"Epitaf la un tiran". W.H. Auden despre Ion Iliescu
Sigur că textul lui Auden nu-i propriu-zis dedicat lui Ion Iliescu, dar de fiecare dată când mă gândesc la poemul ăsta îmi vine în minte Ion Iliescu (un preşedinte al României al cărui singur merit care-mi vine-n minte e acela că a avut norocul să fie colegul de liceu al marelui poet Mircea Ivănescu. Şi să fie născut pe 3 martie, în aceeaşi zi cu prietenul meu Dragoş Varga, căruia-i urez să trăiască mulţi ani fericiţi. Prietenului, adică, nu preşedintelui.)
Iată, deci, poemul lui Auden (plus o traducere la minut).
Epitaph on a Tyrant
Perfection, of a kind, was what he was after,
And the poetry he invented was easy to understand;
He knew human folly like the back of his hand,
And was greatly interested in armies and fleets;
When he laughed, respectable senators burst with laughter,
And when he cried the little children died in the streets.
And the poetry he invented was easy to understand;
He knew human folly like the back of his hand,
And was greatly interested in armies and fleets;
When he laughed, respectable senators burst with laughter,
And when he cried the little children died in the streets.
January, 1939
Epitaf la un tiran
Perfecţiunea, de un anume fel, asta căuta pe lume,
Iar poezia inventată de el se-nţelegea ca-n palmă;
Cunoştea nebunia umană ca pe propria palmă,
Şi era interesat de orice armată şi escadră;
Când râdea, senatori respectabili râdeau cu spume,
Iar când plângea, copilaşii mureau pe stradă.
Ianuarie, 1939
pe iliescu, chestia asta il face sa para mai cool decat e.
Cool ca naiba, cum ar veni! :)
"Iar când plângea, copilaşii mureau pe stradă."
e aşa evident că ai greşit numele tiranului!
iar copiii sunt cei de la maternitatea giuleşti, clar.
Domnule Geacăr, e aşa de trist când sar liberalii să-l apere pe Iliescu...
Şi, până una-alta, singurul preşedinte post-89 murdar de sânge e Iliescu. La propriu, fără metaforă. Fiindcă, oricât de ciudat vi se pare, copiii de la maternitatea Giuleşti n-au fost ucişi de Băsescu.
Dar, în fine, când liberalii ajung să-l admire pe Iliescu, fireşte că posibilitatea oricărui dialog raţional încetează.
aici e vb de literatura, nu?
în alta ordine, nimic nu e mai trist decat sa stai cu ochii la iliescu, cand el nu mai conteaza de aproape 8 ani, şi să-ţi asumi tacit stilul grosolan, iresponsabil, al lui băsescu.
copiii morţi de la materitatea giuleşti pot fi puşi lejer în sarcina regimului băsescu, care a concediat personalul medical, sau l-a alungat din ţară.
Felicitări, Radu.
Fiindcă tocmai i-am văzut la tv zâmbetul de bătrînel amabil, de pe vremea cînd nu era deloc un bătrînel amabil, ci stătea în spatele cuplului Ceauşescu, la o partidă de tenis.
Timpul nu lustrează şi nu lustruieşte, mă gîndesc la povestirea lui Nabokov unde într-o noapte aspră, la uşa unei căsuţe, bate un bătrînel, un biet bătrînel... E primit, tratat cu toată blândeţea din lume, pentru ca treptat să se afle: nu fusese la viaţa lui "decît un..." Urmarea o caută fiecare unde vrea şi unde poate. Nu există bătrînei amabili, ci oameni şi oameni.
iată punctele pe i.i. mi-l imaginez pe ilici la 9 ani, jucând "ţară, ţară, vrem ostaşi", pe când auden scria poemul.
George Geacăr: După cum spuneam.
Veronica: Ştiu şi eu câţiva bătrânei din ăştia amabili care-mi aduc în minte vorba celebră a lui Noica: la bătrâneţe, fiecare rahat vrea să-şi scrie memoriile de trandafir. :)
Holicica: Absolut memorabilă imaginea :)
In hruba prietenului meu Manuel, am scris asta, rontaind bomboane amarui si privind sinii mari ai tristetii lipindu-se de geam:
Dimineata, mina intinsa peste ape
Oof, iar treaz în circul formelor
Rozul întunecat al conştiinţei ronţăie
buze astea care înghit încet moartea
Lapte şi iar lapte
bere şi goluri tăcute
Pînă cînd copitele somnului
Caligrafiază cosmarul
In poienile mahmurelii
Iar treaz, treaz pînă după
Din câte-mi aduc aminte, e aşa de greu când eşti treaz după...
Trimiteți un comentariu