urma asumării unei anumite tradiții poetice) acolo unde rupe tăcerea urlînd, acolo unde umflă imaginea în loc să sugereze. Dacă sîntem de acord că poezie înseamnă maximă concentrare a limbajului și a viziunii, atunci, în cazul de față, mi se pare că volumul ratează total poeticitatea.
Pe de o parte, palierul oniric, al dezmățului imagistic, așezat formal pe structura unor terține (fără rimă, însă), vine să aducă în prim-plan strigoiul textual al unui tată dispărut. Dat fiind că vizita nocturnă presupune întotdeauna un ceremonial (atît în literatura folclorică, cît și în cea cultă, mai ales în cea de sorginte romantică), fragmentele de vizitațiune, pe lîngă structura fixă a terținelor, vin și cu o formulă fixă de incipit („Ce-ți spune unul dintre morții tăi / cei mai dragi, cel mai iubit dintre morți, / cînd te lasă inima să-l visezi:“), trecerea ideii între strofe fiind realizată formal prin enjambament. 
 Decantare a suferinței pierderii unui om drag (a Tatălui), partea onirică ezită între tratarea temei grave în registru ironic, voit coborît în ludic, și viziunea apocaliptică. Aici văd însă primul derapaj, pentru că resorturile ironice sînt atît de afișate în carnația poeziei, încît își ratează efectul : „Oamenii există și sînt buni./ Sufletele există bine mersi,/ culcușite în straturile cărnii // ca recidivistele în paturi supraetajate,/ tandre și caline homicide./ Iar de răspuns ți se va răspunde // răspicat, exact cînd spui înger / îngerelul meu ce mi te-a dat aerul/ se va crîmpoți, smuls // de peste lucruri ca ambalajul lucios / de pe un cadou demult promis,/ și dinăuntrul aerului va sări,// cu mișcări profesionale de stripperiță/ țîșnind din tort, îngerelul./ Cît o să-l privești gură cască, se va duce“ etc. etc.  Aceste încercări de miștocăreală, de tratare a suferin­ței în cheie minoră îmi par forme inutile de alint și o proastă abordare a poeziei în sine. Dacă orice elegie are ca obiect Moartea, iar în plan secund nu este altceva decît un autoportret, ironia scrîșnită (colorarea Disney) împinge discursul într-un kitsch care alterează însăși imaginea poetului.
Celălalt palier al volumului urmează, la rîndul său, două căi care se suprapun, dar numai pînă la un punct: proză curată (cîteodată eseistică), urmează întotdeauna uneia dintre vizitele nocturne. Sînt fie analize ale modului în care materia onirică maculează realitatea matinală, cea care ține de paradisul familial (de fapt, aici nu este nici o originalitate – Caillois vorbea despre „pungile de materie onirică“ ce străbat conștientul în timpul zilei, asemenea pungilor de apă dulce care traversează oceanele, păstrîndu-și compoziția), fie analize ale propriei poetizări, cea care survine vizitei nocturne. Metatextul conține și el o doză semnificativă de confesiune: „Un lucru pe care-mi vine greu să-l înțeleg: atunci cînd eram destrămat, în anii de după moartea lui, scriam poeme de dragoste policolore & diafane, dintre care destule au ajuns în Epistole pentru Camelia. Sigur, pe lîngă dragoste, atunci am avut vodca și jurnalele lui Kierkegaard. Pentru ca acum – cînd, dacă n-aș avea prejudecăți, aș spune-n gura mare că sînt fericit – să scriu poeme tanatofore, cu morți dragi care-mi vorbesc în somn. E drept, destule dintre poemele astea sînt cumva comice, cu morții spunînd lucruri trăsnite într-o scenografie colorată ca-n Walt Disney. Troli cîntînd cu voci de soprane printre morminte. Un musical cu un cimitir care începe să vorbească prin somn“.
Sincer să fiu, singurul lucru comic de aici mi se pare credința vocii metatextuale cum că ar scrie poeme comice. Nu sînt comice, sînt cel mult forțate, așa cum am scris mai sus și cum deja nu mai sper să se remarce din citatele oferite (nu mai sper, pentru că receptarea pare a se fi încheiat sub aparența unui triumf imperial). Încerc să pun degetul exact în punctul unde această carte mă face s-o închid. Iar acest punct se află, cred, la intersecția dintre lamentația neasumată (prin miștocăreala disneystică) și patetismul diurn. Pentru că acolo unde copilul prea iubit are „mînuțe și unghiuțe“ sau te întreabă cu „vocișoara“ lui nu știu ce, eu am ieșit definitiv (ca cititor) din literatură, și mă pot muta în zona blogurilor de tinere mame, de unde este decupat limbajul. La fel, acolo unde tragedia stoarsă din evenimentul biografic nu este bine învelită textual, nu este absolut deloc deghizată, iar critica de întîmpinare vorbeș­te despre „emoție“ și drama zguduitoare  care stă la baza unei cărți DE POEZIE (nu mă refer doar la volumul lui Radu Vancu), simt că ne-am întors în timp cu vreo două secole. Lucru ce bucură paseistul din mine, însă întristează cititorul de poezie modernă.

14 comentarii:

Anonim,  25 ianuarie 2013, 16:08  

pai omul chiar are dreptate. apreciez ca totusi aveti fair-play (pana la un punct). mi se pare nedrept ca serban axinte sa scrie despre radu vancu ca un critic, ca radu vancu sa scrie despre serban axinte ca un critic, din moment ce amandoi sunt (si) poeti. moralmente nu e bine. iar asta se aplica inclusiv lui b.a.s. ideal ar fi ca fiecare sa ramana fidel unei singure zone. in rest, ma bucur ca v-ati reimprietenit cu d.c.e. e bine sa ai un prieten sus-pus, nu se stie niciodata. succes

Mesmeea Cuttita 25 ianuarie 2013, 18:45  

Nu as scrie niciodata o cronica ori recenzie despre o carte care reprezinta o directie poetica pe care, din start, nu o gust si de care ma delimitez drastic, fiindca este opusa directiei pe care o reprezint eu. Daca as face asa ceva, textul meu s-ar autodescalifica, nu ar fi credibil.

Cam asa ceva face, cred, B.A.S. (desigur, intr-un stil relativ elegant si elevat), aproape auto-descalificandu-se.

Cititoarea de poezie moderna din mine (si poeta, evident) sunt tare intristate :))))

Radu Vancu 25 ianuarie 2013, 21:01  

Ei, nu-i chiar aşa, fireşte că BAS (şi orice critic) au dreptul să scrie despre orice carte vor, în orice fel cred de cuviinţă.
Sigur, eu sper că n-are totuşi dreptate - sau măcar nu pe de-a-ntregul.
Iar dacă totuşi are, asta e - supărarea mea n-ar creşte statura pseudo-poeziei mele nici măcar cu un milimetru.
Cât am putut, atâta am făcut. :)

mesmeea cuttita 26 ianuarie 2013, 10:43  

Dar nu e vorba de a-i nega lui B.A.S vreun drept de a scrie despre ce doreste! Evident ca nu i se poate interzice sa scrie despre o carte sau alta. Dar, dar:

în postarea mea anterioara ma refeream la incalcarea unui principiu (moral), anume:

Daca fac parte dintr-o anumita direcție literara (poetica, in acest caz), este limpede ca, din principiu, nu voi agrea o directie poetica opusa. Atunci de ce sa ma pronunt si sa scriu despre ceva ce din start nu ar avea nicio sansa sa ma multumeasca ?!

Cand te pronunți despre carți ale caror teme si al caror stil nu il agreezi din start, e clar ca acele carti nu au sansa sa fie citite obiectiv, ci de la inceput sunt boicotate la nivel de lectura si receptare.

Radu Vancu 26 ianuarie 2013, 11:05  

Dar BAS nici nu vrea să citească obiectiv - el e un cititor pasional, şi asta nu doar că-i un lucru respectabil, ci unul de-a dreptul admirabil.
Iar cronicile lui sunt, tocmai graţie acestei pasionalităţi, mai degrabă polemici & circumscrieri ale propriului teren decât critică de întâmpinare.
Ceea ce, repet, venind de la un scriitor, mi se pare OK.

mesmeea cuttita 26 ianuarie 2013, 11:21  

Radu - ești un sfințișor :)))

iar B.A.S. este (în acest caz) drăcușorul de serviciu :)))

cât despre pasiune (de câte soiuri va fi fiind ea), înaintea ei ne înclinăm cu toții și ne scoatem pălăria (cu voaletă sau melonul) :)

Anonim,  26 ianuarie 2013, 13:04  

Draga Mesmeea, eu as vedea altundeva problema cronicii lui Bogdan Stanescu. Nu in partizanat, caz in care s-ar proba teza din cronica, cum ca poezia lui Vancu e veche si cea pentru care militeaza criticul e noua, ceea ce eu nu cred. Ci in definitia gresita a kitsch-ului, sau mai degraba in circumscrierea lui arbitrara. Vorba ceea, kitsch-ul e prostul gust al altora, in timp ce al nostru se cheama post-postmodernism.

Si inca ceva, obiectivitatea cronicarului mi se pare ca nu se masoara prin renuntarea lui la propriile pareri despre poezie, ci in capacitatea lui de a verifica adecvarea unui poet la propriu program, daca-l are. Astfel, caracterul kitsch al unor vocabule se poate observa doar apreciindu-l prin raportare la un vocabular poetic pe care l-ai urmarit in decursul timpului. Or, citind volumele lui Vancu, intelegi ca lexicul nu e epurat de rasfat, ardelenisme, barbarisme, ci se constituie si cu ajutorul lor, sau impotriva lor. Atunci sigur ca nu poti vorbi de un cimitir ruinat de un Disneyland, ci de o poezie care se straduie sa puna laolalta cimitirul si Disneyland-ul. Nu?

mesmeea cuttita 26 ianuarie 2013, 19:49  

draga doamna/domnule Anonim,

s-ar putea sa aveti dreptate (ideile dvs. sunt expuse fara cusur si cu pregnanta), asa incat nu mai aduc alte argumente. obiectiile dvs. sunt formulate cu multa eleganta (lucru mai rar in Romania).

ma intreb, insa, de ce nu incap toate tendintele literare in tzara aceasta (trista - de la tristan, fireste, tzara, ca sa fac un joc previzibil de cuvinte :))))) - ) si de ce o directie literara se simte obligata sa nege alta directie literara.... cand tocmai diversitatea si alteritatea ar trebuie sa ne bucure!

fireste, de cand lumea este asa, si totusi, in naivitatea mea construita de acum nu pot sa nu ma intreb retoric :) .... fara sa astept vreun raspuns, desigur!

claudiu komartin 27 ianuarie 2013, 00:25  

părerea mea e că s-au conturat destul de clar, în interiorul poeziei vii de astăzi (ca să nu spun al generației de poeți de după 2000, fiindcă ar însemna să limitez drastic discuția) două (de nu trei) direcții care e normal să funcționeze, tipologic - dar și prin prisma modelelor și a poeticilor asumate - concurențial. reamintesc, dacă mai e nevoie, că în cadrul generațiilor 60 și 80 au existat tendințe și grupuri cu căutări și repere foarte diferite, așa încât nu cred că mai poate nimeni nega diferențele (asumate și duse până la ultimele consecințe tematice și stilistice) dintre, hai să spunem, Nichita Stănescu și Virgil Mazilescu, Marin Sorescu și Mircea Ivănescu sau, într-o altă parte a "eșichierului", Mircea Cărtărescu și Ion Mureșan (ori, de ce nu, Mariana Marin și Angela Marinescu). unii merg cu oniricii, alții (mai puțini, e drept, astăzi) cu neo (sau anti?) moderniștii puri și duri, unii cu poeții ieșiți din "Cenaclul de Luni" (nici ei tocmai omogeni, de fapt), alții cu extraordinari autori lansați la "Universitas". e greu să fii într-atât de ecumenic (sau să ai o "acoperire" atât de mare) încât să rezonezi sau să afecționezi, vorba lui Radu V., cu toți. unii ne sunt mai aproape, alții nu. dacă are vreo importanță, mie mi se pare foarte clar în cadrul poeziei ultimilor 12-14 ani, că cine vine din zona Vlad Moldovan / Val Chimic / Ionuț chiva / Dmitri Miticov / Dan Sociu (din ultima treime a "Pavorului nocturn" și din "Poezii naive și sentimentale"), să spunem, nu va răspunde favorabil unei poezii precum cea scrisă de Vancu (într-o carte cumplită și emoționantă "pe față" cum e "Frânghia înflorită"), pe de o parte, de Perța, pe de alta (cred că, în cazul lui Manasia, latura "grunge" a poeziei lui, precum și un fel de delicatețe autoironică ce mai diminuează din gravitatea subiacentă a discursului, face din el un poet oarecum mai simpatizat în partea cealaltă), poate și Teo Dună. cine îi iubește pe Acosmei și Leac va afecționa mai greu cu un tip de discurs "hard" care își are rădăcinile în poezia "Generației pierdute" de la noi, în Trakl & Benn, Artaud, Sylvia Plath sau Alda Merini. după cum nervoșii fracturiști sunt acum într-o perioadă de reformulări sau de stază (greu să mai vorbești de Ianuș în termenii în care o puteai face după primele lui patru volume, greu să te mai referi la Ruxandra Novac altfel decât ca la o poetă care a publicat acum 10 ani o carte admirabilă, greu să nu observi că Elena Vlădăreanu nu a evoluat de la "Fisuri" și o bucățică din "Cântece funerare" etc.)...
poate că ar trebui să mai citim și să mai vorbim despre poezie și de pe pozițiile astea. da, cu pasiune, da, cu parti-pris-uri. deși, dacă mă gândesc la "răutatea" discursivă din luările de poziție critice ale unora (nu mai intru pe clubliterar de câțiva ani, îmi repugnă cum se vorbește acolo despre poezie, cu miștouri ieftine, autosuficiență și apărarea îndârjită a comilitonilor literari față de "ăialalți"), mi-e teamă că poți cu mare dificultate să stabilești un dialog cu BAS (care scria, de pildă, despre poezia mea în termenii următori: "Luați un sarpe Ouroboros care-și inghite coada și unul care se auto-gonflează, care se masturbeaza... înghițindu-și sperma." :), ceea ce e funny, dar cam mizer. sper că am depășit faza aia. sau să o depășim în curând. articolul ăsta al lui BAS e bine condus, "Frânghia înflorită" chiar avea nevoie de o radere, prea a fost lăudată, iar noi știm că e o problemă reală cu acele cărți care nu au parte și de cronici devastatoare

mesmeea cuttita 27 ianuarie 2013, 12:36  

Claudiu a scris o mica sinteza pe poezia 2000-ista, in care a înfățișat directii, ramificatii, "stramosi"!

marturisesc ca nu stiam despre formulele lingvistice riscante (triviale) ale lui B.A.S., eu il cunosteam (din scris) doar ca aplicat degustator de proza straina!

mai voiam sa adaug, insa, ceva, ca P.S. la comentariul meu despre perechea sfințișor (Radu)/drăcușor (B.A.S.) :)))

anume: sper ca pe lumea cealaltă, oriunde ne vom afla, în bolgii sumbre sau, dimpotrivă, în oaze luminoase, să nu mai fie nevoie de vreo delimitare pe directii poetice (in rai ori iad) :))) ... fie ele generationiste sau nu!

de incaput incapem toti pe lumea asta (si dincolo, asijderea), fara sa ne dam branciuri :)))

Anonim,  9 februarie 2013, 18:53  

Cimitirul stă unde vrea mușchii lui... inclusiv lângă Disneyland. Sau viceversa :)))

capricornk13 14 februarie 2013, 13:14  

Ca tot au comentat numai poeti si critici, ma gandesc sa scot si eu doo vorbe, sper sa nu fie cu banat:)
Ma amuza tare ca cineva care foloseste la adresa lui Radu o mistocareala categoria baraca, subgenul cartier Pantelimon ("un asemenea consens nu s-a mai vazut de la Iliescu...")nu se jeneaza doua randuri mai jos sa se singularizeze cu destul de putina abilitate: "pentru ca citesc altfel decat ceilalti critici de intampinare". Booon, am inteles, ailalti sunt tampiti si tu esti ala destept. Ca sa fie clar, ca poate nu ne ducea glagoria (suntem tampiti, vezi mai sus).
Acum continutul. Dl. Stanescu zice ca volumul e schematic si ca nu contine poezie in acceptiunea BAS a termenului (=maxima concentrare a limbajului si viziunii). Nu explica ce inseamna schematic, insa voi indrazni sa spun ca epitetul e fara niciun sens aplicat la cartea lui Radu, daca nu cumva criticul intelege prin asta aplicarea unei scheme (lol!) si atunci tac. Nu poate sa fie "schematic" nici macar titlul volumului pentru cine a citit poezia lui Radu. Cele doua cuvinte sunt arhisuficiente pentru a da senzatia ca poetului i s-au schimbat premisele, perspectiva asupra existentei. Daca asta e schematic si arid, atunci eu ma duc sa ma culc.
Ma opresc aici, fiindca asupra "poeticitatii" prefer sa nu ma pronunt, ca nu ma pricep. Mai zic numai ca ironia nu e deloc "scrasnita" ci delicata, aproape tandra, melancolica. Iar faptul ca Radu isi numeste poemele "comice", iar BAS il ia in serios, desigur ca pretext pentru o noua caterinca de coltu' blocului, e de-a dreptul hilar...

Radu Vancu 17 februarie 2013, 21:22  

Mulţumesc frumos, Capri. :)

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS