Teodora Coman, poem în "Dilema Veche"

În anul I de facultate, am remarcat la puţinele cursuri pe care le frecventam o fată ca un oximoron ambulant: era Delicateţea şi Timiditatea încotoşmănate într-o agresivă, hipermasculină geacă de motociclist. Taciturnă şi retrasă, nu participa la ciripelile policolore din pauze, stătea pur şi simplu în bancă şi privea pe geam. Dacă încercai să vorbeşti cu ea, îşi activa imediat suma de mecanisme retractile, aveai impresia că se retrage în geaca ei de piele ca o ţestoasă înţeleaptă în faţa unei plictiseli bâzâitoare.
În puţinele ocazii când era forţată să vorbească la vreun seminar, era remarcabilă - nu doar întrucât citise considerabil, dar vorbea pur şi simplu în cunoştinţă de cauză. Îmi aduc şi azi aminte discuţiile noastre despre Nietzsche, din anul II sau III, precum şi entuziasmul nostru comun pentru Cărtărescu - aşa am descoperit că Teodora Coman (căci despre ea e vorba, desigur) e şi o excelentă desenatoare, ilustrase admirabil câteva pasaje din Levantul.
Apoi, după ce am terminat facultatea şi am ajuns redactor la Transilvania, am convins-o să-mi dea pentru revistă texte despre diverşi pictori - scrise excelent, la un nivel pe care puţini comentatori autohtoni al artelor plastice îl ating. După câţiva ani, a început să scrie despre poezie - cronici ale imaginarului material, de asemenea excelente - singurul eventual cusur fiind că, prea atentă la zisul imaginar material, risca uneori (rareori, mai precis) să piardă din vedere limbajul poetic. În fine, în vremea din urmă Teodora a scos la iveală teancuri de poezie, consistente în toate sensurile cuvântului; ştiam că scrie, îmi spusese soţul ei, Marian Coman (coordonatorul librăriei Humanitas din Sibiu), prietenul meu drag din anii liceului, dar refuzase până recent să-mi arate.
Anul ăsta, însă, Teodora a făcut pasul decisiv şi şi-a început existenţa de poet - a participat chiar la Tabăra de poezie de la Săvârşin, unde a făcut o impresie excelentă. Iar acum, în dimineaţa asta, dau pe site-ul Dilemei vechi de un frumos poem al ei. Semn că lucrurile merg în direcţia în care trebuie.
E tare reconfortant să vezi poezia lucrând în şi cu prietenii tăi. Îţi dă senzaţia că nu-i totul pierdut.

L.E. Am primit şi poza Teodorei în geaca macho - iată deci Oximoronul :) :