Anatol Grosu, "Epistola din Filipeni", la Casa de editură Max Blecher

Există o logică poetică a lucrurilor: Anatol Grosu a fost, alături de Ana Donţu, cel care mi-a propus, pe la începutul lui mai 2010, să facem un cenaclu. Tot el a găsit, la prima întâlnire (din 20 mai 2010), numele cenaclului: Zona nouă. Aşa încât, într-un fel, el e primul zonist. Iar acum, după doi ani şi jumătate, logica poetică despre care vorbeam face ca tot el să fie primul zonist care debutează editorial. (Urmează repede-repede Krista Szocs, care l-a entuziasmat pe Ion Mureşan într-atât încât s-o debuteze la Charmides - probabil tot la târg.)  

Redau mai jos blurb-urile de pe coperta a patra.

„Epistola din Filipeni e o revizitare tandră a primei copilării, petrecută în anii de pe urmă ai comunismului basarabean. Însă filmul narativ nu-i, ca să zic aşa, sovietizat, lumea aceea e doar o sumă de detalii (în care, desigur, stă ascuns diavolul) pe fundalul cărora se edifică experienţele fundamentale ale copilăriei dintotdeauna, de la cântecele de leagăn şi mersul la pescuit până la moartea celor dragi şi căratul unui Dumnezeu-copil în braţe (căruia dintre noi nu i s-a întâmplat vreodată aceasta?) – ca un fel de hibrid bizar şi cuceritor între nişte Cireşari sovietizaţi şiOstrovul lui Pavel Lungin. Ataşantul «nenica» e figura centrală a acestui poem maximalist şi mistic, camuflat sub superficia unei naraţiuni minimaliste şi autoironice. Între debutanţii de forţă ai ultimilor ani, de la Andrei Dósa la Alex Văsieş & Radu Nițescu şi de la Matei Hutopila la Teodora Coman, Anatol Grosu (primul debut editorial ieşit din Zona nouă) vine cu un sentiment basa al fiinţei într-o variantă pe cât de individualizantă, pe atât de remarcabilă.”

Radu Vancu

„Nu cred că veți întâlni în poezia românească de astăzi personaje mai interesante ca aici. Atmosfera pare preluată direct din picturile lui Chagall, lumea funcționează după regulile basmului, chiar și vietățile din preajma casei sunt pătrunse de credința naivă în Dumnezeu («viermii postesc în zilele de vineri»), iar trăirile oamenilor sunt traduse uneori prin metafore culinare. Până și identitatea celui care a scris această epistolă se pierde în legendă. Astfel ni se arată încă o dată, dacă mai era nevoie, că nu autorul este important, ci lumea lui.”

Andrei Dósa