Radu către Claudiu. Al doilea răspuns

Dragule,

De-ai şti cât mă bucur că a pornit, până la urmă, centrala mansardei din Belgrave Square şi nu s-a arătat drăcuşorul în chip de Moş Gerilă pe acolo! Dar tu să ai totuşi grijă, ştii bine că unul dintre trucurile lui favorite e să te facă să crezi că nu există. De asta e atât de îngrijorător că Occidentul nu mai crede în diavol. L-a înlocuit cu o sumă de explicaţii tehnice, de la cele psihanalitice la cele privind chimismele din creier, şi cu asta crede că basta. În fine, îmi înăbuşesc fibra de pastor neoprotestant şi-ţi spun că e reconfortant să te văd prins în, deocamdată, mici reţele de amiciţii literare, convorbind despre ţărişoară prin scunde taverne mohorâte cu pitoreşti cetăţeni imigraţi, scanând districtele de la periferie & stuff. Îmblânzind, adică, pohetic teritoriul.

Să nu mai bat însă apa-n piuă: ai scris cu atâta empatie şi generozitate despre poemele mele altfel cam gothice şi pathetice, încât m-ai pus  într-o situaţie de gambit; ai grupat în jurul meu atâtea figuri textuale (şi inter-), încât nu pot adică ieşi onorabil din situaţie decât făcând un sacrificiu, transportând, adică, totul în regimul ironiei (pentru că, dacă aş lua întru totul în serios lucrurile pe care cu atâta evidentă şi iradiantă prietenie mi le-ai scris, pe de o parte mi-aş pierde minţile, pe de alta m-aş face complet şi iremediabil de râs). Mă grăbesc, iată (şi sunt cu atât mai grăbit, cu cât mai emoţionat) (şi, de asemenea, cu atât mai parentetic), să produc gambitul: zice-se că, la o sindrofie publică, Caragiale i-ar fi interpelat pe cei care-l prezentau: „Domnilor, nu vi se pare că m-aţi lăudat cam mult? Căci mie nu mi se pare”.

Acum, după ce am aşezat ironia la cheia partiturii, pot să-ţi spun liniştit şi cutremurat că lectura ta e atât de pe dinăuntru, încât se apropie de-a dreptul de divinaţie; spui, de pildă, că Iubitul tău mortul te-a trimis la „te-am sărutat eu mortul”, genialul vers al lui Mazilescu; ei bine, exact de la versul amintit de tine a plecat primul poem din cartea asta (dacă va fi să fie vreodată o carte), detectorul tău intertextual a funcţionat atât de precis, încât m-a lăsat buşbe precum pe Watson deducţiile lui Sherlock. Apoi, vorbeşti de „pluriversul care e Familia Vancu” – or, Familia Vancu e chiar unul dintre titlurile care m-au tentat când am început să înţeleg ce e cu cartea asta şi unde vrea ea să ajungă (dacă va fi să fie vreodată etc.) Am renunţat la el pentru că prea era prezumţios intertextul cu un poet atât de minunat precum Cristian Popescu (ca să nu mai amintesc de Familia P. a lui Sośnicki, cu care sigur că nu are nimic în comun cartea asta, dar, dacă va fi să fie vreodată propriu-zis „carte”, mi-ar plăcea să se întâmple asta la Blecher – şi n-aş vrea să plagiez taman titlurile editurii noastre!).

E atâta clarviziune în lectura ta, încât ea poate părea magică – aşa cum îi păreau la început deducţiile lui Sherlock neiniţiatului Watson. Şi, după cum bunul doctor înţelege că există o explicaţie raţională pentru clarviziunea prietenului său (iar explicaţia aceasta raţională e Raţiunea însăşi), tot astfel există o explicaţie şi pentru hermeneutica ta quasi-magică – tu înţelegi poezia qua empatie, ca pe un transport empatic de informaţie – nu spuneai tu, acum câţiva ani (câţiva bieţi ani de care ne despart ere geologice), că „miza este acum refacerea punţilor, comunicarea nemijlocită, iubirea”? Aşadar, când citeşti poezie, tu refaci punţi; reconstruieşti podurile arse din propria lor cenuşă. Dacă podurile leagă puncte din spaţiu pe deasupra accidentelor de relief, poezia anulează orice fel de accidente: accidentul de a avea condiţionarea corpului, a rasei, a sexului, a naţionalităţii, accidentul de a fi nevoit să trăieşti printre cele mai atroce & angelice animale (oamenii, fireşte), accidentul de a nu mai fi nevoit să trăieşti printre ei, accidentul de a avea o inimă în amintitul corp, accidentul de a nu o mai avea ş.a.m.d. Cu toate accidente & peste toate aceste accidente se poate empatiza – se poate face, deci, poezie.

Poezia qua empatie, deci; sau, mai puţin neologic spus, poezia ca prietenie. Că tot am pomenit de condiţionări: prietenia mi se pare condiţia însăşi a poeziei. De la primul poet, Ghilgameş, plângând peste cadavrul prietenului său, şi până la postumanii de azi – nici unul dintre poeţi, fie el oricât de mizantrop, n-a putut rezista energiei empatice a poeziei. Până şi un hiper-melancolic ca Eminescu, atrabilar până la limita mizantropiei, convins până în măduvă & meninge de singurătatea noastră esenţială, şi-a inventat un mare prieten în burduhosul & mâncăul geniu jovial din Ţicăul Iaşului. Ce-şi vor fi spunând în dispariţiile lor ce puteau dura cu zilele, sunt lucruri pierdute pentru umanitate. Oximoronul acestei prietenii e însă unul dintre cele mai luminoase lucruri ale literaturii noastre pe cale de maturizare. E prima, şi poate cea mai eclatantă, dovadă că şi la noi poezia are suficientă forţă încât să poată funcţiona empatic, să ia adică în posesiune două corpuri şi să le transsubstanţieze în energia aia specială – că şi la noi poate funcţiona ca o comunicare directă de la suflet la suflet, cum cerea, exact în acelaşi timp, genialul voyou. Că şi la noi, adică, se poate.

E deplorabil că, la noi, prietenia literară e înţeleasă peiorativ; iată, Daniel Cristea-Enache tocmai comite ironii despre „comèdia Vancu-Komartin”. Când am citit asta, mi-am adus aminte că, acum câţiva ani, foiletând presa literară a anilor ’70, am dat peste un text din România literară intitulat, dacă nu mă înşel, chiar Prietenia literară în care maestrul lui Daniel, Eugen Simion, se oţărăşte la ceea ce i se pare a fi un fenomen absolut condamnabil. Simion, iată, nu învăţase absolut nimic din prietenia unui grup pe care, într-o vreme, chiar dacă periferic, îl frecventase – e vorba despre grupul Matei Călinescu–Nichita Stănescu–Mircea Ivănescu, în care criticul juca rolul de mediator între cei doi mari poeţi, fiindu-le ambilor cel mai bun prieten. Iar Matei Călinescu are pagini admirabile despre prietenia literară, o teoretiza chiar intens în anii ăia (cu aceeaşi intensitate cu care o practica), şi m-am bucurat să văd că în anii ’90, în extraordinara lui corespondenţă cu Ion Vianu, e încă un devot al conceptului – sunt în Amintiri în dialog pagini incandescente despre prietenia literară, iar portretele celor pe care Matei Călinescu îi numeşte „marii mei prieteni” (Miron Chiraleu, Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu) sunt mare literatură. Nu e loc aici să le reiau, citându-le, pe fiecare; reproduc în schimb de pe blog, fiindcă mai degrabă aici e locul lui, un fragmenţel despre Mircea Ivănescu şi Nichita. Aurel Dumitraşcu, tânăr şi minunat poet, îl cunoaşte la 31 iulie 1983 pe Nichita Stănescu (purtaseră deja o frumoasă corespondenţă - A.D. îi scrisese lungi epistole înaripate în săptămânile în care, poate nu întâmplător, avea un picior în ghips); notează în jurnalul lui numit Carnete maro (în curs de apariţie): „Îţi vorbea de poezie, de poeţi. Credea că Mircea Ivănescu e unul din marii noştri poeţi de azi”. Radu Cosaşu, veşnic tânăr şi minunat prozator, notează în quasi-jurnalul Insisificarea la noi pe Boteanu, 1998, p. 178: “Există un interviu memorabil al lui Nichita Stănescu - acordat lui Ion Drăgănoiu - în care el îşi numeşte poeţii preferaţi din jurul lui: Leonid Dimov şi Mircea Ivănescu”. N-am găsit interviul, inutil să spun că-l cred întotdeauna pe cuvânt (ba chiar şi pe litere) pe R.C.

Dacă aş fi ţinut jurnal, aş fi notat neîndoios acolo fiecare dată la care Mircea Ivănescu îmi replica invariabil, atunci când mă căzneam să-l conving că e un poet superior lui Nichita Stănescu: „Domnule, suntem prieteni, nu fii ridicol: toţi ştiam foarte bine că Nichita e cel mai bun, scriam şi noi aşa, ştiind că n-avem nici o şansă”. (Chiar mai ignorant decât acum, pe atunci nu cunoşteam poeme ale lui Nichita precum Pierderea cunoştinţei prin cunoaştere şi Al meu suflet, Psyhée - care m-au făcut să reconsider situaţia şi să cred că, în ce are el mai bun, ploieşteanul e egalul lui mopete.) De asemenea, aş fi putut nota în jurnalul meu relatarea prozatorului Silviu Guga care, profesor de literatură română fiind, l-a adus pe M.I. în faţa liceenilor şi l-a prezentat drept „cel mai bun poet român în viaţă, mai mare chiar decât Nichita Stănescu”. „Cel mai bun”-ul a sărit ca electrocutat, mustrându-l pe Silviu Guga în faţa clasei: „Domnule Guga, eram convins că sunteţi un profesor serios, dar mă tem că realitatea e alta şi că nu-i învăţaţi pe elevi proporţiile juste ale lucrurilor. Adevărul e că eu nici până la gleznă nu-i ajung lui Nichita!”. 

Aş mai fi putut nota în jurnal că, în fapt, amândoi au simultan dreptate: celălalt e întotdeauna un poet mai mare şi niciunul nu ajunge la glezna celuilalt. În materie de admiraţie poetică, terţul e întotdeauna dat. C-aşa-i în poezie.

Revenind acum la Matei Călinescu şi Eugen Simion: din devoţiunea asta pentru prietenia literară se desprinde una dintre diferenţele fundamentale între ei. Citindu-l pe cel dintâi, înveţi nu numai ceva aşa-zicând tehnic despre literatură, ci şi „ceva dinspre umanitate”, cum zice dragul nostru prieten Ştefan Manasia; ca şi de la Raicu sau de la Valeriu Cristea, de pildă. Pe când cel de-al doilea rămâne numai critic – deseori excelent, e adevărat, dar numai critic. Nici mai puţin, dar nici mai mult de atât, aş zice, răsturnând  formula lui Lovinescu. Probabil că lui îi e de ajuns asta; mie, în egoismul meu de cititor care vrea mereu să înveţe din scrisul altora câte ceva despre umanitate, nu-mi e. Iar Daniel, care văd că-l afecţionează şi el pe Raicu, ar trebui să ştie că nu poţi servi simultan la doi maeştri – mai ales aşa de diferiţi precum indiferentul la funcţii Raicu şi prea iubitorul de dregătorii Simion. Mă rog, n-are el nevoie de părerile mele.

M-aş întoarce acum un pic la mine, căci la subiectul ăsta cât de cât mă pricep. Mă chinuia în adolescenţă faptul că n-aveam un prieten literar; din tot grupul, eram aproape singurul umanist şi, oricum, singurul căzut în doaga literară. Spun „aproape singurul umanist” fiindcă mai exista şi admirabilul Marian Coman, daimonul Humanitas-ului sibian, care credea însă că fantasmele istoriei erau mai adevărate decât cele ale literaturii (a făcut apoi Ştiinţe Politice, şi numai idioţenia decanului de atunci a făcut să nu rămână asistent acolo); am impresia că azi, după ce i-a trecut prin mână practic toată literatura publicată azi în Ro, şi-a mai schimbat părerea (e, în orice caz, mare admirator al poeziei române contemporane – ceea ce Liiceanu, iată, nu e, ca să nu scap prilejul unei mici maliţii). Restul erau pe filiera ştiinţelor exacte (unul dintre ei, Cosmin B., a făcut un doctorat strălucit în fizică cuantică şi face cercetare de top în State de mai bine de un deceniu, probabil for good), pe care şi eu le agream – am vrut printr-a unşpea să fac fizică –, însă doar ca pe niscai viori ale lui Ingres. Sora lui Cosmin B., Dana, mai mare decât noi cu vreo patru ani, cred, făcea Literele, şi mi-a pus în mână printr-a noua pe Camus şi pe Kafka; era, însă, o prea mare diferenţă de vârstă (şi de gender – camaraderia adolescentină e de un misoginism înfiorător...) ca să putem fi prieteni literari. Am făcut pe Pygmalionul, pisându-l cu discuţii literare (în fapt, interminabile monoloage) pe Emil S., singurul dintre noi cu îndeajuns de multă răbdare ca să le tolereze. Eram însă de pe atunci îndeajuns de plictisitor ca să se aleagă praful şi de proiectul ăsta. Iar la liceul Lazăr făceam matematică-fizică, nu găseam pe nimeni în clasă cu care să-mi împărtăşesc ţicneala.

Abia printr-a unşpea mi-am găsit primii mei prieteni literari. Eram în faţa liceului Goga, verificam lista cu rezultatele la olimpiada de literatură română, când m-a abordat un tip de vârsta mea, cu aparenţă de meridional cu facondă şi, cum urma să se dovedească aproape instantaneu, livresc până în străfundul inimii. Era Vasile T., viitorul meu mare prieten, candidat şi el la olimpiada cu pricina; m-a transportat în crama Naţional de pe Podul Minciunilor, pe care graţie lui am descoperit-o şi în care urma să petrec apoi multe munci şi nopţi. Şi tot graţie lui l-am cunoscut acolo pe Ilie R., sudorul bolnav de Cioran cum alţii sunt bolnavi de Dumnezeu, în stare să recite pagini întregi din Lacrimi şi sfinţi sau din Tratat de descompunere; numai pe Cărtărescu şi pe Proust îi mai iubea Ilie la fel de mult ca pe Cioran – francezului îi spunea „Marcel”, pe româneşte (Ilie era poliglot de limbă română, cum ar fi zis Nichita), şi recita de asemenea pagini după pagini din În căutarea timpului pierdut. Le datorez enorm lui Vasi şi Ilie, în primul rând pentru că mi-au demonstrat posibilitatea prieteniei literare, pentru care aveau efectiv geniu – rareori am simţit după aceea la alţii febrilitatea monomaniacală cu care ei doi încercau să transmute literatura nu numai în viaţă, ci în prietenie îndrăgostită. Cărţile circulau între noi ca sângele într-un corp comun, ale cărui membre eram. Ei mi-au pus în mână pe Cărtărescu (adorat religios, cum spuneam), pe Cristian Popescu, pe Ioan Es. Pop – ce mai, ei mi-au descoperit, la 17 ani, literatura română contemporană. Ne întâlneam în subterana cramei precum creştinii în catacombe, slujind până la uitare de sine Dumnezeul literaturii (care e Acelaşi cu Cel al analfabeţilor, dar asta aveam să descopăr ceva mai târziu), mergând apoi în sala de lecturi a Bibliotecii Astra, cerând Panorama... lui Baconsky şi scriind poeme à la manière de, câte cinci sau zece poeme pe zi – eu eram cel mai prolific, căci cel mai slab, dintre ei. Spre surpriza mea, Ilie, redutabil cititor de contemporani, scria o poezie eseniană, cu catrene atent ritmate şi rimate, în care vorbea despre „caii amari ai disperării” care-i cutreierau sângele. Deşi scria şi poezie, Vasi voia să ajungă prozator, era mort după Cărtărescu, după cum am zis – dar mai voia să ajungă şi un soi de antropolog teosof à la Culianu, pe care efectiv îl venera (mai ales pentru Eros şi magie în Renaştere). La el acasă am văzut pentru prima dată cum arată cutiile de fişe – dacă-mi aduc bine aminte, avea două, una pentru proză, alta pentru ştiinţă, decupa ce-l interesa de prin reviste şi cărţi şi strângea material în cutiile de carton ca-ntr-o puşculiţă. Şi tot datorită lui Vasi am debutat, dacă debut se poate numi chestia asta – la îndemnul lui, am trimis Constanţei Buzea la România literară nişte poeme din ceea ce urmau să fie Epistolele pentru Camelia; spre surpriza mea, mi-a răspuns elogios şi mi-a publicat câteva versuri la rubrica ei, în numărul 14 din 2000 (sper că nu greşesc).

A început apoi facultatea, Vasi a plecat la Filosofia clujeană, Ilie a intrat în tot felul de complicaţii existenţiale şi s-a sfârşit o epocă. Au apărut însă prietenii de la Literele sibiene – în primul rând Camelia (ea însă nu e numai Prietenia, ci de-a dreptul Dragostea), apoi Teodora Coman, Ovidiu Baron şi Nicu Obogeanu; cu ei am făcut un cenaclu, numit cam neinspirat Icar, şi o asociaţie studenţească cu acelaşi nume, cu care organizam tot felul de chestii – de pildă, un concurs naţional de eseuri despre Cioran în al cărui juriu erau Irina Mavrodin, Matei Călinescu şi Mircea Ivănescu. Da, Mircea Ivănescu – pentru că Prietenul meu literar a intrat în viaţa mea în ’97, de când sunt cu Camelia. Ar fi mai exact spus că eu am intrat în viaţa lui; l-am văzut coborând scările facultăţii, m-am dus şi i-am dat nişte poeme, le-a luat fără să se mire de impertinenţa mea şi am stabilit să-l sun peste câteva zile. La data fixată, am sunat şi mi-a comunicat tranşant şi politicos că poemele sunt proaste. Avea dreptate, dar am perseverat (am perverserat, cum îi spunea Ion Horea lui Negoiţescu: „Perverseraţi, maestre, perverseraţi!) şi, peste câteva luni, la o şedinţă de cenaclu Icar la care acceptase să vină, i-am dat un caiet plin cu alte texte. Le-a luat, şi de data asta a fost mai îngăduitor. Şi aşa a început Paradisul. Dar despre asta am scris ceva mai pe larg în altă parte – adică aici:  http://www.contributors.ro/editorial/mopete-un-exercitiu-de-admiratie/

Ei bine, pe cât de ghinionist am fost în adolescenţă din punctul de vedere al prieteniilor literare, pe atât de norocos am fost după aceea. Pe lângă marea şansă a prieteniei cu Mircea Ivănescu, am avut apoi, de prin ’99, şansa prieteniei cu Dragoş Varga; când am citit romanul epistolar Negoiţescu-Stanca, am căscat larg ochii văzând că repetam, aproape în acelaşi decor şi la aceeaşi intensitate, ce trăiseră ei în anii ’40. A urmat apoi o profuziune de prietenii, pe care numai depărtarea geografică le-a făcut pe cât de intense, pe atât de infrecvente; e vorba de cele ieşene, cu Doris Mironescu, Antonio Patraş, Bogdan Creţu, Şerban Axinte şi, ceva mai târziu, O. Nimigean; cele bistriţene, cu Marin Mălaicu-Hondrari, Florin Partene, Ana Dragu, Dan Coman şi Teodor Dună (bistriţean prin adopţie); şi, cam de prin 2005-6, prietenia cu tine – şi aşa continuă Paradisul.

Mă întrebi, în finalul scrisorii tale (prin care ai ridicat ştacheta atât de sus, încât fiecare cuvânt scris de mine e inhibat), „cum am putea noi să o schimbăm? am putea face mai mult prin scrisul, prin viaţa noastră de reprezentări, prin gândurile pe care le nutrim?”.  Convingerea mea e că putem schimba totul fiind prieteni. Ştiu, sună ca declaraţia unei candidate la Miss Universe (ceea ce trebuie să admiţi că, din păcate, nu sunt); însă au spus-o şi alţii, infinit mai inteligenţi decât mine. I s-a tradus acum câţiva ani lui Allan Bloom Criza spiritului american, în care filosoful american acuza educaţia tehnică pentru falimentul universităţilor americane, care ar produce nişte maimuţici hipertehnologizate, dar incapabile de limbaj intersubiectiv; ar trebui să i se traducă şi cartea postumă, din 1993, intitulată Love and Friendship, un lung comentariu despre iubire şi prietenie plecând de la Banchetul lui Platon, trecând prin Eseurile lui Montaigne şi ajungând până la Stendhal, Flaubert şi Tolstoi. Bloom o gândise cam ca pe un curs practic de logică sentimentală, de predat la toate universităţile, umaniste şi tehnice deopotrivă, întru alfabetizarea afectivă a masselor. Iată, deci, că un tip serios credea şi el că soluţia la barbarizarea high tech e deprinderea livrescă a prieteniei. Ducând mai departe teza lui Allan Bloom din Dragostea şi prietenia, cred că, atunci când literele se transsubstanţiază în emoţii şi sentimente (adică în prietenia între doi sau mai mulţi oameni care îşi regăsesc astfel fiinţa lor mai bună), literatura devine viaţa în cea mai înaltă manifestare a ei. Din punctul ăsta de vedere, am avut şi noi cultură sub comunism. Marile prietenii literare sunt semnul sigur că şi la noi cultura a fost vie: prietenia fabuloasă dintre Matei Călinescu, Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu, Ion Vianu şi Miron Chiraleu, prietenia dintre I. Negoiţescu şi Radu Stanca... Nu cultura prin rezistenţă, cum se tot spune, ci cultura prin existenţă. Iată deci ce ne rămâne de făcut: să fim noi înşine athanorul în care poezia se face prietenie.

Ştiu, întrebarea ta avea şi o componentă aşa-zicând imagologică: turcul cipriot Mehmet îţi spune: „Românii? Oameni de viaţă, descurcăreţi, aveţi fete frumoase şi săritoare... Mi-a spus asta pe un ton prietenos-radiant, cu micuţul zâmbet libidinos al orientalilor. Cam asta e imaginea pe care o avem prin lumea largă pentru oamenii obişnuiţi de felul lui Mehmet. Atunci când nu suntem hoţi, şperţi, neserioşii eterni”, şi în contextul ăsta venea întrebarea ta despre posibilitatea schimbării percepţiei „prin viaţa noastră de reprezentări”.  Evident că putem să schimbăm toate astea prin scris; mi-l aduc aminte pe iconoclastul poet sârb Zvonko Karanovic, un fel de Easton Ellis de Belgrad căruia tot ce era literatură pe lumea asta îi puţea, decretând la o masă din Novi Sad: „Singurele poezii adevărate de pe lumea asta sunt cea română şi cea poloneză!”. Sau pe suedezii din Biskops Arnö ori din Stockholm vorbind despre Cărtărescu cu ochii strălucind de aceeaşi lumină care-i aprindea şi ochii lui Ilie R. În fine, ştii şi singur mai multe exemple decât mine.

Unde e de luptat mai abitir e însă aici, acasă. Nu doar percepţia externă e de schimbat, ci mai ales cea internă. Căci „sentimentul românesc al urii de sine”, cum îl numeşte Luca Piţu, e mai greu de combătut. Aici trebuie făcută diferenţa; băştinaşii trebuie convinşi 1) că avem literatură bună şi 2) că ăsta e semnul unei civilizaţii reale, demne de toată stima (şi mai ales de stima de sine). Instituţional vorbind, asta trebuie să facă USR-ul – şi văd că au început să mişte câte ceva (cu toate hibele ei, Gala Poeziei de la Ateneu e un început de salutat şi de continuat). Literatura e marca unei civilizaţii reale; iar literatură, slavă Domnului, avem. O spune, cu alte accente, e drept, pe blogul Soirs (adică aici: http://soirs.wordpress.com/2011/10/11/989445/#comments – deocamdată blogul e închis, dar din când în când îl face public) un om pe care-l admir mult (nu ştiu cine e, preferă să rămână anonim, dar e limpede că-i un scriitor de primă mână): „Dacă poezie, şi chiar poezie mare, au toate popoarele, proză au destul de puţine, iar proză mare, doar câteva”. Şi conchide apoi că, spre deosebire de poezie, romanul e o marcă a stadiului unei civilizaţii – asta-i diferenţa de accente pe care o semnalam; înainte de orice, nu sunt deloc sigur că toate popoarele au poezie mare – înţelegând prin asta poezia care a adus cu sine, cu avântata formulă a Juliei Kristeva, o „revoluţie a limbajului poetic”. Poezia bună e, cum spune tot domnul Soirs ceva mai sus, emoţie pură şi idee; poezia mare schimbă un limbaj (şi, odată cu el, o lume). Nu-i vorbă goală, pragmaticul Jacques Attali, finanţist meloman şi marxist, are un pasaj asemănător în paginile finale ale ediţiei româneşti din Scurtă istorie a viitorului, face adică o legătură cauzală între stadiul civilizaţiei unei naţiuni şi poeţii ei. Nu întâmplător poezia mare e apanajul statelor celor mai civilizate – e şi ea, în cel puţin aceeaşi măsură ca proza, o marcă a stadiului unei civilizaţii/limbi. Ba aş zice că e mai dependentă chiar de evoluţia tehnologiei literare decât proza; într-un interviu, Muşina observă că poţi citi toată viaţa pe Tolstoi & Dostoievski şi să scrii un roman genial, dar ca poet, dacă-i citeşti doar pe antecesori şi-i ignori pe contemporani, eşti terminat. Cred că are dreptate – Faulkner, în fond, citea pe Shakespeare & Biblia, şi a schimbat faţa prozei. Luat la repezeală, nu pot găsi un caz comparabil pentru poeţi. Poate, totuşi, Kavafis.

Poezia mare, în fine, e colonialistă & anabazică, ţine să revoluţioneze propria paradigmă; iar voinţa asta de contagiune universală se serveşte de regulă de infrastructura (nu numai lingvistică a) unui mare imperiu, a unei mari civilizaţii. În plus, cel puţin de la Pound încoace, poeziei i se reclamă ca o condiţie sine qua non „precizie psihologică”; or psihologismul nu e totuşi imaginabil în absenţa civilizaţiei. Nu-mi imaginez un Freud malgaş. (În ce priveşte însă pasajul subsecvent al domnului Soirs: „literatura elucidează viaţa. Îi dă strălucire, glamour, adâncime, un soi de sens pe care, singură, ea nu-l are. Cu o carte în mână, toate săgeţile duc undeva, toate semnele de circulaţie au sens, iluzia e posibilă” – ei bine, aş putea semna o declaraţie de adeziune.)

Şalamov scrie undeva că, în lagărele de exterminare, cele care dispar ultimele sunt lupta pentru supravieţuire şi spiritul (mirajul ?) poeziei. Aşadar, în minele de aur ale Kolîmei, în infernul real de acolo, care face derizorii micile şi cumplite noastre infernuri personale, oamenii supravieţuiau la propriu prin poezie. Asta vom face deci şi noi în mina de aur a vieţii noastre, dragule.

Al tău,

Radu

27 decembrie 2011

Sibiu