Doris Mironescu despre "Sebastian în vis"

A apărut în Bucureştiul cultural o foarte frumoasă cronică a lui Doris Mironescu despre "Sebastian în vis". 

Făcând abstracţie de faptul că-i vorba despre o carte de-a mea, finalul mi se pare de-a dreptul memorabil. Puţini dintre criticii contemporani pot scrie proză critică de asemenea fantezie & inventivitate. Convingeţi-vă singuri (am îngroşat pasajul cu pricina):

"Cu acest poem cuceritor, Radu Vancu ridică miza poeziei proprii. Este, de altfel, o mişcare pe care mai mulţi poeţi au realizat-o în ultimele lor volume, şi i-aş numi aici în primul rând pe Ştefan Manasia şi Vasile Leac. Vancu nu şi-a adus pur şi simplu uneltele poetice într-o arie tematică nouă (câţiva colegi de generaţie o făcuseră deja), ci a încercat să ducă mai departe un parcurs creativ deja meritoriu, să nu renunţe la preocupările anterioare şi mai ales să nu îşi limiteze ambiţiile. A scris o poemă eroicomică în care miza estetică, excelent analizată într-o cronică recentă de Radu Voinescu, nu face decât s-o dubleze pe cea intelectuală, cele două completându-se într-un produs estetic preţios şi neobişnuit: o căutare spirituală spusă ca o poveste pentru copii. Sau, ca să traduc cât mai adecvat impresia de adevăr şi fals, de kitsch şi visceralitate amestecându-se armonios în această carte, aş spune că poemul lui Vancu seamănă cu o potemkiniadă în care mujicii trăiesc şi muncesc cu adevărat în spatele decorului de carton sau cu un balet tematic transparent jucat de brigăzi artistice de amatori din fabrică, dar punând în scenă istoria spiritului după Hegel, revăzută şi adăugită".

Read more...

Lectură la Institutul Francez

Joi seara, de la ora 19, o să citesc la Institutul Francez.
După cum ştie deja tot mapamondul, Svetlana Cârstean organizează acolo un Cerc al Poeţilor Apăruţi.
Şi a decis că sunt şi eu Poet Apărut. :)
Alături de mine va fi şi dragul de Claudiu Komartin.
Versiunea franceză a poemelor mele îi aparţine lui Fanny Chartres, iar lectura galică o va face - pam-pam-param! - draga de Luiza Vasiliu.
Ne vedem joi, vorba poetului.

Read more...

Soirs. Despre scris şi fericire

Preiau abuziv (sper să nu ajung în cremenal) o postare absolut desperantă, absolut minunată de pe blogul Soirs, pe care nu mai contenesc să-l laud.
[De fiecare dată când îl citesc, am aceeaşi senzaţie ca atunci când citeam unele dintre marile jurnale, de la Julien Green la Gombrowicz sau (ei, da!) Kafka.]
Iată, deci, textul postat azi:


D.: ‘Cred că nu poţi avea o viaţă şi să şi citeşti. Cred că între cele două e o incompatibilitate. Mergea înainte, când aveai atâta timp liber şi nimic de făcut, ne plimbam toţi în cerc ca într-o curte de închisoare. Azi e imposibil. Un tip care ar mai avea lecturi, nu întâmplătoare, ‘beletristice’, ci lectura densă, sistematică, adevărată, care exista înainte, nu are o viaţă, e un tip terminat – clar’.

Curios, e lucrul pe care l-am crezut întotdeauna despre scris. De pildă că nimeni nu scrie, dacă are totul rezolvat în viaţa lui. Plenitudinea vieţii, universul senzaţiilor îi sunt de ajuns. Scrisul probează o insuficienţă, un fel de fisură esenţială şi aproape ruşinoasă. Nu scrii dacă eşti fericit – sau atunci, produci un delir de mâna a patra. Toate marile cărţi corespund unui deficit de existenţă.

Să citeşti toată viaţa, sunt sigur, înseamnă să fii obsedat de moarte.

Dacă vrem să ştim cine câştigă pe termen lung, literatura sau realul, n-avem decât să ne uităm rapid la ultimii cincizeci de ani. Nu ne mai amintim de oamenii politici, care au dispărut cu toptanul ca şi când n-ar fi fost, dar ne aducem aminte de scriitori, de un număr de cărţi. Dovadă că tot ce e mai important în viaţă, în realitate, se regăseşte în roman. Mai am puţin şi-mi dau lacrimile.

Mă simt ca la o despărţire, când îţi spui din pragul uşii adevăruri atroce. Ca de fiecare dată când vine vorba despre lectură.

Cel mai mult mă sâcâie pasajul cu "nu scrii dacă eşti fericit" - sunt destule contraexemple care-mi vin în minte; Emil Brumaru, de pildă, mărturisind adesea că, într-o literatură de poeţi care scriu pe depresie, el scrie exclusiv pe fericire (în Suplimentul de cultură de aici, la pagina 12; în discursul de recepţie al premiului Opera Omnia al Observatorului cultural, de la minutul 3:50 încolo.)
Însă, dincolo de distinguo-uri şi neaderenţe, empatizez aproape dureros cu pasajul ăsta. Ca şi cu altele, multe, din blogul/jurnalul ăsta aşa de pasionant. Dacă aş fi editor, m-aş face luntre şi punte să fac din blogul Soirs o carte. :)

Read more...

Mircea Ivănescu inedit

Mircea Braga are câteva zeci de poeme inedite ale lui Mircea Ivănescu, dăruite lui de minunatul genitor al lui Mopete (da, ştiu, cu literă mică - dar însă totuşi...).
A alcătuit din ele un volum, care va apărea curând.
(Tocmai îi scriu postfaţa).
Revin, ca reporterii, cu amănunte. :)

Read more...

Amintiri pentru tatăl meu

32

N-am murit până la urmă înainte de 30.

Nu mi-a dat, precum ţie, tată, viaţa în cap

ca unei vite iluminate. Am amintiri frumoase

cu soarele scelerat de la miezul nopţii

fierbându-mi răbdător creierul,

mă uit la ele întruna, ca un veteran paraplegic

la pozele din război. Am avut şi revelaţia,

de câteva ori, am bifat practic

toate paragrafele: să plantezi un pom,

să faci un copil, să ai revelaţia.

Voi avea peste o lună 32, tati, sunt viu, sunt fericit,

nimic din ce-am trăit nu corespunde

cu ce era demn de trăit la 18 ani. Mă amuză asta,

mă mai amuză sinucigaşii meticuloşi

şi lucrurile perfect ordonate.

Dacă m-ar terciui un buldozer,

singura mea grijă ar fi să se niveleze bine

grămada de ţărână.

Buru buru

Mi-e teamă că, ajunşi acolo, n-o să ştiu

să mă port cu tine. Asta în ipoteza în care

Marele Disciplinator o să ordone îngerilor-plasatori

să ne conducă în aceeaşi colonie. Sau, înainte de toate,

în ipoteza că o să ordone să fim preluaţi

de îngeri-plasatori, şi nu de cealaltă echipă.

Destul cu ipotezele. Mi-e teamă că n-o să ştiu

să-ţi vorbesc iar – atunci aveam 19 ani,

acum suntem aproape de-o vârstă.

Ori poate o să fiu mai bătrân decât tine,

cu apucăturile unei mame între două vârste,

gata să te înfund cu mâncare

şi să-ţi fac buru buru la buze

dacă mi se pare că eşti supărat.

Ah, tati – când mă gândesc la noi doi acolo,

îmi trece prin inimă ceva ca un câine

traversând, cu ochii strânşi

până la lacrimi, o autostradă.

Sfoara de rafie

Dacă ar fi să se întâmple azi,

nu m-ai recunoaşte. Au trecut 13 ani

de la numărul tău cu sfoara de rafie,

şi în 13 ani de bătut capul cu trucul tău

m-am îngrăşat 20 de kilograme.

Port barbă, peste inimă mi-a crescut păr

des ca iarba de pe mormântul tău.

Dacă ar fi să se întâmple azi, cum ziceam,

dacă ar sări lespezile de pe morminte

şi aţi ţâşni voi morţii, toţi deodată,

ca popcornul pocnind afară din cratiţă,

cu carne albă şi pufoasă pe oasele înnegrite

ca bobul de porumb prăjit, şi aţi veni fiecare

să vă căutaţi viii, nu m-ai recunoaşte.

Dar asta n-are importanţă – nici pruncul nu-şi recunoaşte

de la naştere părintele. O să te iau de mână

şi o să fii pruncul născut de mine în lumea veşnic pufoasă,

în care totu-i alb ca sfoara de rafie nefolosită.

(din Amintiri pentru tatăl meu, Vinea, 2010)

(din Amintiri pentru tatăl meu, Vinea, 2010)

Read more...

Sebastian. Cuvinte de înţelepciune (VII)

Ieşeam pe la amiază de la Muzeul de Istorie Naturală şi mergeam, cu Sebastian între mine şi Cami, pe strada Cetăţii.

Sebastian (arătând spre Turnul Dulgherilor): Aici cine stă?

Eu: Nimeni, tati. Aici stăteau demult soldaţii.

Sebastian (nedumerit): Şi ce făceau?

Eu: Păi, aveau grijă de oraş. Când se apropiau de Sibiu duşmanii, trăgeau cu săgeţi în ei.

Sebastian (cu o sastiseală sardonică în glas, foarte à la Pleşu): Asta ne mai lipsea!

Read more...

Toţi elegiacii sunt nişte canalii

Acum trei minute, citesc undeva, în loc de "Blaga era resimţit în latura elegiacă", "Blaga era nesimţit în latura elegiacă". :)
Ceea ce fireşte că, în primă instanţă, m-a dus cu gândul la axioma lui Leconte de Lisle după care "toţi elegiacii sunt nişte canalii".
Iar în a doua instanţă, m-a făcut să mă întreb cât se poate de serios dacă nu cumva atât axioma lui L.de L., cât şi misreading-ul meu n-or fi având temeiurile lor.

Read more...

Sebastian. Cuvinte de înţelepciune (VI)

Azi-dimineaţă, pe la 8 fără ceva.

Cami, lângă pătuţ: Te-ai trezit, Chupa Chups?

Sebastian (întinzându-se, căscând de-i trosneau fălcile, cu ochii tiviţi de somn; văzând că se aşteaptă un răspuns de la el, explică într-un târziu): Vorbesc în limba somnului.

Read more...

Facebook, sufletul nostru colectiv

Sunt de aseară pe Facebook şi nu m-am dezmeticit încă. Am avut acum un an o lectură cu Ion Mureşan la MNLR, o vorbă a lui din seara aia îmi revine ca un power play în minte de aseară încoace: clama Muri atunci că "Internetul e spirit făcut vizibil". Ei bine, trăgând cu orele în jos şi-n sus de bara din dreapta, îmi spun că, dacă Facebook e sufletul nostru colectiv, atunci e vraişte. Policolor şi vraişte. :)

Read more...

Răzvan Ţupa, "poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti"

(cronică din Euphorion-ul sibian)

Logo-poetic

În cronica lui din Cultura, intitulată Poezia hi-fi, Alex Goldiş producea poate cea mai exactă descriere a mecanismului imaginii din poezia lui Răzvan Ţupa (în orice caz, cea mai exactă din toate câte cunosc eu): „Mirajul suprem al lui Răzvan Ţupa, testat ca atare în câteva happening-uri, e poezia-video, capabilă să capteze întregul flux al realităţii şi să-l comunice eficient. (...) Personalitatea poeziei lui Răzvan Ţupa provine din încercarea de asimilare a tehnicilor video în discursul literar. Definitorii pentru poetic. cerul din delft sunt decupajele fine de real, montajele inteligente, suprapunerile neaşteptate de clişee. Ţupa e un specialist în genul scurt al imaginii, de la clipul publicitar până la screen-shot-uri sau flash-uri. Daca la alţi poeţi ai cotidianului şi ai „banalului“ impresionează culoarea detaliului, la Răzvan Ţupa importantă e mobilitatea şi extensiunea privirii. E ca şi cum, pentru a scruta realul, poetul devenit un cyborg sui generis ar purta permanent cu el o cameră video de mare performanţă. De aici, „obiectivitatea“ privirii, lipsa oricăror stridenţe subiective, dar şi simultaneitatea elementelor captate în „frame“-urile poetice. Lipsa în intensitate a „vocii“ lui Răzvan Ţupa se răzbună într-o adevărată invazie de nuanţe”. E rezumat aici întregul mecanism producător de imagini din poezia lui Ţupa, în ce priveşte modalitatea lui de funcţionare; ce rămâne de explicat e teleologia lui. Observând tehnicile de generare şi de colare a imaginii, descrierea lui Alex Goldiş vizează acel nivel al poeziei care ţine, după Pound, de phanopoetic – iar poezia lui Ţupa e într-adevăr ofertantă sub acest aspect; umanitatea din textele lui trăieşte deja în era  „ecranului global” despre care vorbeşte Gilles Lipovetsky, aşa încât toată gesticulaţia ei cotidiană e un fel de reality-show în care moderatorul şi clipul publicitar pot să apară oricând (cam ca în The Truman Show): „şi în pragul unei case cumva rustice două siluete îşi spun tot / cu gura căscată ‚ştiu’ cumva ultimele ştiri sunt depăşite de ceea ce / crainicul nu are cum să spună / acum // o minge uşor zgâriată de porii betonului / loveşte portiera maşinii din parcare / o secundă am tăcut toţi // urmează publicitate / aerul rece se crispează la atingerea ta şi imediat aproape / visează zgomotul sec înconjurat de piele” (blitz negru).

Există însă în poetic. cerul din delft şi un la fel de ofertant nivel logopoetic, ţinând de ceea ce Pound numeşte „dansul intelectului printre cuvinte” sau, mai puţin metaforic, de ceea ce am putea desemna drept latura ideologică (id est, teoretică şi conceptuală) a poeziei. Efortul teoretizant al lui Ţupa e vizibil şi a fost amorsat încă de la bun început, însă nici una dintre cărţile lui anterioare nu era atât de coerentă sub acest aspect precum cea de faţă. Iar logopoeia lui Ţupa e rezumată exemplar în logo-ul poeziei lui, asumat deseori  şi aşezat ca memento pe coperta a patra a cerului din delft: „poemul meu eşti tu”. Propoziţia aceasta e piatra unghiulară a poeziei relaţionale ori, mai exact, a poeticilor relaţionale teoretizate şi asumate insistent de Răzvan Ţupa de-a lungul ultimilor cinci-şase ani. Expandată, ar suna astfel: „poemul meu e relaţia dintre mine şi tine”, sau „poemul meu nu sunt numai eu” – ceea ce e totuna cu a spune „poemul meu nu sunt eu”. Şi abia înţeleasă astfel se vede cât de scandaloasă e, în context douămiist, această propoziţie simplă: într-o generaţie a poeticilor personale, când nu de-a dreptul hiper-personale, Răzvan Ţupa  este singurul care asumă o poetică trans-personală (adică aproape impersonală, nu?). Poemul nu e o demonstraţie a unei „probleme personale”, ca la biografişti, nici o ostentaţie a „vitalei histerii” proprii, precum la neoexpresionişti; el e pur şi simplu o punere în relaţie între un eu (poetic) şi un tu (cititor). Dar, pentru a permite accesul celui din urmă în spaţiul poemului, cel dintâi trebuie să se retragă corespunzător. Relaţia presupune diminuarea eului pentru a face posibilă prezenţa tu-ului.

Ceea ce nu înseamnă că Ţupa vrea, precum acei mari modernişti, exilarea biograficului din poezie şi alungarea căldurii animale din poem, după cum ceruse Mallarmé. În fond, el e totuşi un transpersonal, nu un impersonal sadea; aşa încât vine în poem cu tot cu biografie – dar o diminuează într-atât încât să facă dialogul posibil. Descriind, de pildă, o fotografie din vara lui ’79 în care apare alături de mama lui „sub copertina de metal de la maşinuţe”, se limitează la o descrie cu o tandreţe aproape neutră, fără sentimentalism, pentru a încheia astfel: „încă liniştită cu faţa spre noi [noi, privitorii – căci, după cum spuneam, în spaţiul poeziei lui Ţupa încăpem mai mulţi, nu doar unul singur]. în momentul următor avea să se sperie // dar încă nu se întâmplase asta nu avea de ce să se sperie era frumos / toţi anii care au urmat de atunci i-a văzut dintr-odată şi / nimic n-a mai fost la fel” (maşinuţe româneşti). Nimic despre evenimentul traumatic, aşadar; oricare alt poet douămiist ar fi insistat pe traumă, Ţupa preferă să o treacă sub tăcere. Ceea ce evită el e acel hybris conversaţional pe care americanii îl numesc oversharing, la fel de contraproductiv într-un dialog ca şi într-o poetică dialogală sau relaţională.

Ca toţi poeţii biografişti de prima mână, Ţupa are forţa de a aduce cu el în poem orice situaţie biografică, oricât de traumatică sau de stânjenitoare. Dar, spre deosebire de poeţii biografişti, refuză implicarea afectivă în (de)scrierea ei. Să luăm, bunăoară, poemul trei palme de dragoste: „Privind cu încetinitorul / poţi să le iei drept mângâieri / dar atunci lucrurile se întâmplau brusc: / Atingerea exploda în capul meu / şi mâna mamei se retrăgea ca să revină: / ‚eu te-am făcut, eu te omor’ ritma şi // următoarea palmă: // ‚o să mă bagi în pământ, / nesimţitule!’ se deschide / acum cu alte şi alte ecouri”. După cum se vede, Ţupa nu se comportă ca actor al scenei, cum ar fi procedat să spunem Dan Sociu, nici măcar ca regizor – el ia atitudinea unui critic de film, privind totul din afară şi comentând schimbarea de registre: „ne calmăm: ‚mă doare / când te aperi, boule!’. / Şi asta ne ia ani întregi: ‚Îmi ţii mâinile?’. Sentimentele / îşi fac din nou apariţia: ‚nu v-a lipsit nimic / tot ce-aţi visat aţi avut’” etc. Lucrând deseori cu material biografic, Ţupa nu e un confesiv; scoriile biografice sunt descrise, dar din afară, alb, fără participare emoţională. Ceea nu înseamnă că ar fi în vreun fel nesincer; în cazul de faţă se potriveşte acea etimologie contestată, dar plauzibilă a sincerităţii amintită undeva de Alexandru Paleologu, după care „sincer” vine de la sine cera şi descrie mierea fără ceară – a fi sincer ar însemna, aşadar, să dai celuilalt varianta ta eliberată de impurităţi. Tot astfel, poetica relaţională a lui Ţupa ţine să ofere tu-ului eul său cel mai bun, eliberat de impurităţile pe care, iată, le exhibă, dar fără a se isteriza emoţional într-atât încât să devină un partener nefrecventabil de dialog. De aici vine ceea ce poate părea uneori răceala sau, cum spune Alex Goldiş în pasajul citat, „‚obiectivitatea’ privirii, lipsa oricăror stridenţe subiective” – e, în fapt, modul lui Ţupa de a fi sincer (sine cera, aşadar) în practica relaţională a poeziei.

Uneori, experimentele lui relaţionale iau aspect de sound poetry, de poezie vorbită, ca în amplul poem ORAL [sau] veniţi să luaţi LUMINĂ [sau] tupy-paste DIN GURA literaturaTURIŞTILOR, din care transcriu incipitul: „gata m-am gândit. orice miliţian a fost un băiat sensibil cândva. / doar că atunci când a rămas singur cu pulanul a descoperit dragostea. / şi peste legea ei doar cine putea trecea. el în ochii lui aşa administrator părea. / dar cineva trebuie să îl ajute să îşi dea / jos de pe cap cascheta belea / să răspundă şi el cu numele lui ceva / cum îl cheamă pe el dacă mai ştiţi cumva / nu mai sta încă o tură / cu cauciucul în gură / că-ţi sângerezi gingia / şi se ia”. Fie spus chiar în trecere, se vede în pasaje precum cel citat mai sus (dar şi în destule alte poeme) că puţini alţi poeţi debutaţi după 2000 sunt atât de atenţi precum Ţupa la ritmuri – sub suprafaţa netedă a poemului, ele lucrează cu eficienţa unor grupe musculare îndelung exersate. Alteori, tu-ul din relaţia poetică e o pluralitate, o massă, iar poezia lui Ţupa capătă aparenţe de poezie socială, ca în Imnul României. o lectură de Răvan Ţupa, de pildă. Sau ca într-un excelent poem numit Atingeri, debutând cu un vers care mi-a amintit cumva oblic de un vers al lui Gellu Naum din Călătoria cu Stelică, „aceasta se chema tinereţe şi în ea ne putrezea adolescenţa” (iar Ţupa mărturiseşte într-un poem că a fost fascinat de Naum):„Ceea ce numeau toţi tinereţe s-a dus şi în locul ei nu e nimic / Când plouă Bucureştiul se chirceşte ca un adult care îşi aminteşte bătăile mâncate în copilărie / Şi noi am cunoscut comunişti de doi lei care au fost bunici minunaţi şi / Ne-am bucurat de securişti bătuţi în cap care aveau părţile lor bune (erau specialişti în ceva, citiseră) / Am fost convinşi şi noi ca şi tine că informatorii au suflet bun doar că au nimerit prost / Cerul nu crapă doar curge constant un lichid care îţi arată adevărata faţă” (Atingeri). În ambele cazuri, poezia lui Ţupa e tot transpersonală, fiind mai interesată de dialogul în sine decât de subiectul propriu-zis de conversaţie. Un comentator care n-a înţeles asta a văzut în Ţupa un poet social de-a binelea şi l-a aşezat în siajul lui Adrian Păunescu. Or, în poetica relaţională a lui Ţupa poemul nu e tema ca atare, ci relaţia cu tu-ul individual sau social; după cum poezia, în întregul ei, e suma tu-urilor intrate în relaţia poetică. Nu altceva spune acea splendidă imagine a cerului din Delft (da, Delftul lui Vermeer şi al lui Proust) care încheie poemul Şi vorbe: „Cerul din Delft se desfăşoară deasupra ta într-o noapte care / Sunt toţi ceilalţi străbătuţi de luminile unui singur cuvânt” – transpersonalismul lui Ţupa răspunde, deloc paradoxal, unei viziuni personaliste în care toţi participă la Logos.

poetic. cerul din delft nu e doar cea mai bună carte a lui Răzvan Ţupa, şi nici doar una dintre cele mai bune cărţi de poezie douămiiste, ci o carte excelentă în sine. După primele luni de tăcere urmând apariţiei cărţii, m-am temut ca nu cumva să fie o carte ghinionistă. Însă cronicile bune au început să apară (mă gândesc în primul rând la cele ale lui Alex Goldiş şi Adina Diniţoiu), şi am speranţa că urmează şi altele. Rămâne doar ca juriile de nominalizări ale premiilor importante să se sesizeze.

Răzvan Ţupa, poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti, Bistriţa, Casa de editură Max Blecher, 2011

Read more...