Şerban Foarţă. Un exerciţiu de admiraţie

Dimov sublinia insistent diferenţierea onirismului estetic de suprarealism prin aceea că, în plonjeurile lui onirice, cel dintâi presupune o reverie lucidă, supravegheată intelectual în fiecare clipă a desfăşurării ei; această luciditate, mereu vigilă şi infinit dexteră, a supravegherii complicatelor construcţii baroce devine la faculté maîtresse a poeziei lui Foarţă. Ba chiar ar fi mai exact să spunem că nu-i vorba atât de luciditate, cât de un exces al acesteia, survenită din inflaţia tipic barocă a unei conştiinţe poetice pentru care, aşa cum cerea poetul-cavaler, singurul scop al poeziei e meraviglia. Nici o prestidigitaţie prozodică sau lingvistică posibilă nu-i lăsată pe dinafară, poetul scoate la iveală cuvintele nu numai din tot DEX-ul, precum Arghezi, să spunem (la nici un alt poet român, nici măcar la poetul Cuvintelor potrivite, limba română nu-i atât de polimorfă); cu morga magicianului care, după ce scoate din pălărie toate obiectele existente, extrage unul după altul obiecte inexistente, tot astfel şi Foarţă, după ce epuizează cuvintele DEX-ului, trece la cuvinte inexistente, dar existibile, dintr-o limbă română de asemenea încă inexistentă, dar existibilă. Glumind şi nu prea, dacă tot vorbim despre o antologie din colecţia Poeţi Laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie Mihai Eminescu, Foarţă îmi lasă impresia că doar el ar putea răsturna celebra propoziţie a bucovineanului genial, aşa încât să-mi pot imagina Limba Română suspinând: „Căci nu noi suntem stăpâna lui Foarţă, ci Foarţă e stăpânul nostru”.

Fiindcă, într-adevăr, la nici un alt poet nu vom mai găsi expresii precum „nu-ţi fie paraxân” sau „dintr-un samodèrjeţ aspru” (Norocul inorogului), ori construcţii ca „lumina căreia,-n detrampă / se zbuciumă ca, pe o hampă, / un steag de tulle” (Complenta celor 2 (+1) inimi), ori, în fine, sonorităţi (Foarţă ar putea spune: isofonii) comparabile cu cea din următorul Unisonet, necitabil fragmentar fără pierdere: „Să mergem la peruşele bleu-gris / cele ce nu ştiu să (ne) dea bonjur / ci nu vă ofuscareţi (vă conjur!) imaculatul dacă pedigri / (al lor) pe ici pe colo-l voi umbri / căci eu pre una fără înconjur / şi foarte verde am de gând s-o-njur / pe limba păsărilor colibri: // o-ri-o to-to-brix i-max ri-max / gal papagal sămânţă de limax / broscolopendră-n pufuri de cocò. // Să ţii pe palme o papagaliţă / un papagaleş cu inel de liţă / cu neamuri prin baroc ori rococo” (Şapte unisonete, I). Şi aşa mai departe, aproape oriunde am deschide Amor amoris, exerciţiul e practicat pe asemenea scară, la asemenea anvergură, încât de la un punct încolo cititorul are impresia că Şerban Foarţă nu scrie poezie în limba română, ci transcrie poeme dintr-o variantă beta a unei limbi române upgradate, încă nedată în folosinţa publicului larg.

Spus mai simplu, chiar şi atunci când s-ar zice că scrie, de fapt Foarţă, operând tot timpul în palimpsest, transcrie. Ca la Mallarmé, poemele lui par traduceri într-o limbă absentă din toate dicţionarele. O profuziune de traduceri à la manière de, în care limbajul-ţintă parodiază ori pastişează limbaje poetice sursă din cele mai varii literaturi şi epoci. Cauza primă a acestor „traduceri imaginare” nu stă însă în impulsul postmodern al reciclării, nu de juisanţă intertextuală e vorba aici, ci, taman pe dos, de acel tip de melancolie barocă constând în proliferarea formelor pentru a camufla evanescenţa fondului. Jocularitatea lingvistică a lui Foarţă e de natură melancolică; or, aşa cum observam cândva în legătură cu traducerile lui Mircea Ivănescu din poeţii americani, pentru un melancolic, traducerea „întrerupe ameţitorul dialog al conştiinţei cu propriu-i vid”, după formula lui Starobinski din Melancolie, nostalgie, ironie, ca să intre în dialog cu vidul altei conştiinţe melancolice; astfel, munca traducerii este un exerciţiu asiduu de transducere a melancoliei proprii în textele altora. Pentru o conştiinţă melancolică, traducerea nu e altceva decât complementul intertextualităţii; cea din urmă invadează sub forma textelor străine, din exterior, subiectivitatea melancolică, încercând să-i dea consistenţă, pe când cea dintâi este expansiunea subiectivităţii respective în alte texte, pe care le colonizează în tentativa de a se epuiza pe sine însăşi.

Prin urmare, oricât de tehnice ar părea, poemele lui Şerban Foarţă nu sunt atât demonstraţii de techné, cât mantre împotriva melancoliei, un fel de ora et labora al unui gnostic al limbajului căruia, din ce ştie ce secretă ironie (melancolie, nostalgie), îi place să se arate numai ca tehnician. 

(tot textul - Doi saturnieni, despre Şerban Foarţă şi Emil Brumaru -, aici.)