Ion Buzu. Poeme

Scriam la întoarcerea din Chişinău că am cunoscut câţiva tineri talentaţi din cenaclul lui Dumitru Crudu.

Ion Buzu e unul dintre ei. După cum se vede din textele de mai jos, e crescut cu Bukowski & Palahniuk, pe care de altfel îi şi citează relativ frecvent în textele lui; nu cred însă că va rămâne numai în zona asta, natura lui mi se pare mai complicată decât a lui Bukowski şi ştiu că deja face discipolat la Berryman. 

Oricum, el e deja pentru mine unul dintre cei mai siguri poeţi încă nedebutaţi pe care-i cunosc.

Ion Buzu

Şoareci aruncaţi unul cîte unul

Aveam nişte ore la facultate şi am decis să mă scol pe la 6 sau aşa ceva,

aşa, ca să testez o ipoteză,

am greaţă de dimineaţă,

se pare că organismul respinge lumea la ora asta,

nici un sens, o, chiar nici unul,

mediul e cam acid la ora asta,

se simt în aer urme ale suferinţei, crimelor şi beţiilor, înfrîngerii,

urina, sudoarea şi fantomele care au bîntuit sîngele în timpul nopţii

încă nu au reuşit să se evapore în totalitate.

Vine autobuzul din satul Drăsliceni şi

urcăm unul cîte unul,

femei cu genţi mari pline cu produse pe care să le vîndă la piaţă,

studenţi,

bărbaţi cu aparate de sudat şi ustensile pentru construcţie,

nu ştiu de ce, dar îmi vine în minte un poem de Bukowski

în care tatăl lui prinde puii de şoareci

şi-i aruncă în cuptor,

unul cîte unul.

„Haide, coboară, ai ajuns deja,

hai omule, ieşi odată că aşteaptă lumea.” – spune şoferul din autobuz,

de pe un scaun îşi face loc un tip cu dinţii încleştaţi

şi faţa zbîrcită, arsă, zgîriată,

are mîinile legate la spate cu o curea,

iese din autobuz şi afară îl apucă de guler un tip în uniformă de poliţist,

„Jora, să-mi dai cureaua înapoi că nu-i a mea!” – strigă şoferul omului în uniformă.

La facultate, profesorul ne vorbeşte despre o maşinărie

care e în căutarea dreptăţii

şi de fiecare dată reuşeşte să prindă pe cine trebuie,

lucrează întruna,

pînă cînd îi are capturaţi pe toţi.

haiku

„motherfucker, eşti terminat!” îmi striga

unul din ei.

în sfîrşit, cineva are dreptate.

Oamenii se roagă să moară

Oamenii se roagă să moară

şi rugăciunile lor vor fi ascultate

eşti o halucinaţie a cuiva autotputernic,

pe care nu-L poţi înţelege

şi pe care nu-L poţi prinde

să-L loveşti în faţă pentru tot ceea ce ai devenit,

să-L tîrăşti aici, în corpul tău, să vadă şi El cum e,

o omidă zbătîndu-se pe un jeratic

cu ţipătul astupat de spumele la gură:

„Sunt viu! Opriţi-vă din rugat!”

Session

1.

Cînd învăţam în gimnaziu mă uitam tot mai des în calendarul religios

din bucătărie şi căutam zilele însemnate cu roşu,

mi le notam pe o foaie şi îi aminteam mamei cînd va fi sărbătoare

şi atunci nu va trebui să lucrez,

mă voi uita toată ziua la televizor,

voi vedea Scary Movie încă o dată;

fără cartofi pe care să am grijă să-i ud,

fără grădina din curte pe care să o fac să arate cît mai îngrijită.

În zilele astea sunt doar eu şi televizorul,

stau în casă pînă se înfierbîntă în cameră,

ochii încep să-mi lăcrimeze şi mă simt

ca femeia din Requiem for a dream care înghiţea pastile

ca să stea trează şi să slăbească în timp

ce se uita săptămîni întregi la emisiunea preferată,

yellow in the morning

blue in the afternoon

orange in the evening.

 

2.

Legend e un joc în Playstation în care trebuie

să mergi şi să dobori tot felul de monştri,

să te strecori prin capcane, gropi, catapulte, cîini, săbii zburătoare

şi să ajungi la marele boss,

să dai în el cu pumnii şi picioarele şi să tragi din arbalet

apăsînd pe butoanele joystick-ului pînă

îţi învineţeşte degetul mare.

Doar aşa puteai trece jocul, făcîndu-ţi degetul vînăt,

altfel nimeni nu te credea că ai ajuns la final,

nu-ţi acordau nici o atenţie dacă nu-ţi zăreau degetul vînăt.

Mă jucam în Legend numai duminica sau de Crăciun, Paşti,

Sfîntul Ilie, Buna Vestire

sau orice zi în care puteam sta 6 ore fără întrerupere

apăsînd butoanele joystick-ului.

Uitam să mănînc ori să merg la veceu,

mă apropiam de ceva şi trebuia să apăs pe butoane

pînă cînd bossul de la ultimul nivel

zdohnea,

atunci puneam joystick-ul jos, îmi priveam mîinile tremurînd

şi mă simţeam un învingător,

nimic nu se compara cu senzaţia asta, nici meciurile cîştigate de colegii mei,

nici notele bune,

nici chiar 10 lei găsiţi pe drum.

3.

Cînd eram prin a şasea

în ajun de Crăciun mama m-a găsit ghemuit pe podea

în coridorul mic din casă.

„mă taie în partea stîngă a stomacului”- spuneam gemînd şi tremurînd

„s-a blocat în intestin”

„aaaa, mă înjunghie în partea stîngă”

„ e căcatul din tine, trebuie scos”

Cea mai mică mişcare îmi provoca tăieturi în intestin,

de parcă acolo era o steluţă ninja şi nu căcat

„e blocat acolo de mult timp şi nu mai iese. s-a adunat

în toate zilele astea, începe să-ţi crape maţele

şi să se împrăştie prin tot organismul,

în curînd te vei umple tot cu căcat.

clismă, îţi trebuie urgent clismă!”

atunci mi-a băgat o chestie în fund şi a început să curgă apă,

simţeam cum îmi intră prin fund, în intestinul gros, apoi tot mai înăuntru,

începeam să urlu,

mă zbăteam şi îmi scuturam fundul să iasă din el chestia aia care tot pompa apă în mine,

iată ce trebuie să suporte un om ca să scape de căcatul blocat în el timp de o săptămînă şi ceva;

nu am mai suportat,

am fugit la veceu cu pantalonii în vine şi i-am dat drumul

mă simţeam mîntuit.

4.

Vreau să primesc cadou o maşină de scris,

m-aş înţelege cu ai mei sau cu Cel de Sus să rezolve asta,

să tragă de nişte sfori şi pîrghii secrete şi

bang! să apară o maşină de scris pe masa mea,

să apăs pe taste cu putere şi cuvintele să ţîşnească în lanţ

producînd zgomotul unei mitraliere,

fratele meu să ţipe la mine să încetez că-l ţin treaz toată noaptea,

iar eu să mă mut afară

şi să apăs pînă îmi apar bătături la degete

tot mitraliind

simţind că mă apropii

şi cîiini să latre, să schelăie, să simtă şi ei că mă apropii.

aşa însă cîinii nu fac nici un zgomot,

eu stau şi doar mă scobesc în nas gîndindu-mă la poezie,

Dostoievski obişnuia să stea pe fotoliu o oră, 2, 3 pînă

îi tremura mîna dreaptă, apoi începea să zboare pe orizontală,

pe verticală, cădea, se ridica şi începea să scrie ceva de genul

„Fraţilor Karamazov”

eu mă scobesc în nas o oră, 2, 3 pînă acesta

începe a sîngera, scurgîndu-se pe mîna dreaptă

care se apucă să scrie.

5.

Corpul meu îmbătat cu bere iese în stradă pe la 2 noaptea

avînd buzunarele pline cu petarde

şi un ferestrău ascuns sub geacă.

Corpul meu nu înţelege nimic, e prost,

un morman de carne şi mai mult nimic;

cînd vede o maşină apropiindu-se acesta aprinde 2 petarde,

le aruncă în faţa maşinii şi fuge după un copac.

Corpului meu îi e într-o găoază de maşina aia,

mai ales avînd un ferestrău ascuns sub geacă,

s-a îmbătat ca un ţăran şi a ieşit noaptea după lemne de foc.

Corpul meu e prost, a umblat toată noaptea

aruncînd petarde după maşini, hlizindu-se

fără să aducă un lemn acasă.