Şerban Axinte, "Păpădia electrică", CDPL, 2012
Criticii o spun din ce în ce mai apăsat: 2012 e anul poeziei.
Au apărut o profuziune de cărţi bune de poezie, & frumoase, & adevărate.
Una dintre cele mai recente este Păpădia electrică de Şerban Axinte (CDPL, 2012); reproduc mai jos prefaţa semnată de mine.
Cel mai atipic douămiist
Şerban Axinte este, după
cum ştie toată lumea, unul dintre cele mai bune produse ale criticii literare
din ultimul deceniu. Cronicar la Observator
cultural, el este şi autorul uneia dintre cele mai ambiţioase sinteze
recente – Definiţiile romanului. De la
Dimitrie Cantemir la G. Călinescu, o morfologie istorică a romanului
românesc care merită cu prisosinţă o receptare en fanfare.
Însă, pe de altă parte,
taman faptul că toată lumea ştie cine e criticul literar Şerban Axinte nu-i face
un PR prea grozav poetului Şerban Axinte, cu toate că cel din urmă e egalul
absolut în drepturi al celui dintâi. Lucrul s-a văzut şi la precedenta sa carte
de poezie, Lumea ţi-a ieşit cum ai vrut
(Vinea, 2006) – recomandat de prefaţa empatică a lui Doris Mironescu, volumul
n-a avut totuşi receptarea pe care ar fi meritat-o. Iar acum, după cum se vede,
scriu la rândul meu o prefaţă empatică, sperând din toată inima că Păpădia electrică va fi o carte mai
norocoasă.
Fiindcă şi-ar merita
norocul cu prisosinţă. Este, o spun din capul locului, punctul cel mai înalt
atins de scrisul lui Şerban Axinte. (De scrisul lui poetic, se înţelege). Am
avut dintotdeauna încredere în poeţii cu traseu evolutiv ascendent, tot mai
buni cu fiecare carte, infirmând tipologia generală a poetului care are
explozia la debut şi apoi intră într-un recul quasi-permanent. Cu cele patru
cărţi de poezie publicate până acum (Starea
balanţei, 1996, Pragurile Apeiron,
1999, Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut,
2006 şi, iată, Păpădia electrică,
2012), Şerban Axinte e unul dintre aceşti poeţi-maratonişti despre care vorbesc
mai sus, iuţind ritmul pe măsură ce se apropie de finiş. Fiecare carte e superioară
celei dinainte, construind astfel o spirală ascendentă a cărei buclă ascendentă
e de sperat că poetul o va urma şi mai departe.
În cronica mea la Lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut, după
ce enumeram calităţile dominante ale poeziei lui Şerban Axinte, remarcam că
singurul ei cusur ar sta într-o anumită zgârcenie a imaginii poetice, folosită
rar şi cumva cu inima strânsă, încât ai senzaţia că poetul se simte diminuat cu
fiecare imagine livrată în text. Or, simplificând enorm, dar totuşi în limite
plauzibile, se poate spune că mai toţi teoreticienii poeziei, de la Aristotel
la Pound, cad de acord că, înainte de toate, condiţia necesară a poeziei e
imaginea (necesară, subliniez, nu şi suficientă – de asta „miliardari de
imagini” precum Voronca nu sunt implicit mari poeţi, iar brevilocvenţi care-şi
construiesc poemul în jurul unei singure imagini trasă în tuş, precum Kavafis,
da); din cauza aceasta, găsesc acum acele poeme (altfel remarcabile) ale lui
Şerban Axinte din cartea anterioară cumva devitalizate, limfatice, organisme bine
articulate, însă întrucâtva hipodinamice.
Cu atât mai mult mă bucură
să constat că acest unic cusur al cărţii trecute nu mai e de găsit în cea de
faţă. Păpădia electrică e construită
din trei cicluri (ca şi Lumea ţi-a ieşit
aşa cum ai vrut, de altfel – ceea ce poate să sugereze un anumit pattern arhitectural urmărit cu schepsis),
intitulate decoct, bulb şi acele electrice; ei bine, poemele tuturor acestor trei cicluri sunt
inervate de imagini remarcabile, deseori de-a dreptul memorabile – citez
aproape la întâmplare: „să ni se ridice din inimă o lumină atât de puternică
încât cusătura lumilor să nu se mai vadă” (acele
electrice), „ceva creşte acum din mine, / cineva suflă asupra mea / cu
miliarde de fotoni. // aura / înfloreşte din bulbul creştetului meu / într-o
uriaşă păpădie electrică” (păpădia
electrică), „de ce îţi este frică, atâta timp cât stai acolo, / nimic nu te
poate atinge. // ce văd în tine, ce văd în tine, // un cimitir în care toţi
dumnezeii pământului / şi-au lăsat
morţii să înflorească” (de ce îţi este
frică) ş.a.m.d. Sunt, toate, imagini de o mare frumuseţe, cu care
empatizezi instantaneu şi te fac să stabileşti cu textul de sub ochi acel
contract de încredere despre care vorbea cândva Borges ca de o condiţie sine qua non a lecturii de poezie.
Însă, şi asta e cu atât mai
demn de apreciat, plusvaloarea Păpădiei
electrice faţă de cartea precedentă nu vine numai din această infuzie
masivă de imagine. Ci şi dintr-o limpezire decisivă a poeticii. Pe prima
manşetă a volumului Lumea ţi-a ieşit cum
ai vrut, Liviu Antonesei remarca despre „poezia de începuturi” a lui Şerban
Axinte că „avea o tăietură perfectă, cvasi-geometrică, dar şi răceala
adiacentă”, pentru ca în cartea din 2006 să „scrie mult mai liber, mai puţin
atent la perfecţiunea formală, deci mai liric”, şi valoriza „infinit mai mult
această postură, pentru că e un lirism mult mai ataşant”. Iar Doris Mironescu,
în prefaţa volumului, producea următoarea observaţie: „poetica de la care se
revendica Şerban Axinte în volumele sale anterioare era una, să-i zicem, de
factură modernistă, ermetică, prelungind influenţe rimbaldiene, dar şi dinspre
Giuseppe Ungaretti (studiile universitare de italienistică ale poetului şi-au
spus cuvântul”. Aşadar, amândoi
comentatorii sesizau descendenţa poeziei lui Şerban Axinte din marea familie a
ermeticilor căutători de perfecţiuni poliedrale, hibridată cu maniera
brevilocventă şi ultralimpidă a lui Ungaretti – aşa încât, are dreptate Doris
Mironescu (el are întotdeauna dreptate când e vorba despre poezie, în treacăt
fie zis), era audibil un son italienizant în dicţia aproape prea perfectă a
poemelor lui Axinte. Ce trebuia subliniat mai apăsat era indecizia structurală
a poeziei lui, venită din postularea simultană şi ireductibilă atât către „modul
intelectual al lirei”, din care originează natura aceasta luminos-geometrică a
textelor lui, cât şi către modul ei visceral – pentru că, scriind cerebral şi
la rece, Şerban Axinte era încercat mereu de o irepresibilă nostalgie a lirismului
biologic, aşa-zicând al „căldurii animale” pe care Mallarmé, părintele tuturor
ermeticilor moderni, o voia alungată din poezie. După cum se vede, Şerban
Axinte ilustra un caz aporetic în tipologia ermeticilor – era, care va să zică,
un ermetic... eretic, un strănepot al lui Mallarmé sedus în egală măsură de răceala
ideii pure şi de fierbinţeala impură a cărnii. Erezie din care decurgea o
poetică mixtă, indecisă, lesne identificabilă în Lumea ţi-a ieşit cum ai vrut.
Ei bine, Păpădia electrică aduce o clarificare
decisivă şi sub acest aspect. Lumina intelectivă şi carnea mată nu mai sunt
antinomice, ci devin coextensive, reprezintă secvenţe ale unei cauzalităţi
comune, după cum ni se spune pe şleau în această splendidă imagine din poziția corectă în timpul morții, de
pildă: „ai grijă ce spui când ți-e
frică, mintea e o fructieră, pe somn, pe tăcute, lumina cea mai pură nu vine
din bucuria gândurilor clare, coboară direct din golul tău din stomac”. Ceea ce
era până acum atipie congenitală se rezolvă, aşadar, printr-o sinteză
paradoxală a intelectivului cu biologicul, cu organicul. Până şi titlul, Păpădia electrică, e semnificativ în
acest sens – lumina electrică rece se încarcă de vitalitatea fragilă, dar totuşi
animată a păpădiei, contrăgând astfel simbolic într-o imagine memorabilă
conjuncţia dintre spiritul rece şi trupul călduţ. Numai conectat la o asemenea
electricitate organică se poate ajunge la o atât de plastică sublimare a
amintirilor precum cea din creştetul de
1000 °C: „atât
de viu încât amintirile se lichefiază deasupra creştetului meu de 1000 de grade
Celsius”.
Consider această găsire a
echilibrului între antiteze o mare calitate a poeziei lui Şerban Axinte. După
cum consider, de asemenea, o calitate de primă importanţă faptul că se poate
discuta despre ea făcând complet abstracţie de orice încadrare generaţionistă. Cum
se poate lesne constata, am vorbit până acum despre ultimele două volume ale
lui Axinte fără să fac vreo referinţă la poeticile şi tendinţele douămiiste. Iar
acest fapt e posibil pentru că, deşi bine integrat în metabolismul generaţiei
sale, poetul Şerban Axinte n-are nici în clin, nici în mânecă cu douămiismul. În
context generaţionist, poezia lui are o stranietate de fiinţă teleportată
dintr-o altă galaxie, cu un organism construit după alte proceduri biologice şi
existenţiale. Fireşte, încă din prima secţiune a cărţii dăm peste poeme
excelente precum sublim, sublim sau undo în care găsim un univers traumatic
şi o lume declasată la nivelul biologicului larvar care ne pot părea izomorfe
cu Weltanschauung-ul traumatic şi
visceral al douămiiştilor – cu atât mai mult cu cât scenografia e şi ea
prezumabil douămiistă, fiind una a spitalului (în sublim, sublim, de pildă) ori a localului propice alcoolizării supreme
(chiar în poemul care deschide cartea).
Dar, pe măsură ce citim, ne
lămurim că, la fel ca majoritatea congenerilor săi, şi Şerban Axinte scrie
într-adevăr tot o poezie a traumei, însă – şi asta îl singularizează în acelaşi
context – la el trauma şi-a pierdut calitatea narativă. Ceea ce vrea să spună
că, trauma rămânând un hapax existenţial,
cu termenul lui Vladimir Jankélévitch
(preluat şi glosat masiv de Michel Onfray în L’Art de jouir), adică o experienţă destinală radicală şi
fondatoare, ea (adică trauma) nu mai este totuşi şi o naraţiune
fondatoare, un epos clar articulat al respectivei experienţe radicale.
Poemele celor trei cicluri ale Păpădiei
electrice pot fi (chiar sunt) deseori narative, însă poveştile lor nu
coagulează într-o Poveste macro, care să subîntindă în rama ei cartea întreagă
– precum, să spunem, la T.S. Khasis ori la Dan Sociu. Între cele trei cicluri,
precum şi între poemele lor componente există diverse trimiteri, o reţea de aluzii
şi de imagini recurente (cititorul atent se va simţi răsplătit să le
descopere); însă reţeaua aceasta atent elaborată nu compune o poveste, având o
natură mai degrabă muzicală decât narativă. Chestiune care arată, pe de o
parte, artistul matur şi atent la construcţia cărţii, iar pe de alta, o natură
poetică radical diferită de aceea a douămiiştilor, pentru care poezia înseamnă
înainte de orice narativizarea eului biografic, transformarea lui într-o
poveste.
Aşadar, dacă ţinem să-l
etichetăm generaţionist pe Şerban Axinte, nu putem decât conchide că e cel mai
atipic douămiist. Cu excepţia obsesiei pentru hapax-ul existenţial, nimic nu-l leagă de generaţia sa: nici
poetica, nici maniera, nici tehnica. O atipie profundă transpare din tot
scrisul lui poetic; or, după cum se ştie, atipicii sunt întotdeauna câştigători
pe termen lung.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu