Biografismul cerchist. O propunere de relectură

După cum s-a observat adesea, Cercul Literar de la Sibiu a avut neșansa să apară pe o teribilă falie istorică: cea dintre interbelic și comunism. Răutatea istoriei a spulberat încă din prima tinerețe posibilitățile majore ale grupării, trimițându-i în închisorile politice pe cerchiști, interzicându-le apariția publică, întârziindu-le cu vreo douăzeci de ani ecloziunea ș.a.m.d. Așa încât Cercul a fost mai degrabă o sumă de arce de cerc supraviețuitoare – care, însumate, nu mai compuneau cercul întreg (unele arce fiind pierdute sau distruse iremediabil), ci doar sugestia posibilei lui perfecțiuni.

S-a observat mai rar însă că, apărut pe o nefastă falie istorică, Cercul este de asemenea plasat și pe o profundă falie culturală: cea dintre modernitate și postmodernitate. Dincolo de ordalia istorică pe care o aveau de traversat, cerchiștii urmau să traverseze așadar și o provocare culturală: le rămânea, vreau să spun, de demonstrat că sunt capabili să se adapteze din mers noii ordini culturale a lumii. Și aveau de făcut această sincronizare împotriva răutății istoriei, ceea ce făcea de două ori mai dificil (și mai improbabil, în fond) succesul operațiunii de sincronizare. Care era, nu mai e nevoie să subliniez, esențială: dacă nu le reușea, ar fi rămas ultima generație modernistă a literaturii noastre, oprită pe limesul postmodernist precum Moise în fața Pământului Făgăduinței.
Înainte de a trece mai departe, e numaidecât necesară o mențiune: firește, felul în care pun problema e pe de-a-ntregul retrospectiv. La 1945, discuția despre postmodernism era complet absentă din spațiul cultural românesc, și abia începea timid să se înfiripe în Statele Unite. Prin urmare, e vorba nu atât de o „bătălie canonică” pentru postmodernism pe care cerchiștii ar fi trebuit să o tranșeze, ci de capacitatea instinctului lor de scriitori de a intui schimbarea paradigmei literare – și de a se sincroniza cu ea. Mă interesează, așadar, felul în care scrisul lor s-a modificat (sau nu), sincronizându-se postmodern, iar nu contribuțiile lor teoretice la temă.

Revenind, e limpede că, în punctul lor origo, cerchiștii erau, în înțelesul tare al termenului, moderni.Manifestul adresat lui Lovinescu este, în esențialismul lui estetic, profund modern; de asemenea, baladele lui Radu Stanca și Ștefan Aug. Doinaș, construind și descriind existențe fictive în spații heterotopice, ilustrează exemplar teza modernă a impersonalității necesare a poeziei; așijderea, baladele lui Ioanichie Olteanu; în ce-l privește pe Ion Negoițescu, Povestea tristă a lui Ramon Ocg, livrată ca roman, e în fond un amplu poem în proză cu tehnică & imagerie superarealistă și atmosferă simbolistă, de asemenea fără nici o inserție a eului personal în text – așadar modern cât încape. Pe cât se poate omenește prevedea, dacă n-ar fi avut neșansa destinală a cezurii istorice, cerchiștii ar fi construit o ultimă mare vârstă modernă a literaturii române. Și, ca să-mi duc scenariul contrafactual până la capăt, gruparea care ar fi orientat înspre postmodernism literatura noastră, fără să fie ea însăși postmodernă, ar fi fost cea a albatrosiștilor.

Privind acum lucrurile dinspre punctul lor omega, de peste o jumătate de veac așadar, se pot constata unele transformări radicale. Nu în ce-l privește pe Radu Stanca, mort în 1962, care n-a avut răgazul necesar sincronizării cu postmodernitatea – și n-avem nici un indiciu că ar fi făcut-o; în orice caz, lectura postmdernizabilă pe care i-o face Mircea Cărtărescu în Postmodernismul românesc nu cred că ține, întrucât argumentul reciclării baladei nu e suficient, reciclarea formelor literare istoricizate fiind și o practică modernă (a se vedea cazurile lui Ezra Pound și T.S. Eliot, de pildă). Nici în cazul lui Doinaș, rămas poet modern până la capăt, recte impersonal & oracular, scriind înspre anii 2000 aidoma modernilor high de la 1930-1940. Însă, în cazul lui Negoițescu, răsturnarea e de-a dreptul spectaculoasă: tot ce scrie, de la critică la autobiografie, e profund personalizat, livrarea de sine în text e inflaționară & galopantă, la antipodul impersonalității moderniste din urmă cu câteva decenii. Poate cel mai radical gest al postmodernismului a fost inserția eului biografic în text, și nici nu e de mirare de altfel că această biografizare a literaturii a venit pe filiera postmodernismului american – încă de pe la 1840, Tocqueville anticipa că marea poezie americană ce va să vină nu va fi una a istoriei (întrucât americanii nu aveau atunci o istorie), nici una a naturii (europenii o făcuseră deja cu vârf și îndesa) – ci a eului, de care americanii erau saturați. La vreo cincisprezece ani după profeția lui Tocqueville, Whitman publica, în Leaves of Grass, marele poem din care originează poezia biografistă – anume Song of Myself, din care se va alimenta peste decenii poezia confesională americană, adică prima ei generație postmodernă. Ei bine, nimeni în toată literatura noastră nu și-a livrat atât de total biografia în propriul text precum Negoițescu în Straja Dragonilor, autobiografie de o sinceritate radicală și violentă, anulând complet distincția modernă (proustiană) între eul biografic și eul artistic (pe care, de altfel, literatura lui Proust însuși o infirmă – dar asta-i altă poveste). E, n-am nici o îndoială, cea mai spectaculoasă convertire de la impersonalitatea modernistă la biografism din literatura noastră postbelică. Jurnalul lui Negoițescu, publicabil din 2023, va ilustra summum-ul acestei convertiri la sinceritatea radicală.

De asemenea, hiperbiografistă e literatura de sfârșit a lui Ion D. Sîrbu – jurnalul & scrisorile, în speță. Nu într-atât de violentă în sinceritate precum Negoițescu, mai discretă biografic, dar mult mai marcată politic, literatura lui confesivă din anii 80 cred că va rezista chiar mai mult decât ficțiunea lui, fie că vorbim de roman, proză scurtă sau teatru – toate cam prea alegoric-moderniste, în fond. Însă proza epistolară și jurnalieră a lui Sîrbu, de o calitate estetică și saturație biografică superlative, te face să înțelegi (chiar dacă nu ești neapărat de acord cu verdictul) că e deplin justificată încrederea altfel hiperexigentului Virgil Nemoianu, care scria relativ recent undeva că cei mai buni scriitori români din ani 80 erau Nicolae Steinhardt și Ion D. Sîrbu. (Steinhardt e el însuși un campion al livrării biografiste în text, Jurnalul fericirii fiind, alături de Straja Dragonilor, cele mai apropiate texte românești de idealul literaturii de confesional – subînțelegând aici inclusiv conotația religioasă a termenului „confesional”).

Un ultim caz major de „biografizare” a propriei literaturi e cel ilustrat de Nicolae Balotă, ale căruiCaiet albastru & splendide fragmente din Abisul luminat publicate până acum l-ar putea impune drept unul dintre cei mai puternici & acuți memorialiști ai literaturii române. Însă numai cu condiția ca acest amplu exercițiu de „literatură de confesional” să pună în discuție, cu sinceritatea radicală pe care Negoițescu și Sîrbu au avut tăria morală să și-o aplice, și subiectul colaborării cu Securitatea, pe care Balotă pare deocamdată să-l evite. Nici unul dintre fragmentele din Abisul luminat (splendide & hipnotice, repet) publicate până acum nu-l pune în discuție. Nicolae Balotă trebuie să se pronunțe el însuși asupra unui subiect atât de delicat, pe care cercetători oricât de bine intenționați, încercând de altfel să-l exonereze, precum Gabriel Andreescu în Cărturari, opozanți și documente. Manipularea Arhivei Securității, nu-l pot lămuri până la capăt, dincolo de orice dubiu rezonabil. În plus, tăcerea aceasta ar fi un hybris fundamental al unui astfel de text confesiv-expiator. Ba chiar un păcat, pe care un mărturisitor creștin precum Nicolae Balotă s-ar cădea să-l evite.
În fine, nu e spațiu pentru analize detaliate în această scurtissimă privire retrospectivă (mai degrabă o schiță, în fond) asupra evoluției cerchiștilor dinspre impersonalitatea modernistă către biografismul postmodern. Am vrut doar să enunț o posibilă direcție de relectură a literaturii cerchiștilor – nu cu criteriile modernității, cum s-a făcut în genere, ci cu acelea ale postmodernității. La o astfel de relectură, convingerea mea e că cei mai vii & contemporani dintre cerchiști ar reieși Negoițescu, Sîrbu și Balotă, cu extraordinara lor literatură biografist-confesivă – totalizând câteva mii de pagini de literatură de confesional, literal și în toate sensurile (inclusiv în cel psihanalitic și în acela mistic).

Read more...

Atelier de poezie cu Teodor Dună & Cosmin Perța

Azi, adică sâmbătă, 27 iulie, are loc ultimul proiect oficial al Centrului Cultural Interetnic Transilvania.
E vorba de un atelier de scriere, ținut vreme de două zile (ieri și azi) de Teodor Dună & Cosmin Perța cu tineri poeți din Zona nouă.
Atelierul s-a ținut/ se ține la Biblioteca ASTRA.
În curând, poze cu zoniștii scriind de zor sub supravegherea strașnică a lui Cosmin.

Read more...

Vara, poezia e mai ales la Bistrița

Vara, zeii sunt mai ales la bucătărie.
Fiindcă vara, poezia e mai ales la Bistrița.

http://poeziaelabistrita.wordpress.com/

Read more...

„Zona nouă”. Andrei C. Șerban

[foto: Raisa Hagiu]

Andrei C. Şerban (n. 1990) este cea mai organizată minte critică a cenaclului Zona nouă; ține cronică literară în Euphorion și în Zona nouă, iar numele lui a trezit deja interesul oamenilor atenți la mișcarea celor foarte tineri. Exersat și în zona prozei (borgesiene, adică aporetic raționaliste), Andrei s-a revelat în ultima vreme și ca poet, complet individualizat în raport cu congenerii lui – fiind mai echilibrat (ceea ce în poezie desigur că e periculos), dar cu efecte de profunzime surprinzătoare – ca și când un acrobat raționalist ar descrie în vreme ce merge pe frânghie, cu un ton aparent rece, hăul pe care tocmai îl traversează. 

[dragă mami m-am săturat de atâta zen]

*

dragă mami m-am săturat de atâta zen
religia s-a inventat la o bere pe capacul coşciugului

împreună cu tati o să contemplăm fiecare strop de ceară
care o să te acopere tot mai mult şi mai mult

*

în fiecare dimineaţă ne îmbrăcăm
pielea cu cicatrici şi mai uităm câte un cuvânt
săruturile stau la pândă ca o hienă

mişcările noastre anticipează orice
de parcă am executa o autopsie

*

teama pe care o simţi când
întâlneşti pe stradă un necunoscut
şi eşti tu

*

o astenie care-ţi paralizează oasele
capul se cuibăreşte între scânduri
doar-doar s-o întâmpla ceva

*

dragă mami în poveştile tale apar toţi oamenii

noi nici măcar nu am învăţat să mergem

*

teama pe care o simţi când
nu ştii să numeşti un obiect
care se apropie din ce în ce mai mult

*

dacă am reuşi să adormim
cu siguranţă am visa
o mână din care creşte un cap

*

un creier umple o singură foaie
respiraţiile s-au mutat în notele de subsol
        # în curând vom putea #
corecta orice abatere

*

bătăile inimii ţin locul oricărui sunet
nu vom avea nevoie nici de braţe

*

ne-am putea construi câte un cocon de metal
din unghiile părinţilor

astea sunt cel mai uşor de ros

*

de-a lungul coloanei vertebrale
se strecoară piciorul unei foarfece
spatele se arcuieşte
ligamentele trosnesc

niciodată craniul

*

am putea privi prin ochii tăi
şi totul ar reveni la normal

motivele unei apropieri
dârele de salivă abandonate pe pernă

*

dragă mami jucăriile au fost inventate de oamenii mari
absenţa se măsoară în plastic

cine va putea oare suporta atâtea degete

*

dacă am avea suficiente unghii
am transforma orice mişcare
în reacţii chimice

*

ne întrebăm cum e posibilă frumuseţea
sau e doar o altă poveste de adormit copiii

*

teama pe care o simţi când
inima o ia din loc
târând ca o meduză
trena asta vascularizată

*

coordonatele spaţiu-timp se pricep de minune
la ficţiuni
nu mai durează mult ne vom putea ascunde

chiar sub propria piele 

Read more...

Alexandru Muşina. Epistolele moralistului

Aşa grăit-a Gică Contra.
Alexandru Muşina - Epistolele moralistului

[text preluat de pe Contributors.ro] 
 

 

Prin 1997 – sau să fi fost deja 1998? –, pe când eram aşadar student în primul sau în al doilea an de facultate, Mircea Ivănescu mi-a recomandat Eseu asupra poeziei moderne, punându-mi, ca de atâtea ori înainte şi după aceea, exemplarul lui în braţe (adnotările tremurate, scrijelite cu creionul pe rama verticală a paginii sau pe pagina albă de la final, îmi arătau locurile unde mintea lui se oprise atentă – şi mă opream şi eu, încercând să ghicesc ce anume văzuse atât de semnificativ în pasajul subliniat cu o linie, uneori două sau, rarissim, trei; ghid mai bun de lectură nu cred să fi fost existibil) şi spunându-mi, ca niciodată până atunci, şi ca de foarte puţine ori ulterior: „Citeşte-o neapărat, e o carte inteligentă”. Ironia blândă cu care demantela de regulă orice construcţie teoretică despre poezie fusese, pentru întâia oară în anul scurs de când îl frecventam, dezactivată. Eram pe atunci un asiduu cititor de teorie literară, cedând aproape la fel de uşor voluptăţilor speculaţiei despre ficţiune ca şi ficţiunii propriu-zise, şi nu puteam să înţeleg reticenţa unui poet hiper-intertextual şi ultra-tehnicizat, ba chiar cândva redactor de carte al multor texte critico-teoretice publicate de editura „Univers”, faţă de tehnicalităţile teoriei literare, faţă de propoziţiile şi teoremele ei, care mie-mi păreau a promite piatra filosofală şi pe care el, în schimb, le numea, surâzând cu persiflajul lui de om bun ca pâinea caldă, „teorempe”. În economia întâlnirilor noastre, eseul lui Alexandru Muşina a fost, prin urmare, prima carte de teorie literară care nu numai că nu era o colecţie „scrobită şi factice”, cum zicea cineva despre textele unui scriitor francez, de „teorempe”, dar era chiar inteligentă şi, luându-mă după urgenţa cu care mi-o indicase şi-mi ceruse s-o citesc, de-a dreptul necesară.

Lui Alexandru Muşina îi citisem deja poemele din antologia poeziei generaţiei ’80, alcătuită chiar de el (ajunsesem să o aşez cu credinţă căpătâi, cum cere un testament poetic), iar „Budila Express” dobândise până la urmă autoritatea de idol al triburilor mele interioare, alături de poeme ale lui Mircea Cărtărescu, Ioan Es. Pop şi Cristian Popescu, şi pe deasupra mai era şi unul dintre primii scriitori în carne şi oase pe care-i văzusem – în Sibiul din care ieşisem până atunci extrem de rar –, venit pesemne la diverse chestiuni literare organizate de revista „Euphorion”. În ce privea poezia lui, avusesem prin urmare prilejul să mă conving cu asupra de măsură că era şi inteligentă, şi strict necesară pentru cine voia să ştie ce se scrisese mai bun în România în anii din urmă; surpriza cea mare venea aşadar pentru mine dintr-o cu totul altă direcţie, şi, colac peste pupăză, mai era şi etajată – primo, exista cartea despre poezie suficient de inteligentă pentru ca Mircea Ivănescu însuşi s-o declare necesară; secundo, nu o scrisese vreun venerabil teoretician literar sau poetician anglo-saxon ori german, profesor celebru la vreo universitate legendară, cu acces nelimitat de nici o deficienţă sau indigenţă la cele mai bune biblioteci ale lumii, ci un poet optzecist, deci tânăr şi în blugi, din România anilor ’90, ţară în care şi bibliotecile, şi universităţile erau vraişte ca toate cele. Ba mai mult, autorul crezuse, se pare, că poate închide o discuţie despre poezia modernă după vreo doar două sute de pagini, cam cât arăta să aibă volumul. Ce mai încoace-încolo, era prima dată (cred că şi ultima) când mă îndoiam serios de judecata literară a Poetului. Am luat cartea lui Muşina, am citit-o ca pe un roman de la o copertă la alta şi, melodramatic vorbind, modul meu de a înţelege poezia s-a schimbat definitiv.

La lectură, şocul major n-a fost unul aşa-zicând intelectual, legat bunăoară de clasificările „eului liric” propuse de Muşina (deja faimoase: eul hiperemic, eul aleatoriu, eul prezenteizat ş.a.m.d.). N-aveam, precum unii onorabili critici, prejudecata că poetul nu poate fi inteligent (iar dacă totuşi poate, atunci n-are voie), aşa că nu sagacitatea distincţiilor era uluitoare. Ce mă uimea era că nu puteam să-l identific pe Muşina-poetul în discursul lui Muşina-criticul; de unde venea forţa aceasta care-l făcea să se disimuleze atât de eficace, încât să nu simţi că se proiectează în una sau alta din cele zece „soluţii” ori „ipostaze ale eului inventate în poezia modernă”, cu toate subdiviziunile şi subclasificările lor („eul multiplu”, spre exemplu, ar avea „trei trepte: eul scindat, eul dedublat, eul multiplu” ş.c.l.)? Cinismul tandru şi sentimental, dezabuzarea anticulturalistă, dar plurilingvă şi intertextuală, colocvialismul aproape prea bavard, dar irizat pe neaşteptate de concettisme sau de preţiozităţi scientiste, anarhismul ludic – cum anume puteau fi toate aceste mărci, atât de puternice în poezie, camuflate în discursul teoretic? Şi, dacă era limpede că se lăsau camuflate, dacă se lăsau trecute astfel sub tăcere – atunci nu cumva îşi puneau singure sub semnul întrebării vitalitatea şi validitatea?

Din naivitatea întrebărilor de mai sus se poate înţelege că era primul meu contact cu un creator contemporan tot atât de puternic ca teoretician şi critic pe cât era ca poet. Nu sunt mulţi, de altfel, în nici una dintre literaturile moderne, deşi, cel puţin în teorie, de la Baudelaire încoace orice poet ar trebui să aibă şi cromozomi de critic; altfel spus, toată lumea e de acord că un poet modern e de fapt un poet plus un critic, aflaţi într-o relaţie dacă nu de simbioză, atunci încalte de benignă fagocitoză. În teorie, cum ziceam; pentru că, în practică, puţini sunt cei care admit nu necesitatea, dar măcar posibilitatea polivalenţei necesare, cum ar fi zis un critic de tristă amintire (el însuşi, în acelaşi timp, romancier cum nu sunt mulţi după război – paradox al abjecţiei talentate cu care, cum ştim, epistolele muşiniene se luptă îndelung. Însă despre aceasta, ceva mai jos).

Am făcut această digresiune pentru a contextualiza cumva impresia puternică produsă de lectura celui de-al treilea Muşina – epistolierul vetrist, cu scrisorile lui de la Olăneşti, umorale şi sarcastice cu metodă, reactive, dar şi bune conducătoare de reactivitate, producătoare adică de inflamări în presa literară şi, deseori, chiar dincolo de marginile ei, era diferit şi de malcontent-jemanfişistul poet optzecist, precum şi de eseistul al cărui redutabil cap teoretic inventase şi inventariase o paradigmă coerentă a poeziei moderne. Cel care, în prima serie de scrisori, se lua singur la mişto, prezentându-se autoironic şi autosarcastic drept un „fazan”, pentru ca apoi, în cea de-a doua, tot de capul lui, să se decreteze nimic mai puţin decât „geniu” (şi încă unul în vacanţă, adică „balnear”), se dovedea tot un ludic – însă, de data aceasta, unul cu care nu mai era de glumă.

Îşi făcea intrarea, aşadar, cel de-al treilea Muşina. După ce luase pe cont propriu sistematizarea formelor istoricizate ale poeziei moderne universale, se întorcea la vatră (unde altundeva decât în „Vatra”!) şi, expediind lunar câte o scrisoare din Olăneşti, staţiunea balneară în care îşi reîncărca periodic bateriile, autodeclarându-se un Gică Contra fără cauză (sau al tuturor cauzelor), se punea pe sistematizat literatura română de azi, mai exact viaţa literară contemporană – pentru că nu atât asupra literaturii în sine se exercită nervii lui critici (întrucât are, în mod evident, mai mult decât unul), cât asupra afacerilor literare, cu tot omenescul şi prea omenescul lor (aluzia la Nietzsche nu e câtuşi de puţin întâmplătoare; filosoful ştiinţei voioase e o prezenţă tutelară, invocată în aproape fiecare epistolă, iar ultima se încheie chiar cu un fel de envoi explicit ca o declaraţie de afiliere: „Nietzsche a devenit ‚filosof’ abia după ce şi-a dat demisia de la facultate; iar ce a scris mai valoros a fost prin tot soiul de… staţiuni. O conjuncţie fericită (deşi, paradoxal, sub semnul unei crude boli) a făcut să se nască şi epistolele mele către voi”. E cu atât mai utilă proclamarea respectivei afinităţi elective, cu cât chiar şi cititorului atent poate să-i scape înrudirea de substanţă dintre cele două spirite, dată fiind acut marcata deosebire stilistică între pathosul declamativ şi tragic al lui Nietzsche, pe de o parte, şi arlechinada cu jerbe bengale de sarcasm a lui Muşina, pe de alta. În fond, însă, adică la nivel atitudinal, crezând cu aceeaşi fervoare în „Da-ul spus vieţii [literare, dar nu numai] chiar şi în cele mai străine şi mai dificile probleme ale sale”, cum defineşte Nietzsche tragicul dionisiac în Ecce homo, Muşina se arată a fi de fapt un nietzschean ortodox, pe care un histrionism sarcastic îl determină să iasă în lume deghizat în Gică Contra).

Managementul afacerilor literare, deci, ar fi specialitatea principală a epistolelor lui Alexandru Muşina. Chiar dacă el pare să creadă că în epistole încetează să se gândească la afaceri şi descoperă „gândirea adevărată”: „De când sunt aici, mă odihnesc (realmente), ies din cercul infernal al afacerilor (doar pentru fazani – şi în filme, ca fazanii să-şi dorească să fie acolo – lumea oamenilor de afaceri e un Empireu) şi reîncep să gândesc. Cât de cât. Poate de-aia vă şi scriu: să nu pierd, să nu uit puţinele intervale de gândire adevărată din viaţa-mi de universitar şi – hai să mă dau mare! – de om de afaceri.”. Însă managerul tot manager rămâne, ochiul lui închis afară înlăuntru se deşteaptă şi începe să vadă şi să judece tot… afaceri, doar că de data asta literare. Şi despre ce e, mă rog, dispus să cârcotească ochiul maliţios al lui Muşina? Păi, cam despre tot şi despre contrariul totului; aproape că nu există situaţie privitoare într-un fel sau altul la lumea literară care să nu fie demnă de supus atenţiei fenomenologului epistolier de la Olăneşti. Iată un inventar parţial: se discută tetrapiloctomic despre statutul ASPRO comparativ cu cel al USR, respectiv despre relaţia dintre cele două instituţii şi despre aplicarea riguroasă a modalităţilor de admitere a noilor membri; despre devalorizarea intelectualului/scriitorului, a învăţământului, a studiului, a cercetării, şi despre posibilitatea revalorizării lor; despre ethosul complicităţii în comunism şi în postcomunism; despre „brandul ‚Păltiniş & comp.’”, ca şi despre „principalul lui manager”, precum şi despre strategiile de marketare aferente; despre generaţia ’80 ca brand cultural, şi (bineînţeles) despre posibilităţile ei de marketare; ba chiar şi despre – ce grozăvie! – „o relectură, o revizuire a întregii literaturi române, în special a celei postbelice”, pe care managerul aflător în vacanţă balneară nu consideră necesar s-o producă el însuşi, ci cumpăneşte atent cui anume dintre criticii optzecişti ar fi preferabil să-i delege înalta responsabilitate (ca un manager eficient, cum altfel!); sunt luaţi în calcul, cu pharmakonice dozaje de pro şi contra (nu e prea sigur dacă maliţia sau aritmetica e cea răspunzătoare pentru rezultatul în care, invariabil, iese deasupra contra), Alexandru Cistelecan, Gheorghe Perian, Ştefan Borbely, Virgil Podoabă, Ion Bogdan Lefter (declarat „marea dezamăgire”, întrucât fusese iniţial marea speranţă), Radu G. Ţeposu (luat în discuţie, bineînţeles, doar contrafactual), Ion Simuţ, Dan C. Mihăilescu (creditat cu cele mai multe şanse). Ce mai încoace-încolo, după cum se vede, Muşina face de unul singur cât o întreagă Curte de Conturi a afacerilor literare.

Sau, schimbând metafora finanţist-contabilă, dar rămânând în domeniul semantic al profesiunilor liberale, s-ar putea zice că, spre deosebire de eseul asupra poeziei moderne (şi, în general, de eseurile lui Muşina), epistolele lui tratează nu corpul poetic, metafizic, astral al literaturii, ci corpul fizic, social, al acesteia, fiindu-i cel mai bun administrator al sistemului imunitar, reactivându-i mecanismele de apărare faţă de agenţii patogeni. S-a văzut din înşiruirea temelor de discuţie că, în varianta ei epistolară, inteligenţa lui Muşina acţionează şi reacţionează întocmai după logica mecanismelor unui sistem imunitar: observă şi izolează corpurile străine; semnalează distrugerea propriului ţesut, precum şi celulele bolnave sau defecte; îşi pune monomerii la treabă în zonele cu simptome de „calor, rubor, dolor”; are reacţii prompte în faţa ameninţărilor externe (ciuperci microscopice, protozoare, paraziţi), ca şi interne (celule bolnave tumorale), ba chiar atunci când e nevoie îşi activează grandele autoironice şi secretă autoanticorpi. La rigoare, toate cele de mai sus sunt exemplificabile cu pasaje concrete din epistole.

Cu asemenea vocaţie de prădător sanitar (dacă tot se recomandă undeva drept spirit masculin, activ, „vânător”, nu feminin, „culegător”), nu-i de mirare că cea mai pasionat reiterată dintre pledoariile din epistole e, de departe, cea împotriva colaboraţioniştilor „lingecurişti”. Abia în aceste circumstanţe care implică treptele cele mai de jos ale abjecţiei se vede cât de pură şi dură poate fi fibra de moralist a lui Muşina, denudată de toate volutele şi horbotele ironice şi sarcastice, improprii în situaţie: „Ai turnat la Securitate, ani în şir, ca Paleologu, Doinaş, Caraion şi mai ştiu eu câţi alţii? Afară din cultură pe o perioadă! Lustraţie, stimaţi intelectuali, care aţi cere asta politicienilor, dacă nu v-ar fi frică să o începeţi chiar în ograda voastră! Drieu la Rochelle au fost mari scriitori? Da. Dar 30-40 de ani a[u] stat la fund, ca să nu mai ‚otrăvească’ tinerele generaţii. Apoi au fost reintroduşi în circuit, exclusiv datorită valorii estetice a operelor lor. Le strică lui Paleologu, Doinaş, Caraion & compania un scurt Purgatoriu (de 20-30 de ani)? Dacă au valoare, vor fi ‚absolviţi’”. Filipică de moralist sadea, într-atât de inflamat pentru cauză încât nu ţine să mai seducă; justă literă cu literă, însă tocmai de aceea garantat ineficientă pentru a-l aduce vreodată pe Muşina în poziţia de a putea legifera dintr-un post de decizie o asemenea lege a lustraţiei; de ce anume, e limpede – pentru că, folosind propria lui sintagmă, „ethosul complicităţii” funcţionează bine mersi şi-n postcomunism.

Post de decizie pe care, de altfel, contrar poate aşteptărilor, nu l-ar refuza, ba chiar se simte născut pentru el. „Observi că am cele mai bune idei pentru a face din România o ţară superprosperă (modelul meu e Elveţia).” Când citeşti o frază cum e aceasta, n-are cum să nu-ţi vină în minte delirul de grandoare al lui Nae Ionescu explicându-i lui Mihail Sebastian că a fost mandatat de Léon Blum să discute pactul cu germanii, şi încă în următorii termeni: „Eu le-am spus nemţilor: mă băieţi, trebuie să faceţi pact cu francezii. Altfel nu merge”, sau cel al lui Camil Petrescu demonstrând, în faţa aceluiaşi Sebastian, „inevitabilele ‚camilisme’. El, în locul lui Hitler, ar şti cum să zdruncine rezistenţa sovietică. (Ar arunca 5.000 de paraşutişti la Moscova, ca să provoace derută). El, în locul lui Antonescu, ar şti cum să ocupe cazematele ruseşti” ş.a.m.d. Izomorfia e izbitoare. Singura diferenţă dintre Muşina şi cei doi megalomani de mai sus e însă, vorba bancului, că optzecistul nu e megaloman – la el, acutele frazei sunt în secunda doi abandonate, lăsând loc unei piese bufe care deconstruieşte autoironic şi deriziv, ergo lucid, motivul iniţial: „Din păcate, nu vor fi puse în practică – ar fi prea simplu. Scârbos de eficient, de occidental. Împotriva ethosului tribului nostru. Noi credem doar în ‚n-a fost să fie’, în ‚de-o fi să mor’, în ‚niciodată n-o fost să nu fie cumva’. Nu rezervaţie etnofolclorică (cum visează doamna academician Ispas), ci ‚Rezervaţie sufletească’, ‚Parc tematic psihotic’, asta ar trebui să facem în/din România”. Spre deosebire de cei doi, care au humor şi umori, epistolierul are în plus şi umor de-a dreptul, inteligenţa lui posedă, cum ziceam mai sus, glande autoironice şi secretă autoanticorpi. De aceea, jucând deseori la limita firului de păr care desparte inteligenţa de ridicol, Muşina nu gafează absolut niciodată; şi tot de aceea e unul dintre puţinii hiperinteligenţi care nu te oboseşte, şi poate singurul „geniu” (balnear sau nu) haios.

Epistolele lui Muşina, aşa vorbăreţe şi mehenghi cum pot părea, camuflează eficient, şi cu atât mai delectabil, un moralist nietzschean pursânge. Sunt un soi de „Aşa grăit-a Gică Contra”, cu Olăneştiul pe post de Sils-Maria (dacă tot vrea Muşina să facă din România o Elveţie). Însă, ca să vorbim pe placul minţii de manager, nu ăsta e target-ul lor cel mai high; ceea ce reuşesc ele e să-l treacă pe Alexandru Muşina de pe lista foarte scurtă a celor mai importanţi cinci-şase poeţi optzecişti pe aceea, încă şi mai scurtă, a poeţilor care sunt mari în tot ce scriu.

Read more...