Dragă Emil Brumaru,

[Emil Brumaru mi-a scris, pe Literatura de azi, un minunat mesaj reprobatoriu.

Căruia încerc să-i înjgheb aici justificarea & continuarea.

Așadar, iată:]

Dragă Emil Brumaru,

O, câtă dreptate aveți! Eminescu e, într-adevăr, Ilizibilul Absolut – tocmai fiindcă e infinit recitibil! Îl recitești întruna, încât nu mai apuci să-l termini de citit. Sau, spus altfel (nabokovian), pe Eminescu nu-l poți citi, îl poți numai reciti. La nesfârșit; ori, cum ar spune el însuși, la nesfârșire. De fapt, chiar la nesfârșeală – adică până îți da acea sfârșeală dulce care nu te mai lasă să înaintezi în text, oricât de dureros ai vrea asta.

Am și eu, ca tot eminescopatul, ediția aia Perpessicius pe foiță de Biblie; niciodată, în toată viața mea de recititor profesionist, n-am reușit s-o termin, s-o citesc cap-coadă, din doască-n doască (dumneavoastră ați spune: din Dolhască-n Dolhască!). Am făcut legăminte pentru asta – eu, care dezvolt repede adicții, reușesc totuși să mă țin de pariurile astea cu mine însumi; așa am lăsat alcoolul după mai bine de un deceniu de uz & abuz zilnic, iar acum creierul meu bine spălat în toate apele & alcoolurile aproape că varsă numai la mirosul de etil; așa l-am citit pe Tolstoi, târziu, abia în anul 3 de facultate, după ce începusem & abandonasem de necuantificabile ori Război și pace.

Dar, odată făcut legământul, nu m-am lăsat - și n-am mai ieșit din casă mai bine de o săptămână, vreme în care am citit din Dolhască-n Sankt Petersburg romanul ăla, apoi l-am recitit uluit, ca să verific dacă nu cumva mi se păruse, apoi m-am repezit la bâzdâcoasa de Karenina, și uite așa am citit tot ce aveam în casă de contele nostru comun.

Cum ziceam, a durat măcar vreo săptămână, de nu chiar vreo zece zile, vreme în care n-am pus piciorul afară din casă; iar acum, gândindu-mă mai bine de aici, din Minneapolis, de unde vă scriu, de la doi pași de Missisipiul lui Mark Twain & John Berryman, sunt gata să jur cu mâna pe inimă că n-am pus nici de atunci încoace piciorul afară din camera aia în care, cu câțiva ani mai înainte, tata își încheiase pe cont propriu războiul & pacea lui. Dumneavoastră, care, zică realitatea ce-o zice, n-ați plecat de fapt nicicând din Dolhasca, înțelegeți cum devine treaba.

Dar să n-o iau prea razna prin porumbiștile mele morbide - și să revin la bucovineanul nostru păros & infinit recitibil & bondoc (știți c-avea aceeași înălțime cu Mircea Ivănescu, adică 165 cm? Am și o doagă numerologică, se pare, scriu cărți despre poeți cu înălțimea asta. Dacă-mi spuneți că aveți 165, v-ați morcovit cu una și despre dumneavoastră!). Mai toți îl țin de schopenhauerian bosumflat – așa că aproape c-am sărit într-un picior de bucurie când am văzut că plângeți de bucurie citindu-l, iar creierul pofticios vă duce la Adam & Eva – adică la paradisul infinitei copulări inocente. Știți că și Patapievici scrie la o carte despre paradisul eminescian? Sunteți doi pofticioși ingenui, pe câte se pare. Și tare am o bănuială că, împreună cu bondocul maniac-depresiv, sunteți de fapt trei.

Cam atât, deocamdată, de pe malul betonat al Missisipiului frumos curgător ca o Ozană pe malul căreia se sinucid poeții. Da, un paradis în care poeții se sinucid – ce poate fi mai infinit recitibil decât asta? Oare nu v-ați imaginat… Nu, ce spun eu aici: oare puteți susține (cu mâna pe inimă!) că n-ați văzut nicicând un înger făcându-și felul (din amor & din convingere intelectuală) în Dolhasca?!

Și oare citim vreodată altceva decât cronica mișcărilor sufletești ale acelui înger? Oare nu cumva îi recitim sufletul făcut litere – la infinit?

La infinit – adică la nesfârșeală…

Cu, firește, admirație & nesfârșeală,

Radu