miercuri, 11 mai 2011

"Zona nouă". Antologia
















Cam aşa va arăta coperta antologiei. Ar trebui să iasă din tipar în o săptămână-două.
Iată şi prezentarea mea:


Zona nouă. O prezentare

Pe la începutul primăverii lui 2010, m-au oprit pe un hol al Facultăţii de Litere un tânăr iactant şi extrovert şi o domnişoară rezervată şi discretă. Erau Anatol Grosu şi Ana Donţu. Îi remarcasem deja la variile evenimente literare de la librăria Humanitas, se vedea de la o poştă că sunt poeţi. Pe el îl ştiam şi de la seminariile mele de la anul I, unde intervenea mai întotdeauna ca să explice, de pildă, relevanţa inconturnabilă a cutărui studiu cuantic privind natura materiei pentru înţelegerea mai exactă a Poveştii lui Stan Păţitul. Voiau să ştie dacă aş fi interesat de iniţierea unui cenaclu literar. Fiind, în privinţa asta, un... Stan Păţitul, le-am spus că am mai încercat asta cu alte generaţii şi n-a ieşit nimic, pentru că n-am găsit niciodată mai mult de unul-doi studenţi care să scrie constant; prin urmare, dacă mai găsesc încă doi-trei oameni cu nerv de scriitori, merită să încercăm. Altfel, nu. Am stabilit o zi şi, spre surprinderea mea, în sală erau la vreo zece persoane. I-au găsit cenaclului un nume, Zona nouă, rezonabil de tarkovskian, am stabilit că ne vom întâlni săptămânal (deşi mă îndoiam că o să poată scrie cu frecvenţa asta, aşa încât să aibă ce să citească în fiecare săptămână) – şi iată că a trecut deja un an de întâlniri.
(Se cade să adaug, pe post de later edit, că, verificând recent cu Ana şi Anatol exactitatea memoriei mele relativ la iniţiativa cenaclului Zona nouă, mi-au spus că ei îşi aduc aminte altfel lucrurile – în timpul conversaţiei de pe hol, eu aş fi fost cel care le-a propus înfiinţarea cenaclului. Se poate, nu zic nu, însă asta înseamnă că sunt un narator necreditabil până şi în relaţie cu mine însumi. Dove sta memoria...)
Cu vremea, aşa cum se întâmplă la fiecare cenaclu, unii au renunţat, au venit alţii, iar în cele din urmă s-a format un nucleu compact care participă şedinţă de şedinţă: pe lângă Anatol Grosu şi Ana Donţu, vin constant şi citesc poeţii Irina Bruma, Vlad Pojoga, Krista Szocz, Savu Popa, Ioan Şerb, prozatorii Adrian Virgil, Marina Palii, Andrei C. Şerban (ale cărui intervenţii în cenaclu îmi dau impresia că ar putea fi şi un bun critic), Sânziana Şipoş, Cosmin Popescu, Mihai Surdu, Alexandru Marinovici. E reconfortant să-i vezi, săptămână de săptămână, cum se apropie de Zonă.
În volumul colectiv de faţă, purtând numele cenaclului, sunt prezenţi opt tineri, patru poeţi şi patru prozatori. Nu zic că ei sunt cei mai buni din tot grupul, ci doar că deocamdată ei sunt cel mai aproape de Zonă. S-ar putea ca cei rămaşi acum pe dinafară să recupereze cu vremea handicapul. Unii dintre ei evoluează deja vizibil în sensul acesta. O eventuală antologie viitoare le va putea face dreptate. 
Să vedem, însă, cine sunt cei opt tineri scriitori cu pricina.
Irina Bruma scrie o poezie de respiraţie scurtă, dar intensă. Textele ei asertive şi lipsite de pathos coagulează pe neaşteptate în jurul unei imagini mai întotdeauna sesizante, de nu chiar memorabile. Vorbind cu precădere despre frică şi depresie, poezia ei face economie de cuvinte aşa cum un hipertimid scos în jungla socială face economie de mişcări. Vocea albă, lipsită de inflexiuni sentimentale, refuzând metafora (însă admiţând, poate chiar prea fără rezerve, comparaţia), e de la bun început credibilă. Te face, cu vorba cunoscută a poetului, să-ţi suspenzi voluntar neîncrederea. Adică exact ce trebuie să facă poezia.
Ana Donţu a citit în primele luni ale cenaclului poezie, cât se poate de convingătoare şi ea, însă am ales pentru antologie o proză morbidă şi stranie, în genul faimoaselor povestiri crude şi insolite ale lui Villiers de l'Isle-Adam. O tânără care vine să verifice condiţiile în care a murit sora ei într-un cămin studenţesc descoperă că, în fapt, pereţii camerei în care locuise aceasta sunt interfaţa unui spaţiu bizar, locuit de misterioasa Xenia, pomenită de Carla (acesta e numele surorii) în jurnalele ei delirante. Fără prea mult epic, proza Anei Donţu e interesată nu atât de construcţia narativă a unei lumi, cât de sugestia aproape lirică a unei atmosfere. Şi, după cum se vede, îi reuşeşte.
Anatol Grosu, la fel ca Ana Donţu, e plauzibil atât ca poet, cât şi ca prozator. Poemul amplu cu care e prezent în antologie e o revizitare tandră a primei copilării, petrecută în anii de pe urmă ai comunismului basarabean. Însă filmul narativ nu-i, ca să zic aşa, sovietizat, lumea aceea e doar o sumă de detalii (în care, desigur, stă ascuns diavolul) pe fundalul cărora se edifică experienţele fundamentale ale copilăriei dintotdeauna, de la cântecele de leagăn şi mersul la pescuit până la moartea celor dragi şi căratul unui Dumnezeu-copil în braţe (căruia dintre noi nu i s-a întâmplat vreodată aceasta?). Un ataşant „nenica” e figura centrală a acestui poem maximalist şi mistic, camuflat sub un titlu minimalist şi autoironic.
Marina Palii scrie o proză de „fată rea”, cu destule detalii anatomice (ciclul venit târziu unei adolescente cu uter bicorn, de exemplu, ori descriere tacticoasă a intromisiei unui mugur în vagin) pentru a scandaliza cititorul pudibond. Cu un ton încă prea exaltat (diezii aceştia la cheie sunt de înţeles, de altfel, la o autoare de doar douăzeci de ani), îmi aminteşte de foarte tânăra Anaïs Nin, de care o leagă plăcerea de a şoca şi de a epata, fascinaţia transgresării oricărui tabu, intensitatea pasională cu care se proiectează în literatură.   
Vlad Pojoga e mezinul grupului; la numai şaptesprezece ani, scrie o poezie bine supravegheată, nervoasă, fireşte, dar de o nervozitate atent pusă în scenă – e remarcabilă tehnica tăieturii versurilor finale, de pildă. Dincolo însă de această precoce ştiinţă a regiei poemului, ceea ce se observă e predilecţia pentru imagini ale corporalităţii, de regulă delabrate sau chiar cadaverice. Cu influenţele douămiiste uneori prea la vedere, ieşind în evidenţă din corpul poemului precum oasele prin pielea corpului adolescent, poezia aceasta are deja o voce numai a ei.
Krista Szöcs a citit în cenaclu numai poezie, evoluând decisiv de la o lectură la alta. Textele ei sunt documentele descoperirii unei feminităţi complicate, în care libidoul e încă inocent, nedesprins de tot din copilărie (figura paternă şi cea maternă, cu toată cazuistica psihanalitică aferentă, apar relativ frecvent în aceste câteva poeme). Din când în când, câte o imagine frapantă scurtcircuitează fluxul de o aparenţă calmă al confesiunii, aşa încât textul în întregul lui se animă.
Andrei C. Şerban este, cum spuneam, unul dintre cei mai buni critici ai cenaclului, iar în proza lui de aici cred că se simte şi structura lui mai degrabă raţionalistă şi echilibrată. Textul speculează oarecum borgesian pe marginea defecţiunii unui pendul care bate orele după o logică neobişnuită (deşi strictă), ajungând de la acest straniu defect la concluzii privitoare la natura timpului şi a adevărului, precum şi la inexistenţa lui Dumnezeu. E o proză născută din colaborarea unei inteligenţe speculative cu un real talent narativ.
Adrian Virgil alege să practice un tip de proză de aparenţă absurd-surrealistă care poate descumpăni sau irita cititorul grăbit. Ce scrie el e o combinaţie între un trip şi un desen animat; lipsită de orice coerenţă logică sau psihologică sau de orice altă natură, proza lui e o inseriere de imagini, aproape toate absurde, dar oricum cu totul ieşite din comun, care dau în cele din urmă un fel de cartoon suprarealist şi ironic care ia la mişto nu numai literatura „serioasă”, dar chiar şi basmul pe care se preface că-l povesteşte. Ca atare, va plăcea sau va displăcea la fel de categoric. Mie, inutil să mai spun, îmi place.  

După cum se vede, cei câţiva tineri din Zona nouă scriu în tot atâtea feluri diferite. Aşa încât acest volum colectiv nu trebuie receptat ca o antologie de grup – decât cel mult a unui grup de prieteni. Care înţeleg literatura în moduri diferite, şi o scriu de asemenea diferit. Nu au în comun, din punctul acesta de vedere, decât faptul că au plecat cândva împreună în căutarea Zonei noi. Unii dintre ei îmi dau impresia că au ajuns deja acolo. Rămâne de văzut ce fel de mesaje o să ne mai trimită.



6 comentarii:

ana alfianu 11 mai 2011, 08:12  

ce frumos :) sunt bucuroasă!
oare aş putea primi şi eu un exemplar exemplar?
(s-ar putea să ajung la sibiu peste vreo săptămână jumate...)

Radu Vancu 11 mai 2011, 12:30  

Sigur c-o să primeşti exemplar, dar sper că n-o să vii la Sibiu taman între 18-22 mai, când eu nu sunt acolo!

ana alfianu 11 mai 2011, 15:55  

o să încerc să ajung duminică şi să stau până luni, dar vorbim oricum. mi-e dor de voi :)

claudiu k. 11 mai 2011, 23:47  

tare ma bucur pentru ei. si, desigur, si pentru noi ;)

Radu Vancu 12 mai 2011, 02:31  

Mulţumesc, Claudiu - într-un fel, eşti şi tu coautor al antologiei lor :)

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS