joi, 5 iulie 2012

George Neagoe despre "Frânghia înflorită"


George Neagoe a publicat în Cultura o cronică foarte generoasă & atentă la Frânghia înflorită.
Cum pe site-ul Cultura se citeşte greu (e fără diacritice), o redau mai jos.


George Neagoe, Arta Vancu

A şasea carte de versuri a lui  Radu Vancu – „Frânghia înflorită“ – este apăsată. De amintire, de trăire, de scriere. De nevoia schimbării a unei formule consacrate deja. Vorbim despre un poet pe care câţiva congeneri proeminenţi (Dan Coman şi Claudiu Komartin) şi un lider al optzecismului (Alexandru Muşina) îl socotesc, în prezentările de pe coperta a patra a plachetei, reprezentantul de seamă al începutului de mileniu. Li se adaugă, fără rezerve, subsemnatul. Comentariile mele pot părea superflue, de vreme ce antevorbitorii au precizat sintetic trăsăturile culegerii: apelul la binecunoscuta sferă familială, ruptura de douămiismul-standard, influenţele lui Virgil Mazilescu şi Cristian Popescu şi – extrem de important – atingerea capodoperei.


Carte de vise/ Câtece-vis


S-ar putea insista totuşi asupra marelui intertext care guvernează opera (termenul este îndreptăţit!) lui Radu Vancu. Această caracteristică reiese imediat din culegerea „Amintiri pentru tatăl meu“ (Ed. Vinea, 2010), lipsită de ecouri semnificative, din pricina difuzării precare. Din câte ştiu, doar Marius Chivu (în „Dilema veche“), Naomi Ionică (în „Corpul T“) şi semnatarul acestei cronici (în „Caiete critice“) au comentat-o. Acolo se observa, şi nu doar din titlu, că secţiunile, trei la număr, comunică. Textele funcţionau ca reacţii în lanţ. Secţiunile întâi şi a doua reluau poeme din „Biographia litteraria“ (2006), respectiv din „Monstrul fericit“ (2009). Iar finalul conţinea inedite. Regăseam traseul unui program. De la adâncirea traumelor se ajungea la expierea lor. Şi nu ar fi reuşit fără delicata, mântuitoarea şi cizelata experienţă a lui „Sebastian în vis“. Cu ajutorul blogopoemului, scriitorul a atins echilibrul interior. De asemenea, exerciţiul manierist (în sensul de sigiliu retoric, nu de modalitate sâcâitoare de a redacta) l-a ajut să se desprindă de tripticul sextinelor întrebuinţat de John Berryman în „Dream Songs“.
Astfel, deşi abordează tot tema tatălui defunct, „Frânghia înflorită“ recurge la alte mecanisme de generare a literaturii. Asistăm la încă o reinventare. Iar lucrul merită aprecieri nedisimulate. Strofa de şase versuri lasă locul terţinei. Nu ştiu cum să interpretez cât mai adecvat mutaţia prozodică. Ezit să cred că provine din adoptarea structurii profetice utilizate de Nostradamus, chiar dacă s-ar susţine şi precedenta ipoteză, într-una dintre bucăţile cele mai impregnate de consistenţa înspăimântătoare a realităţii: „Dragule, aici a început deja./ Nu mai poate dura mult/ până începe şi la voi.// Cubuleţele de pământ sar zi şi noapte/ ca dopurile de şampanie/ de pe răposaţii pe care îi învelesc“ (p. 54). Această linişte a acceptării damnării, rostită cu blazarea celui mai păţit dintre muritori, este una dintre însuşirile care impun valoarea „Frânghiei înflorite“.
Răspunsul potrivit îi aparţine lui Radu Vancu, într-unul dintre textele-pandant, aşezate între paranteze drepte, ca şi cum ar fi nişte interpolări. De fapt, joacă rolul unor exegeze, similare cu „Filozofia compoziţiei“, în care Edgar A. Poe explica obţinerea efectelor din „Corbul“. Diferenţa constă în detaliul că poetul sibian priveşte situaţiile creatoare dintr-o perspectivă domestică. Dar comentariul se transformă în proză lirică, urmând schema tropilor din poezia propriu-zisă. Sintaxa se bazează pe juxtapuneri şi, în special, pe analogii. Semantica, pe comparaţii. În fine, strategia de captatio benevolentiae recurge la exagerarea modestiei, căutând să ascundă o conştiinţă etică şi estetică inhibatoare: „Poate că textele astea sunt o încercare de împăcare între „Sebastian în vis“ şi „Amintiri pentru tatăl meu“. Subconştientul meu mic-burghez vrea să facă ordine, să aşeze în silogism microarmonia şi catastrofa, să regizeze un cartoon feeric după un scenariu deprimist. Ca o gospodină care înşiruie pe mileurile etajerei poza bărbatului spânzurat alături de pozele copiilor. Că aşa-i frumos“ (p. 21).
Cred că s-ar ivi o cale suplimentară de înţelegere a opţiunii pentru terţet. O identificăm spre sfârşitul colecţiei, când Radu Vancu dezvăluie matriţa după care şi-a alcătuit poemele. Constrângerea impusă este reluarea unei formule oraculare de trei rânduri, însoţită de o marcă afectivă. Şi se poate specula oricât despre mistica acelei cifre. Urmează o serie de strofe egale în dimensiune cu cea iniţială, în care ascultăm monoloagele defunctului. După aceea, se produce trezirea din vis şi pendularea între două stări contradictorii – spaima şi seninătatea: „Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,/ când te lasă inima să-l visezi// Dragule, [...]“. Şi cum bănuiesc că schema de redactare are menirea de a instiga la efectuarea unui test de creative writing, mă încumet să dau curs provocării, cu riscul de a mă compromite. Am o mică speranţă că nu voi ieşi jerpelit, ştiind coordonatele cărţii: „Dragule, dacă aş scrie un vers/ Aş păta definitiv frânghia/ Însă ne-au dat pensule şi culori cum are Dumnezeu“.
Mă întreb cât datorează declanşatorul poetic romanului „Cel mai iubit dintre pământeni“, în special propoziţiilor din incipit: „Moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător“. Evit să dau o soluţie, din pricina riscului de a exagera filiaţiile. Altceva merită scos în relief. Anume că nicio piesă nu poartă titlu. S-ar deduce de aici intenţia de a scrie o macropoezie, după un scenariu predefinit. Iar paradigmele sunt Berryman şi Leonid Dimov, unul prezent pretutindeni în activitatea lui Radu Vancu, altul stabilizat de la şlefuirea lui „Sebastian în vis“, unde liderul onirismului poetic figura cu o coafură decadentă („cu părul mov“): „Ce se poate citi aici e mai degrabă o carte de vise decât o carte de poezie“ (p. 31).

Familia Vancu

Chiar dacă nedeclarate ori ascunse temeinic, întâlnim şi alte surse. De pildă, jocurile de cuvinte practicate de Şerban Foarţă. Sau critica poematică a lui Lucian Raicu. Şi, nu în ultimul rând, titlurile a trei volume de Mircea Cărtărescu. Afinii culturali şi rudele fac parte din clanul în care se mişcă Radu Vancu. Dezinvoltura lui vizează lejeritatea în a-şi apropria strategii diverse şi contrazicerea câtorva poncife referitoare la douămiism: „Poezia-ca-artă-de-familie: formula poate părea minimalistă, însă la drept vorbind e taman pe dos, de un un maximalism utopic. […] Chiar şi în epoca twitter, a topi mia de pagini în lama de ras a unei cărţi de poemaşe mi se pare, spuneam, un proiect crâncen de maximalist. Fiindcă, dacă orice om e un un univers, cum dictează clişeul, atunci orice familie e un plurivers. În care încape totul – şi chiar contrariul lui“ (p. 56).
Poate cel mai interesant, eficient şi bulversant intertext provine din raportările la volumele anterioare. Citind cu răbdare tot ce a publicat până acum autorul, întrezărim, prin intermediul poeziei „Vis cu tine“, inclus în „Biographia litteraria“, deschiderea spre configurarea cărţii recent editate. Înainte, conversaţia cu tatăl rămânea defectivă de replică. Acum, arhitectura conţine ambele voci. Mai mult, sunt precumpănitoare intervenţiile bărbatului decedat. Tipărirea „Frânghiei înflorite“ era anunţă de „Sfoara de rafie“, ultimul poem din „Amintiri pentru tatăl meu“, în care apare imaginea morţilor sărind din coşciuge şi a inversării relaţiei filiale între protagonişti. Drept care, părintele devenea copilul literar al fiului. Un alt episod anticipat în „Amintiri pentru tatăl meu“ provine din „Pufnetul & chicoteala“, unde auzim blestemul preotului aruncat în biserică asupra suicidului. Secvenţa se dovedea crudă şi trepidantă prin constrastul între chipul plin de ură al clericului şi faţa liniştită a decedatului, gata să cârcotească pe seama excesului de zel al predicatorului, care uitase că în Casa Domnului lumea caută alinare, nu ameninţări şi sentinţe: „îl ascultai cu mâinile încrucişate pe piept,/ zâmbind şăgalnic/ îmi era teamă// că o să pufneşti tam-nesam în râs“. Continuarea  se menţine în acelaşi registru al răsturnării convenţiilor aşa-zis normale. Radu Vancu oferă o literatură a tremurării din toate încheieturile. Dinţii clănţănesc. Aerul se codeşte în plămâni. Iar inima acceptă o infinitate de extrasistole. Contracararea prejudecăţilor cu situaţii egale şi de semn contrar reprezintă un alt punct forte al „Frânghiei înflorite“. Memoria nu naşte strigoi, ci entităţi a căror veselie îl îngrozeşte până şi pe stăpânul iadului, care ştie că a pierdut un suflet bun de torturat. Dragostea îi salvează pe cei mai păcătoşi: „Dragule, de fiecare dată când mă visezi/ pe aici se fac nişte zile încântătoare,/ de îndată ce în capul tău începe visul// bietul diavol vine fuguţa la mine,/ îmi prinde faţa-n palme/ şi plânge în hohote deasupra sicriului“ (p. 16).
Poezia din „Frânghia înflorită“ seamănă cu o şedinţă de spiritism. Veştile aduse nu înfioară prin detaliile rupte din „Divina comedie“ sau din „Călătoria Maicii Domnului la iad“. Ci tocmai prin adoptarea unei tonalităţi persiflante. Tatăl povesteşte ca un Ivan Turbincă pus pe şotii. Le joacă renghiuri demonilor, se bucură de ghiduşiile divinităţii, în ale cărui graţii se află, şi se amuză de metodele folosite de alţii ca să-şi ia zilele: „Noi, sinucigaşii, ne-am trezit fiecare/ aşa cum ne-am făcut felul./ Unul cu un cuţit în inimă,// altul cu glonţul în creier,/ altul cu venele deschise./ Însă se lucrează din greu la imagine.// Eu am primit acelaşi maiou flendurit/ în care m-am spânzurat// şi te aştept tot cu ştreangul la gât,// dar rafiei i s-a poruncit să înflorească,/ iar Dumnezeu pictează fluturi/ pe fiecare petală din ştreangul de flori,// atent de parcă mi-ar fi/ cel mai bun prieten/ bărbierindu-mă pentru nuntă“ (p. 54).
Acesta este Vancu, aceasta este cartea lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, pornind de la o constatare din poemul citat mai devreme („Ca de obicei, după dezastru/ lumea e perfectă“, p. 55), deja consacratul scriitor deţine abilitatea să transforme adevăratele amintiri în cele mai bune dintre textele posibile.

2 comentarii:

Mădălin Ciortea 5 iulie 2012, 16:24  

Mult m-am bucurat să vă găsesc blogul!
Referitor la cronica primită de dumneavoastră, apreciez vastitatea detaliilor, minuțiozitatea descriptivă care contrastează mult cu epoca exprimărilor cât mai scurte, în care aleatoriu trăim.

Radu Vancu 5 iulie 2012, 17:27  

Şi eu mă bucur că mi-aţi găsit blogul. :)
Da, aveţi dreptate, e exemplară lectura minuţioasă a cronicarului. M-a bucurat & m-a intimdat, în egală măsură. :)

Trimiteți un comentariu

Statistici

  ©Radu Vancu - Sebastian în vis - Template by Dicas Blogger.

SUS