E din metal masiv şi cântăreşte cam cât avea Sebastian la naştere.
Însă, dacă la naşterea lui Sebastian eram prea epuizat de emoţie ca să-mi vină să beau ceva, de data asta am avut tăria să beau, împreună cu Alexandra şi Claudiu, o sticlă întreagă de şampanie pentru copii.
Spre surprinderea mea, a doua zi nu m-a durut deloc capul.
După editorialul lui Nicolae Manolescu din numărul 9 al "României literare", aşteptam cu inima strânsă paginile de dosar care urmau să probeze colaborarea lui Ioan Groşan cu Securitatea din anii 1989-90. (Cele publicate în numărul 9 erau deja cunoscute, iar pasajul cel mai grav - într-adevăr ruşinos, dar în nici un caz într-atât de degradant încât să-l poată plasa pe Groşan în categoria turnătorilor odioşi - privea informaţiile date despre "conferenţiarul M." - am mai vorbit aici despre ele).
Judecând după paginile de dosar publicate în numărul 10, e greu de înţeles pe ce se bazează Nicolae Manolescu în editorialul din numărul anterior atunci când afirmă tranşant că Groşan "a fost expediat în Germania şi în Franţa ca să culeagă informaţii despre emigraţie. S-a întors la timp, cât să apuce să i le comunice comanditarului, înainte de a începe revoluţia". Aşa cum a arătat deja Ştefan Agopian în "Academia Caţavencu", cronologia pieselor de la dosar arată că Groşan era deja în Franţa, plecat pe banii lui Nicolae Breban, când ofiţerii de securitate discutau la Bucureşti eventualitatea contactării lui pentru a fi transformat în colaborator. Întors în ţară, Groşan se întâlneşte într-adevăr de două ori cu ofiţerii (aşa cum se întâlneau toţi cei care se întorceau din Occident), furnizează date (benigne) despre câţiva scriitori din emigraţie, spune că dacă nu i se permitea plecarea ar fi făcut disidenţă, recunoaşte că nu s-a decis "încă" să rămână în Occident şi precizează că, deşi acceptă să se întâlnească cu ofiţerii, nu e de acord să devină informator.
Aşadar, dacă nu apar alte pagini de dosar, judecând numai după ce s-a publicat până acum, rezultă că Ioan Groşan, informator al Securităţii din 1974 până în 1978, n-a mai colaborat cu Securitatea după acea dată. Iar din cei patru ani de nedemnă colaborare, singurul cap real de acuzare împotriva lui poate fi acela, cam subţire, referitor la "conferenţiarul M.".
Comunicatul de pe site-ul editurii Cartea Românească spune aşa:
„Anul acesta, s-a acordat un singur premiu la Concursul de Debut al Editurii Cartea Românească: la secţiunea Proză. Manuscrisul cîştigător este romanul Poker de Bogdan Coşa. Romanul va fi lansat la Salonul Internaţional de carte Bookfest, care va avea loc în perioada 25-29 mai 2011.
La secţiunile Poezie, Critică/Istorie literară/Eseu şi Teatru, premiul de debut nu s-a acordat.
La concurs au participat 98 de manuscrise, la următoarele secţiuni: Proză – 45 de manuscrise, Poezie – 46 de manuscrise, Critică/istorie literară/eseu – 3 manuscrise, Teatru – 4 manuscrise.”
Nu ştiu cum o fi arătat alte manuscrise la secţiunea de poezie, dar dacă din cel al lui Andrei Doşa făceau parte mai multe poeme precum cel de la paginile 42-43 ale numărului 3 din Poesis Internaţional, tare mă tem că juriul l-a trecut prea uşor cu vederea.
Un interviu parcă nou-nouţ, dar luat acum două decenii jumate de Alexandru Muşina lui Mircea Nedelciu, e excavat din Echinoxul din 1987 şi pus pe site-ul revistei. (Care arată excelent - şi site-ul, şi revista, vreau să spun. Rareş Moldovan, Bogdan Odăgescu & echipa Echinoxului fac o treabă de toată lauda.)
Nedelciu vorbeşte aici despre literatură ca antropogenie - ceea ce înseamnă că teoria mea despre poezie ca individuaţie nu e numai naivă, dar şi fumată de mai bine de două decenii. :)
Pe lângă alte pasaje mişto, e memorabil şi ăsta: "problema nu este a coexistenţei unor tendinţe contradictorii, ci aceea a prezenţei inexplicabile în acelaşi timp a unor concepţii despre literatură care nu sunt, în esenţa lor, contemporane unele cu altele. E cum ai vorbi în neologisme şi ţi s-ar răspunde în proto-română". E mai plastic formulat decât propoziţia lui Pound (din care cred că derivă şi fraza lui Nedelciu), după care nu suntem toţi contemporani.
"Sebastian în vis" a fost nominalizată; după ce au votat aproape 20 de critici, la poezie au ieşit exact aceleaşi cinci nominalizări ca şi la premiile Radio România Cultural. Să mai spună cineva că juriile nu sunt scrupuloase!
Iar câţiva critici o amintesc şi în retrospectiva anului 2010 din România literară.
Uf, încep să semăn cu oamenii care-ţi vorbesc întruna despre performanţele odraslei... :)
L.E. Se poate vota pe site-ul Obs. cult. inclusiv pentru premiul cititorilor. :)
©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.
