Radu către Claudiu

Dragule,

Mi-ar fi venit foarte greu să ghicesc ceea ce tu numeşti, în debutul scrisorii tale (pe care pathosul depeizării şi, mai ales, al însingurării o face aproape vibratilă), „amestecul de neastâmpăr şi exasperare lâncedă – sau lâncezeală exasperată? –” care, zici, ar fi pus stăpânire pe tine de îndată ce ai pus piciorul în ceţurile pluvioase ale Nordului. Nu doar pentru că îmi vorbiseşi într-adevăr atât de entuziast despre Londra, oraşul tentacular dar însă totuşi ideal pentru anima şi animusul tău de poet; dar poate mai cu seamă pentru că mailurile tale numai la lâncezeală, fie ea chiar exasperată, nu m-ar fi trimis cu gândul – dimpotrivă, listele de poeţi pentru antologia noastră Best of 2011, trimise de tine în cascade febrile, din ce în ce mai ramificate şi mai precise, îmi confirmau încă o dată paradoxalul şi ataşantul tău energetism melancolic, care-ţi dă acces simultan la zone atât de îndepărtate şi teoretic necontigue precum ataraxia şi hiperactivismul, abulia şi febrilitatea, criza depresivă şi euforia, conştiinţa marcată de sine şi altruismul excesiv (admiţând că există un grad excesiv al deschiderii spre celălalt). Contrarii pe care tu, repet, le trăieşti nu în succesiune, ci simultan – şi tocmai de asta nu m-a mirat deloc că, transcriindu-ţi strălucitoarele melancolii negre din Copiii din Hammelin, găseai energie şi pentru a proiecta aproape de unul singur antologia. Exemplificai o dată în plus paradoxul cuceritor care eşti.

Tocmai de asta m-a îngrijorat „exasperarea lâncedă” sau „lâncezeala exasperată” pe care o acuzi; pentru că, oarecum paradoxală în sine, e lipsită de numitul energetism care face farmecul oximoronului CK. Joacă numai pe coarda atrabilei non-active, vag iritate, dar nu îndeajuns încât să se convertească în propriul contrariu. Mi s-a strâns inima, în cel mai fizic sens. Şi, prăpăstios cum mă ştii, ce m-a neliniştit cel mai mult n-a fost atât însingurarea ta – care, cum ţi-am scris deja, poate fi uneori bună pentru poet; unde mai pui că nu eşti cu adevărat singur, ai regăsit deja acolo un suflet-două cu care se poate comunica, pe Stephen Watts şi Cristina Viti, ai început deja să refaci reţeaua sincronicităţilor poetice, cu Sebaldul lui Andrei Anastasescu şi deopotrivă al lui Stephen Watts, ai atâţia columbi digitali care să ducă mesaje dinspre Ro înspre Lo... Nu presupusa şi oricum temporara ta însingurare m-a pus pe gânduri, ci – ah, livrescă inimă mai am! – asociaţiile pe care „amănuntul” frigului acuzat insistent mi le-a declanşat. Spui tu: „ceea ce mă supără este frigul ăsta pătrunzător, pe care în mansarda impunătoarei clădiri din Belgrave Square îl simt zi şi noapte, şi poate că totul e până la urmă în capul meu, dar senzaţia asta că am picioarele îngheţate tot timpul e al naibii de neplăcută. Fiind ăsta un frig cu totul nou pentru mine (nu are nici o legătură de rudenie cu frigul pe care l-am simţit în unele ierni din copilărie în Bucureştiul ceauşist, nici la ţară sau, acum câţiva ani, în preajma Crăciunului, prin Paşcaniul înceţoşat), el se transferă în starea mea de spirit, de-a dreptul jalnică în prima mea săptămână aici”. Or, frigul ăsta trăit în singurătatea unui oraş străin, chestionat ca o halucinaţie proprie, nu putea să nu-mi aducă aminte situaţia arhicelebră din (râzi, râzi, ştiu c-o merit) Doktor Faustus. Frigul e acolo un corelativ obiectiv al apariţiei diavolului (ei bine, acum ştiu sigur că râzi dacă nu cu zgomot, măcar audibil; dar tot e ceva dacă te binedispun); ajuns în Palestrina, orăşelul de baştină al compozitorului, pomenit de Dante în al douăzeci şi şaptelea cânt din Infernul (orăşelul, iar nu compozitorul, se înţelege), Adrian Leverkühn consumă întâlnirea cu Demonul. E drept, el nu face călătoria în Italia complet singur, e însoţit de Schildknapp  – însă ce sunt eu altceva decât un Schildknapp e-mailomorf, un scârţa-scârţa pe hârtie cu bovarisme de scutier? Două coincidenţe apar în pasajul cu pricina; una mică-mititică, s-ar zice aproape insignifiantă: tu vorbeşti de „impresia de masivitate impunătoare” a arhitecturii londoneze, Mann precizează: „casa Manardi, unde locuiau Adrian şi Schildknapp, era fără îndoială cea mai impunătoare din localitate”. Pare-se că acela, atunci când apare, are nevoie de un decor la altă scară decât a umanului. Coincidenţa (coincidenţa?) izbitoare, ca o lovitură, priveşte condiţiile meteo-climaterice ale arătării; am redat mai sus cuvintele tale, iată-le pe cele din confesiunea lui Adrian L.: „Dar de văzut l-am văzut totuşi, în sfârşit, în sfârşit; a fost la mine, aici în sala asta, a venit să mă vadă, pe neaşteptate şi cu toate astea de-atâta vreme aşteptat; am stat îndelung cu El de vorbă şi doar un singur necaz mi-a rămas de pe urma asta, acela de a nu mă fi lămurit tocmai bine din ce pricină am tremurat tot timpul, din a frigului sau din a Lui. Mi s-a părut ori a făcut El să mi se pară că e frig, ca să m-apuc să tremur şi să-mi dovedesc eu însumi că-i El, cel Unul şi fără de pereche? (...) M-a socotit oare smintit şi a ţinut să-mi arate, prin frigul acela afurisit, că eu nu-s smintit, dar nici El nălucire, şi că tremur în faţa lui de teamă şi de nerod ce sunt? Mare viclean e.” Şi, în fine, transcriu şi pasajul declanşator, punctul zero al apariţiei: „Singur şedeam, aici în sală, cu lampa aprinsă, lângă ferestrele cu obloanele trase, în faţa mea se întindea odaia toată, şi citeam ce scrisese Kierkegaard despre Don Juan al lui Mozart. Şi deodată simt un frig tăios, ca o izbitură, parc-aş fi stat iarna într-o odaie încălzită şi deodată s-ar fi deschis o fereastră, în afară, spre ger.”

„Un frig tăios, ca o izbitură”, aşadar, de care atât tu, cât şi Adrian L. tremuraţi tot timpul, el întrebându-se dacă nu cumva acela a făcut să i se pară că e frig, tu fiind în dubiu dacă nu cumva e totul în capul tău. (Atât ar mai lipsi: ca şi tu să-l citeşti acum taman pe Kierkegaard!) Trebuie să admiţi că e mai mult decât trebuie pentru a pune la lucru rotiţele unei minţi prăpăstioase şi pentru a strânge, cum spuneam, fizic inima. Ca să vezi, o dată în plus, cam ce fel de modus operandi are şi alcătuirea mea lăuntrică. Sigur, e de râs; dar strângerea asta de inimă poate fi la fel de minoră şi de agreabilă ca o durere de dinţi. Şi, după cum îţi aduci aminte, atunci când îl chinuia durerea de dinţi, Pascal desena figuri geometrice. Făcea, adică, ştiinţă sublimată. Oricât de prezumţios îţi voi fi părând, nu sunt în stare, după cum vezi, decât să produc un fel de desene geometrice pe teme date, ca să uit de durerea asta a mandibulelor inimii; altfel, aş da în cele mai băbeşti sentimentalisme, şi zău că n-ar fi de ajutor. (De parcă aşa...)

Demonul, deci, are drept corelativ obiectiv frigul. E rece, ca nemişcarea pură. De altfel, dinainte de a cădea peste pasajul cu pricina din Mann, m-a nedumerit asocierea quasi-unanimă dintre natura diavolului şi a focului. Nu îmi aduc aminte să se facă întotdeauna, nemijlocit, această asociere în Cărţile Sfinte. Natura diavolului şi natura focului nu sunt niciodată, pe de-a-ntregul, îngemănate. Cu puţină străduinţă, lucrurile ar putea fi interpretate ca stând chiar pe dos, întrucât cel care se înfăţişează mai întâi sub aparenţa focului este Dumnezeu Însuşi, în al treilea capitol al celei de-a doua cărţi a lui Moise, unde mi-L amintesc sub forma rugului care ardea nestins, pe care preafericitul profet L-a văzut şi L-a auzit vorbindu-i. Ba mai mult, ca o ciudată şi nu de tot inexplicabilă coincidenţă, numărul locurilor din Cărţile Sfinte în care este amintit, în felurite ipostaze, focul este oarecum acelaşi cu numărul acelora în care sunt amintiţi îngerii, adică tot puţin peste două sute. Începând cu al nouăsprezecelea capitol din prima carte a lui Moise şi sfârşind cu cel de-al douăzeci şi unulea capitol al Apocalipsei,  focul este şi el, ca şi îngerul, unul dintre elementele de adâncă şi secretă structură ale Cuvântului lui Dumnezeu. Încât asocierea imediată dintre natura lui şi natura demonică este, cel puţin pentru mine, greu de justificat. (Ştiu, rândurile de deasupra apar aproape la fel şi în confesiunea finală din Monstrul fericit, dar n-ai încotro, trebuie să rabzi repetiţia unuia cu un cincinal mai bătrân decât tine.)

Am impresia că toată vorbăria mea de până aici, toată glosolalia, tot bavardajul îmi vin din dificultatea de a te asocia cu frigul. Pe tine, care-mi pari o instanţiere exemplară a ceea ce misticii numesc „inima în flăcări”. Contrar clasicei melancholia gelida, melancolia ta e ardentă. Incandescentă. O melancolie la roşu (de unde şi impulsivitatea ta – care poate să pară celui neprevenit de natură sangvină ori chiar colerică.) Or, a-mi reprezenta o inimă în flăcări rebegită de frig îmi vine prea greu. De aici nedumerirea şi chiar îngrijorarea mea; tot de aici, de altfel, şi subita ta înţelegere a, să-i spun astfel, naturii pirice a inimii şi a scrisului tău: „La asta a contribuit solitudinea impusă de o asemenea rezidenţă, îmi dau seama acum mai bine ca oricând că am nevoie de oameni, de întâlniri, scrisul meu e cel mai adesea reactiv şi cere un destinatar (fie el şi închipuit) sau o ‚victimă’. Am nevoie de căldura aceea a împărtăşirii (ultimelor descoperiri, idei sau îndrăzneli), de fervoarea pe care mi-o aduce schimbul cu ceilalţi”. Ce-i drept, tocmai asta mă face să-mi vină inima la loc (inima mea mic-burgheză, lipsită de flăcări – încălzită numai de centrala Junkers de aici, din Paradisul CamiSebastian): în frigul acela demonic, pactul care se încheie prevede ca Adrian L. să renunţe, în schimbul anilor de creaţie, la „căldura aceea a împărtăşirii”, la fervoarea comerţului sufletesc cu ceilalţi. Clauză pe care o „inimă în flăcări” n-ar accepta-o nicicând – şi de care, iată, nici chiar în miezul frigului nu uiţi.

Ah - faţă de scrisoarea ta, atât de vie şi de dureroasă la atingere, a mea are o aparenţă atât de culturală, în cel mai rău sens al cuvântului. Sper că se simte că-i doar o aparenţă: dedesubtul ei doare. Cu cât mai vulnerabilă inima, cu atât mai groasă platoşa; aşa se face că, vrând să vorbesc din inimă despre şi pentru tine, am ajuns să întind ditamai platoşa livrescă peste cordul simţitor şi prăpăstios.

Însă ştii tu cum e: de te fabula narratur. Chiar aşa citaţionistă şi antipatică. Mă voi strădui data viitoare să fiu ceva mai aproape de intensitatea vieţii din minunata ta proză epistolară (cam aşa cum se străduie şoricelul să tropăie ca elefantul).

Pe lângă minunăţiile din scrisoarea ta viitoare, atât aştept înainte de toate să-mi scrii: că nu mai e frig în Londra. Că a pornit, ca o inimă în vâlvătăi (se înţelege, atent monitorizate de flacăra de veghe), centrala mansardei din Belgrave Square.

Al tău,

Radu