joi, 3 ianuarie 2013

Aurel Pantea, "Nimicitorul"



















Aurel Pantea şi Ion Mureşan, la Zilele Revistei Familia, octombrie 2008.
[Imagine preluată de pe blogul lui Alexandru Seres]


[cronica mea din Euphorion, 6/2012]



Nimicitorul. Cu majusculă

Într-un fel, din punctul de vedere al posterităţii sale critice, Aurel Pantea a tras marele loz câştigător în 2008, o dată cu apariţia Istoriei critice a literaturii române: el este, nu mai încape vorbă, unul dintre marii nedreptăţiţi de acolo, alături de Mircea Ivănescu şi Ion Mureşan, de pildă. Şi, după cum atunci când vorbim de Sainte-Beuve reflexul prim e de a aminti uriaşele, genialele lui rateuri (recte Baudelaire, Flaubert etc.), tot astfel atunci când se va vorbi despre Nicolae Manolescu şi Istoria lui canonizatoare am bănuiala că reflexul prim va fi acela de a înşira erorile lui de judecată – între care cea privitoare la poezia lui Aurel Pantea ar trebui considerată cea dintâi, de vreme ce ceilalţi poeţi sunt, de bine, de rău (mai ales de rău, ce-i drept), prezenţi în paginile embelfricotatului op, pe când Aurel Pantea e absent cu totul.
Iată, însă, că pe Aurel Pantea locul dobândit oarecum apofatic în Parnasul canonic nu-l determină să se lase de scris (se cunosc cazurile, nu insist). După apariţia Istoriei critice, Pantea a publicat două cărţi de poezie superlative – Negru pe negru, în 2009 (un fel de demi-antologie, aş zice), şi Nimicitorul, în 2012, cea din urmă ocazionând textul de faţă. Fără să fie puncte de inflexiune ori de revoluţie în raport cu poezia lui de până acum, cele două cărţi negre şi nimicitoare îi ranforsează pe de o parte structura de rezistenţă, demonstrând strălucitor cât de puternice sunt textele lui Pantea (în sensul în care Harold Bloom vorbeşte despre „poeţi puternici”, fireşte – adică de poeţi în care anxietatea influenţei e quasi-nedetectabilă, ei fiind surse ale numitei anxietăţi pentru poeţii subsecvenţi); iar pe de altă parte, îi precizează încă mai net şi mai limpede poetica, miza aşa-zicând ideologică a unei poezii de o atât de acută conştiinţă de sine. Astfel, textele din Nimicitorul îşi arată, încă mai decis (şi mai decisiv) decât cele din Negru pe negru, descendenţa din acea conştiinţă a „transcendenţei pline” teoretizate extensiv de Pantea. Disidenţa poetului faţă de modernism, se vede acum cât se poate de clar, nu se face nici dinspre postmodernism (poezia lui Pantea fiind tot ce poate fi mai nepostmodern), nici dinspre antimodernism (aşijderea), ci mai degrabă dintr-un tip special de hipermodernism; rămânând, după terminologia lui Gheorghe Crăciun, un poet reflexiv, imersat cu toată fiinţa în materia limbajului, asemenea poeţilor moderni, Pantea contrazice totuşi punctual, cu rigurozitate matematică, portretul-robot al poetului modern, ori mai degrabă al poeziei moderne, aşa cum a fost el fixat de Hugo Friedrich în celebrul lui studiu (şi atât de limitativ – fie şi numai fiindcă lasă pe dinafară pe unul dintre cei mai influenţi părinţi ai modernităţii, genitorul suprarealiştilor şi, implicit, al beatnicilor, Lautréamont). Dacă Friedrich postulează conştiinţa transcendenţei goale drept punct origo pentru poetul modern, Pantea îi contrapune numaidecât conştiinţa unei transcendenţe pline, manifestă în toate articulaţiile limbajului poetic; de asemenea, creştinismul în ruină teoretizat de Friedrich e înlocuit la Pantea de un creştinism crepuscular, agonic, însă deloc delabrat ori ruinat – Dumnezeul lui fiind unul vital, ba chiar hiperactiv, e drept că deseori terific în raport cu creatura, însă, cum fiecare înger e înspăimântător (schrecklich, ne spune Rilke), fireşte că nu ne putem aştepta la mai puţin de la Creatorul îngerilor şi al tuturor văzutelor şi nevăzutelor: „Dumnezeul meu mă digeră, Dumnezeului meu îi e foame, / Dumnezeul meu se droghează, Dumnezeul meu înjură, nu face raţionamente, / e un ins direct, te scuipă în faţă, suferă, limbajele lui imediate sunt dispreţul, dragostea şi răzbunarea, / nu face politică, o suportă şi o desfide, Dumnezeul meu stă cu toate curvele, / stă cu peştii şi pe toţi îi iubeşte, şi spune că toţi vor învia, şi tuturor / le e un pic mai puţin teamă când vor muri, Dumnezeul meu face zi de zi / exerciţii de moarte şi înviere pe pielea mea, iar eu îl iubesc de nu mai pot” (p. 21). Procedând astfel, Pantea construieşte programatic un set de categorii poetice punctual opozabile celor ale lui Friedrich, rămânând însă în acelaşi timp un poet pentru care limbajul e, dacă nu transcendenţa însăşi, atunci cel puţin singura interfaţă cu aceasta – adică un poet de aparenţă modernistă. Negând aşadar categoriile modernismului poetic, pentru a le reconstrui într-o variantă tare, plină, Pantea pare a fi, după cum spuneam, mai degrabă un poet hipermodern.
Limbajul e, aşadar, interfaţa cu o transcendenţă plină; iar sediul limbajului e trupul, în el cresc vorbele şi în el se produce întâlnirea autoscopică şi catastrofică a limbajului cu sine – după cum probează, printre altele, acest tulburător poem: „Am vorbit, Doamne, şi am scris, până m-am înnegrit / cu totul, am crescut, Doamne, în vorbele mele, iar vorbele / mele au crescut în mine şi mi-au pus trupul în hău, / stau în trupul meu ca într-un abis, fiecare cuvânt îl adânceşte, / că văd mişcând timpul şi moartea, mâinile mele sunt întunecate, / Doamne, de vorbărie, îmi port trupul ca şi cum propria-mi groapă / aş purta-o, în el, limbajul se întâlneşte cu sine şi înnebuneşte” (p. 15). Iar metastazarea limbajului în corp e atât de generalizată şi atât de eficientă, încât chiar şi după moarte propoziţiile subzistă în corp, precum urmele cianurii în păr, să zicem: „ne întoarcem în materia pură, fără buze, / cu pământ în gură şi cu propoziţii” (p. 7). „Nimicitorul” nu ar fi aşadar, pe cât se pare, transcendenţa, cât limbajul care-i este agent şi mediu; corpul e un recipient prea fragil pentru energia activă în limbaj. Aşa se explică de ce, fascinat şi terorizat de limbajul nimicitor al poeziei, Pantea nu e totuşi un iconoclast ori un apostat – ba chiar unele texte sunt de-a dreptul psaltice, cum e cazul splendidului poem final adresat lui Isus. El ştie că nu transcendenţa e prea dură, ci bietul corp prea fragil: limbajul care-l informează îl şi distruge.
În vremuri prea de tot minimaliste, Pantea e cel mai maximalist dintre poeţi. Pentru el, nici o diminuare a poeziei nu e acceptabilă – nici în discurs, nici în expresie, nici în temă, nici în emoţie. Poezia şi toate ale ei se scriu cu majusculă. Precum numele Nimicitorului.

Aurel Pantea, Nimicitorul, editura Limes, 2012, 100 p.

8 comentarii:

lenjere intima 7 ianuarie 2013, 16:19  

Mi se pare o carte problematică. Aceasta e mai uşor de descris decât de citit. Se pot face, pe marginea ei, nenumărate glose, fără-ndoială inteligente şi tot fără-ndoială pline de carismă stilistică. Dificultatea apare însă în momentul în care, după ce-o vom fi rezumat, cum spuneam, cu farmec, vom supune acest rezumat unui elementar test al adecvării.

Radu Vancu 8 ianuarie 2013, 02:43  

Aşa e, aveţi dreptate, e o carte uşor de scris - cu singura, nesemnificativa condiţie să fii un poet exemplar şi să te numeşti Aurel Pantea. :)

Revista Accente 13 ianuarie 2013, 14:49  

Radu, "de descris", nu "de scris". Bâzzzz! :) Ciprian

Radu Vancu 13 ianuarie 2013, 16:55  

Ciprian, când cineva semnează "lenjerie intimă", roşesc şi mi se împăienjenesc ochii. :)

Revista Accente 23 ianuarie 2013, 03:50  

Of, of! "lenjere", nu "lenjerie". Uita-te mai atent. Te-ai pierdut cu totul. :)))

Radu Vancu 23 ianuarie 2013, 10:45  

După cum îţi spuneam, sunt un mare timid. :)

Anonim,  5 aprilie 2013, 23:49  

v. "paginile embelfricotatului op".
"A embelfricota; embelfricotat,-a" nu poate exista, Radu! Verbul francez e "emberlificoter"->"emberlificoteur,-euse". Altfel sunt de acord, Istoria lui Manolescu e, din pacate, pe ansamblu, un op imbroboditor pentru cititor: ca scop declarat finit, cu mijloacele de a atinge acel scop, dupa 20 de ani. Le Roi est nu!

Radu Vancu 6 aprilie 2013, 14:29  

E "emberlificotat", desigur. :)
Mulţumesc - mai ales pentru corectură, dar şi pentru acordul în ce priveşte îmbroboditoarea "Istorie critică".

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS