Iustin Panţa. Poeme din debutul antum & din debutul postum
Cineva, un mare iubitor de poezie, îmi atrage atenţia pe Facebook că am promis încă din ianuarie că o să postez pe blog câteva poeme de Iustin Panţa.
Are dreptate, întârzierea mea e impardonabilă. Şi, ca să nu mă prindă anul cu promisiunea neonorată, le postez acum.
Iustin Panța (1964-2001)
Ce frumos arde focul tău
Ce frumos arde focul tău, a spus ea.
Am stat un timp și am vorbit despre lucruri simple.
Dar cuvintele, Ce frumos arde focul tău, tonul vocii, gestul sapiențial
și blând al capului, mai ales pronumele „tău” -
toate astea au rămas: liniștea și simplitatea adâncă a lucrurilor;
iarăși: numai lucrurile simple nu dezamăgesc niciodată.
Este scena care a provocat peste alte câteva săptămâni întâmplarea
face să locuiești chiar în piațeta unde se instalează parcul de distracții al copiilor, s-au montat mecanismele - mașinuțe electrice, cutia cu manetă, caruselul - o femeie frumoasă din metal, cu mâinile ridicate, de fusta căreia sunt prinse băncuțele unde se așează copiii ca să fie rotiți în cercuri suitoare/coborâtoare. Doar că motorul caruselului nu funcționează, femeia mecanică să imobilă și cu fața-i enormă privește fix spre fereastra ta, într-o noapte, deschizând-o, ai fost copleșit, ca sub o stare de hipnoză, de imobilitatea chipului și privirii ei, de atunci nu mai aerisești dimineața, nu mai privești seara pe geam - știi că ea continuă să te priveasca ăst timp
întâmplarea dintr-o noapte, în cartierul meu de la marginea orașului
când o pană de curent ne-a lăsat în întuneric, singuri, în camera strâmtă.
Nu aveam la îndemână decât jarul țigării și brusc am simțit nevoia să-i văd fața.
Și atunci i-am purtat țigara în jurul chipului -
figura ei era, cufundată în fumul și lumina aproape inexistente ale țigării,
doar un halou, fața ei mai reprezenta doar privirea,
Cred că suntem prieteni acum, i-am spus în camera din cartierul de la marginea orașului,
era replica mea la, Ce frumos arde focul tău.
Vizita
Dupa ce muști din măr numești locul de unde ai mușcat
mușcătura marului -
numești în loc de cuvinte un loc gol, un spațiu inexistent
ca și cum ai bate un cui în aer.
Așa că nici despre ea nu ar fi trebuit să vorbim,
s-a îndepărtat, s-a ascuns, nu mai poate fi găsită.
I-am spus odată, Lângă dragostea noastra firul cu plumb
nu stă drept.
M-a întrebat, La ce te gândești?
La nimic, i-am răspuns.
Atunci a ieșit din cameră, a surâs blând,
știa că nimicul la care mă gândeam este cu totul altul decât
nimicul la care se gândește ea, când o întreb, La ce te gândești?
îi priveam, tocmai le deschisesem ușa, o femeie și un bărbat, cât de mulțumiți și de indiferenți sunt ei doi, e duminică, o zi în care stă să plouă, ce s-au gândit?, să-i facem ăstuia o vizita, altceva mai bun tot n-avem de făcut, îmi întind un buchet de flori, cum au dormit ei în dimineața asta de duminecă vreo jumătate de ora mai mult în plus, au lenevit în pat discutând ce cumpărături să mai facă, dacă au plătit telefonul, i-am servit cu cafea și coniac, vorbeam cu chef moderat, ea din când în când întreabă, Plouă afară?, uneori el îi răspunde, vorbim despre cunoștințe comune și indiferente, ei își amintesc despre ziua de mâine când trebuie să, s-au ridicat să plece, pe drum ea se gândește că o sa încălzeasca mâncarea, el se gândește
la ziua de mâine când trebuie să
și răspunde, La nimic.
Ea plânge mult. Se dezbrăca plângând,
lepăda veșmintele elegante și multe lacrimi -
niciodată nu am înțeles: vroia să fie și mai goală
dezvelindu-și ochii de lacrimi (o concupiscență inegalabilă)
sau lacrimile ei erau ca un voal care-i acoperea, ultimul, goliciunea,
pudoarea de nesedus a fecioarei?
Mă îndreptam înspre ea, plângea în hohot,
pășeam încordat înspre ea, mi se părea atât de îndepărtată,
am atins-o: cu vârful degetului arătător pe vârful degetului ei arătător.
Stăteam așa, împietriți:
vârful degetului arătător apăsat pe vârful degetului ei arătător.
(din volumul de debut, Obiecte mişcate, 1991, editura Eminescu)
Copil în piaţa oraşului
Era un copil - îşi trăgea de sfoară
maşinuţa fără o roată şi plângea.
Mulţi trecători din piaţa oraşului
îl priveau surâzând, alţii încruntau sever din sprâncene
la zgomotul nesuferit al jucăriei pe asfalt
acum se plimbă prin piaţa oraşului
ţinându-şi gânditor mâinile la spate -
fără să plângă.
Totuşi dacă-l priveşti mai atent
îl vezi trăgând în urma lui de o invizibilă sfoară
un sentiment dureros, ca o maşinuţă fără o roată
scoţând un zgomot ascuţit pe asfalt.
De data asta trecătorii nici măcar nu-l privesc.
Destăinuiri
Orice, numai să nu fiu obligat să vorbesc
adică să îmbin sunetul vocii cu nişte cuvinte,
ca şi cum ai îmbina amestecul unei felii de pâine
cu muzica - vrând astfel să te exprimi.
Ar trebui găsit locul în care
cuvintele se află amestecate
doar cu înţelesul pe care vrei să-l insinuezi;
e ca mersul pe nisip care te oboseşte plăcut,
iar oboseala se datorează nu faptului că te scufunzi
uşor în el, ci tocmai nisipului
care nu-ţi opune o rezistenţă.
(Aş vrea să scriu odată ceva
care citit să dea impresia unui om
cu un zâmbet ciudat pe buze,
zâmbet ciudat ca al unui copil de câţiva ani
care îşi aranjează cu grijă o cută pe haine.
Şi tocmai pentru că zâmbetul ăsta nu a existat niciodată?)
Deci scrisul pe bucata de hârtie
e ca sentimentul nefiresc trăit când cineva
are grijă de tine şi-ţi găseşti pijamaua
împăturită cu grijă pe pat.
Chiar dacă tu deseori te culci fără să o mai îmbraci.
(din Intenţiile tăcerii, 2012, editura Charmides, ediţie şi prefaţă de Alexandru Uiuiu.
Cartea asta, încheiată de Iustin în 1986, la 22 de ani, ar fi trebuit să fie volumul lui de debut.
E, ca să zic aşa, debutul lui postum.)
Trimiteți un comentariu