Seară de poezie la "Humanitas"

Vineri, de la şase, vor citi poezie în subterana librăriei Humanitas trei poeţi români şi unul american, adică Romulus Bucur, Caius Dobrescu, Chris Tanasescu şi Martin Woodside. Pe primii trei îi ştiţi, al patrulea e bursier Fulbright în România, traduce din poezia română (pe care o cunoaşte cum extrem de puţini străini o fac şi, mai ales, o citeşte în original - poate şi pentru că soţia lui e româncă) şi, mai ales, e unul dintre cei mai buni poeţi americani tineri - sper să citească la Sibiu şi ciclul intitulat "Când Frank Sinatra era consilierul meu matrimonial", să vă convingeţi.
AŞadar, veniţi, privighetorile vor cânta... :)

Read more...

Despre prietenia literară

Ducând mai departe teza lui Allan Bloom din Dragostea şi prietenia, cred că, atunci când literele, culorile sau sunetele ei se transsubstanţiază în emoţii şi sentimente, şi când acestea, la rândul lor, se transformă în prietenia între doi sau mai mulţi oameni care îşi regăsesc astfel fiinţa lor mai bună, cultura devine viaţa în cea mai înaltă manifestare a ei. Din acest punct de vedere am avut şi noi cultură sub comunism. Nu romanele conformist neconformiste care dezvăluiau cu voie de la poliţie orori ale obsedantului deceniu, nu metaforita lirică sunt semnele culturii române din acea jumătate de secol. Marile prietenii culturale sunt semnul sigur că şi la noi cultura a fost vie. Limitându-mă la exemple din literatură, aş spune că pentru români cultura s-a întrupat în acel daimon al prieteniei care purta prenumele (aproape supranumele) de Nichita, în prietenia fabuloasă dintre Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Ion Vianu şi Miron Chiraleu (în cazul acestuia din urmă politica a ucis cultura, distrugându-i fizic receptaculul), în prietenia dintre cerchiştii de la Sibiu, mai cu seamă cea dintre I. Negoiţescu şi Radu Stanca... Nu numai prin aceştia, dar mai ales prin ei. Am avut, da, şi noi cultură sub comunism, însă nu cultura prin rezistenţă, cum se tot spune, ci cultura prin existenţă.

Read more...

Anahoretul şi monarhul ping-pongului. Tot suedezi, de

Constat că-mi tot vin flashuri din expediţia scandinavă - detalii, căsuţe din campusul de la Biskops Arno, feţe din cantina studenţească (de exemplu, un asiatic înalt purtând permanent pe cap o coroană albastră de carton şi, uneori, o paletă de ping-pong în mâna stângă; am crezut că-i un soi de tradiţie a locului, o fi pierdut omul vreun pariu sau, dimpotrivă, o fi câştigat vreun turneu de tenis de masă; i-am întrebat pe poeţii suedezi, Sofia Stenstrom fiind absolventă de Biskops Arno - nu, nu era nici o tradiţie a locului; omul se simţea bine încoronat şi basta.)
În seara asta mi-am amintit de un poet tare ciudat, Verner Bostrom; nu l-am cunoscut, ar fi fost şi dificil, e mort din 1982 :) Însă mi-a povestit despre el David Vikgren, care tocmai prefaţase la o editură importantă o ediţie completă din poemele lui Bostrom. Tipul, născut în 1896, fusese un anarhist total, a trăit câteva zeci de ani într-o colibă în munţi, construită de el; se lipsise voluntar de tot confortul civilizaţiei, nu avea nici măcar curent electric, trăia mult mai rău decât Robinson pe insulă (acela îl avea pe Vineri). Şi a trăit aşa (fericit?) până la 86 de ani, când coliba a luat foc (sau i-a dat el? nu e clar) şi a ars odată cu ea. Au rămas în urma lui, neatinse de flăcări, nişte caiete cu poeme bizare, compuse din câteva versuri descriptive, un soi de fişe meteo-psihologice, reluate dintr-un poem în altul cu minime schimbări - practic doar un cuvânt-două schimbat de la un poem la cel ce-i succeda în ziua proximă. "Schimbări după care vezi cum trece timpul. Poeme-calendar, you'll either love them or hate them", a încheiat David.
Am văzut într-o librărie din Stockholm ediţia din "Lander", cum se numeşte cartea, dar acolo a şi rămas, era numai în suedeză, şi nu pricepeam mare lucru (şi, ca să fiu drept, era şi cam scumpă :P). Aşa că voi rămâne, probabil, un necititor avizat al poemelor lui Bostrom. Merită însă să-i căutaţi poza pe net, dacă s-o fi găsind, arăta chiar ca Robinson Crusoe, dacă-mi aduc eu bine aminte. (Sau ca Alexander Selkirk, în fine.)
De ce mi-oi fi adus eu aminte de anahoretul de Bostrom? Sau de monarhul ping-pongului? Nessun maggior dolor che ricordarsi... :)

Read more...

Întrebarea suedeză

În pauza recitalului de la ICR Stockholm (impecabil organizat - mulţumim încă o dată, Eva Leonte!), am avut două conversaţii care m-au bucurat. Prima a fost cu Gabriela Melinescu, care mi-a vorbit aşa de frumos de Claudiu Komartin, încât m-a făcut să cred că n-a fost decât un coşmar al meu acela cu cam toţi poeţii şaizecişti şi destui dintre optzecişti gata oricând să-ţi explice cum devine chestiunea cu tinerii mizerabilişti & pornografi & inculţi & netalentaţi ş.a.m.d. A doua, cu un domn suedez, nescriitor, care îmi vorbea aşa de firesc şi de familiar de poezia Anei Blandiana, a Adelei Greceanu, a lui Ioan Es. Pop, a lui Marius Ianuş şi încă destui alţi poeţi români că am început să mă întreb la un moment dat dacă nu visez iar.
Şi acum ajungem la chestiune: domnul acesta mi-a pus o întrebare care m-a lăsat bouche bée . De ce, adică, aşa de mulţi poeţi români aleg să semneze cu pseudonim? Poeţii suedezi, zicea dumnealui, nu fac niciodată asta, pe când cei amintiţi de el semnau toţi altfel decât în buletin (chiar şi Ioan Es. Pop, graţie faimosului & misteriosului "Es."). Însă, reflectând un pic, mi-am dat seama că năravul e mai vechi - cel puţin de la Eminoviciul devenit Eminescu, trecând prin Theodorescu-Arghezi, Vasiliu-Bacovia, Barbilian-Barbu, apoi avangardist prin Rosenstock-Tzara şi Iovanaki-Vinea şi tot aşa.
Aşa că vă pun şi vouă întrebarea suedeză: de ce are poetul român nevoie de pseudonim?

Read more...

Poeme de Leif Holmstrand

Din volumul Mai departe în lume (2005)



Barbarul


Câinii sunt oameni fără căpătâi, beţi morţi, toropiţi de soare. Flori de culori neaşteptate şi fluturi mari. În spatele barurilor, lângă o faţadă, sub un tufăriş verde-închis: patru animăluţe cu dinţi de ierbivore, un spate, pe spate o pată albăstruie. Muşchi mişcându-se clar sub ţesătura uzată. Patru pârâituri mici după ce un pumn izbeşte un zid de cărămidă. Turnuri de oţel şi clădiri insalubre, cerşetori, derbedei tineri, impresii prelucrate digital. Nimeni nu calcă pe câini. Memoria se hotărăşte şi se întoarce brusc pe călcâie. Labele mele copilăreşti îşi înfig ghearele în părul tău. Devin ameninţător, atacăm, luăm portofelul, lovim, pumnii lasă urme în pietrişul pătat de ulei. Porcii se sperie şi se înfurie. Casa pârâie şi tufa arde. Mă lupt cu lentilele camerei.


Păianjenul


Ea călcă cu talpa goală pe păianjenul domesticit, inofensiv, deşi uriaş. Mişcarea fu expresivă scenic, un soi de dans-semnal pentru dezgust. Încercasem îndelung şi în van să capturez păianjenul într-un borcan, fără să îndrăznesc să-l ating, iar energia ei furioasă mă sperie. Însă ceea ce-mi dădea fiori reci de groază era evidenta ei nesinceritate, calitatea teatrală şi demonstrativă a acţiunii.


Porcuşorul


Un porcuşor era bolnav. Apă cenuşie îi picura din încreţiturile pielii şi se prefăcea în gheaţă pe pământul degerat.
L-am încălzit.
Când şi-a ridicat capul din puloverul meu, micuţul rât vorbea.

Read more...

Suedia. Câinii, alcoolul, Nostalgia

În Stockholm, tot suedezul are câinele lui. Pe care-l poartă ca pe un fel de buletin de identitate umană, să arate că are şi el suflet, cum ar veni. Însă nicăieri n-am văzut câini mai bizari: tăiaţi în cele mai ascuţite unghiuri, cu corpul aşezat nu paralel cu solul, ci formând cu labele un triunghi scalen, cu fizionomii nu non-canine, dar non-animale, copiaţi din coşmarurile desenatorilor de ultimă generaţie de la Cartoon Network.
Or fi, poate, corelativii obiectivi ai coşmarurilor suedeze. Pentru că au destule - sunt depresivi, de unde şi rata dodoloaţă a sinuciderilor. Cu atâta noapte pe cap, e de înţeles. De aceea şi alcoolurile sunt drămuite - în comerţul obişnuit găseşti numai bere de maxim 3 la sută, pentru orice altfel de etili trebuie musai să cauţi un magazin din reţeaua System Bolaget, specializat exclusiv pe băuturi alcoolice. Relativ ieftine, de altfel.
Apropo de vise colorate şi în demenţă - Cărtărescu e acolo într-adevăr "very big", cum îmi ziceau toţi, inclusiv Anna Hallberg (poetă bună şi critic influent, cu rubrică de cronică în cel mai important cotidian suedez); în unele librării am văzut că era cel mai bine reprezentat scriitor pe plan mondial (da, da!). Iar pe insulă, la Biskops Arno adică, cam toţi studenţii citiseră măcar Nostalgia, unii (cei mai mulţi, de fapt) cu entuziasm. (Eram aproape gelos pe ei, ăla era entuziasmul meu!) Am avut deseori senzaţia că eram privit cu simpatie ca român pentru că eram din ţara lui Mircea Cărtărescu - Ministerul de Externe "Orbitor" a făcut pentru ţărişoară mai mult decât tot aparatul administrativ de stat plus toţi patrioţii de ocazie şi de pleaşcă. Cărtărescu şi ICR Stockholm, astea-s cam singurele lucruri asociate curent cu România.
Până şi comunistului de Ali îi plăcea capitalistul Mircea Cărtărescu. Să mai spui că arta nu e transideologică...

Read more...