M.I. & Nichita

Mircea Ivănescu (26 martie 1931 - 21 iulie 2011)

despre moarte ca revedere

1.

sigur că nu este adevărat. murind

nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung

care te poartă cu ochii închişi – şi te leagănă –

şi la început e un somn, şi pe urmă o uitare –

şi pe urmă timpul îşi pierde orice înţeles,

este numai o linişte care se întoarce asupra ei înseşi

cu un singur ecou – şi acela e-un nimb,

ca flacăra lumânării – şi pe urmă lumina

îşi pierde orice înţeles – şi pe urmă tăcerea

îşi lasă deoparte înţelesul – şi suspendat

în ceva care nu mai are vreun înţeles – şi nimic pe urmă, nici

descărnarea de înţelesuri, plutirea în nimic,

cu scheletul nefiinţei, gură în gură,

nu mai există. pe urmă nu mai este nici un pe urmă

dar nici vreun acum, şi nu mai este nici moarte.

2.

dar moartea este o revedere totuşi – însă de partea

aceasta a ei, cel care rămâne îşi deschide

ochii deodată – (şi ceea ce vede atunci

dacă are să uite vreodată, un popor nevăzut de furnici

îi va muşca ochii, şi nu vor mai vedea ochii lui după aceea

decât contururi). cel care a privit moartea

luând chipul unei fiinţe – vede din nou

ceea ce nu s-a văzut niciodată de la facerea lumii,

ceea ce se vede mereu – şi oricât de repede

şi-ar acoperi ochii – oricât de tare

ar gâfâi, să-şi acopere asurzitoarea lumină a tăcerii

din ochi, din urechi – ceea ce a văzut el atunci

a fost înfăţişarea adevărată, a fost

- dar adevărul nu mai înseamnă aici nimic –

a fost ceea ce se priveşte pentru întâia dată

şi fără urmare.

***

se intră greu în moarte? uneori

se trece atâta de greu prin paloare – rămâne

pe obrazul cel de alături o spaimă care decolorează

trăsăturile, şi le coboară în cearcăne, şi ochii măriţi

nu mai aud răspunsul, şi caută, caută.

pe urmă, paloarea rămâne, aşa cum la bolnavii de cord

obrazul, fruntea capătă o paliditate care nu e

a spaimei – căci prin spaimă treci, şi apoi respiri –

dar lumina aceasta de ceară stă. se moare încet,

desigur, pentru că mâna este obişnuită să încerce

mereu câte un gest, pentru că ochiul vede mereu –

chiar şi nemişcare. şi chiar

şi întunericul care se lasă – şi înconjoară totul.

şi, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,

că nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva

care simte lumina, şi bucuria, şi pierderea oarbă a contururilor

şi care mai vrea să mai treacă ceva din toate acestea

gesturile care să înconjoare obiecte – şi ochii să vadă

şi trupul întreg să respire. mereu, în timp ce un om,

sub flacăra palidă care i se aşează pe faţă

trăsăturile i se schimbă, mai caută încă.

şi pe urmă când, în sfârşit, chipul se opreşte, şi nemişcat

aşteaptă acum veşnicia – nici atunci

nu s-a terminat totul. căci spaima care ne-alungă

în noi înşine când privim nemişcarea aceasta, ne fugăreşte

până când ne auzim chinuiţi respirând, spaima aceasta

o mai bântuie pe fiinţa de alături, întinsă într-un lent

pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate

şi cu tăcerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta

înseamnă că nimeni nu moare, cel puţin încă un timp,

câtă vreme ţi-e frică privindu-i pe cei care au murit.

şi poate că aşa e mai bine. se moare greu. nemişcarea,

tăcerea, lumina gălbuie şi spaima –

ochii închişi, adânciţi, buzele strânse, decolorate,

- toate acestea sunt semne. dar moartea rămâne

şi în cei care sunt încă vii şi privesc. şi moartea, în cei vii,

nu mai e nemişcarea – chiar dacă a spaimei desigur.

moartea e o lumină decolorată. privirea spre ea

e şi frică şi flacără scurtă – mată, gălbuie – şi oarbă

aşezare de vorbe.

Nichita Stănescu (31 martie 1933 - 13 decembrie 1983)

 Al meu suflet, Psyhée

A venit îngerul şi mi-a zis:

- Eşti un porc de câine,

o jigodie şi un rât.

Pune iarba sub umbra ta care-o apasă;

mocirlă se numeşte respiraţia ta!

- De ce, i-am strigat, de ce?

- Fără pricină!

A venit îngerul şi mi-a zis:

- Mai străvezie este sticla

decât cel mai statornic gând opac al tău!

În curând ai să mori şi viermi

îţi vor forfoti în nări, în bot, în rât, în trompă!

- De ce, i-am strigat, de ce?

- Fără pricină!... îmi zise îngerul.

Apoi îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul, ah, îngerul

a plecat cu aripi de aur zburând

într-un aer de aur.

Fluturi de aur fâlfâiau

în aura îngerului de aur.

El zbura aurit,

era cu totul şi cu totul de aur.

El se îndepărta către o depărtare de aur,

în care apunea soarele de aur.

- De ce te îndepărtezi de mine, i-am strigat,

de ce pleci, de ce?

- Fără pricină, mi-a răspuns, fără pricină...

A cumpăra un câine

A venit îngerul şi mi-a spus: 
- Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga
erau lătrătoare.
- Nu vrei să cumperi un câine? - 
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea 
lătrătoare,
dând din sânge ca dintr-o coadă?
- Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea 
dădea din sânge ca dintr-o coadă.