Răzvan Ţupa, "poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti"

(cronică din Euphorion-ul sibian)

Logo-poetic

În cronica lui din Cultura, intitulată Poezia hi-fi, Alex Goldiş producea poate cea mai exactă descriere a mecanismului imaginii din poezia lui Răzvan Ţupa (în orice caz, cea mai exactă din toate câte cunosc eu): „Mirajul suprem al lui Răzvan Ţupa, testat ca atare în câteva happening-uri, e poezia-video, capabilă să capteze întregul flux al realităţii şi să-l comunice eficient. (...) Personalitatea poeziei lui Răzvan Ţupa provine din încercarea de asimilare a tehnicilor video în discursul literar. Definitorii pentru poetic. cerul din delft sunt decupajele fine de real, montajele inteligente, suprapunerile neaşteptate de clişee. Ţupa e un specialist în genul scurt al imaginii, de la clipul publicitar până la screen-shot-uri sau flash-uri. Daca la alţi poeţi ai cotidianului şi ai „banalului“ impresionează culoarea detaliului, la Răzvan Ţupa importantă e mobilitatea şi extensiunea privirii. E ca şi cum, pentru a scruta realul, poetul devenit un cyborg sui generis ar purta permanent cu el o cameră video de mare performanţă. De aici, „obiectivitatea“ privirii, lipsa oricăror stridenţe subiective, dar şi simultaneitatea elementelor captate în „frame“-urile poetice. Lipsa în intensitate a „vocii“ lui Răzvan Ţupa se răzbună într-o adevărată invazie de nuanţe”. E rezumat aici întregul mecanism producător de imagini din poezia lui Ţupa, în ce priveşte modalitatea lui de funcţionare; ce rămâne de explicat e teleologia lui. Observând tehnicile de generare şi de colare a imaginii, descrierea lui Alex Goldiş vizează acel nivel al poeziei care ţine, după Pound, de phanopoetic – iar poezia lui Ţupa e într-adevăr ofertantă sub acest aspect; umanitatea din textele lui trăieşte deja în era  „ecranului global” despre care vorbeşte Gilles Lipovetsky, aşa încât toată gesticulaţia ei cotidiană e un fel de reality-show în care moderatorul şi clipul publicitar pot să apară oricând (cam ca în The Truman Show): „şi în pragul unei case cumva rustice două siluete îşi spun tot / cu gura căscată ‚ştiu’ cumva ultimele ştiri sunt depăşite de ceea ce / crainicul nu are cum să spună / acum // o minge uşor zgâriată de porii betonului / loveşte portiera maşinii din parcare / o secundă am tăcut toţi // urmează publicitate / aerul rece se crispează la atingerea ta şi imediat aproape / visează zgomotul sec înconjurat de piele” (blitz negru).

Există însă în poetic. cerul din delft şi un la fel de ofertant nivel logopoetic, ţinând de ceea ce Pound numeşte „dansul intelectului printre cuvinte” sau, mai puţin metaforic, de ceea ce am putea desemna drept latura ideologică (id est, teoretică şi conceptuală) a poeziei. Efortul teoretizant al lui Ţupa e vizibil şi a fost amorsat încă de la bun început, însă nici una dintre cărţile lui anterioare nu era atât de coerentă sub acest aspect precum cea de faţă. Iar logopoeia lui Ţupa e rezumată exemplar în logo-ul poeziei lui, asumat deseori  şi aşezat ca memento pe coperta a patra a cerului din delft: „poemul meu eşti tu”. Propoziţia aceasta e piatra unghiulară a poeziei relaţionale ori, mai exact, a poeticilor relaţionale teoretizate şi asumate insistent de Răzvan Ţupa de-a lungul ultimilor cinci-şase ani. Expandată, ar suna astfel: „poemul meu e relaţia dintre mine şi tine”, sau „poemul meu nu sunt numai eu” – ceea ce e totuna cu a spune „poemul meu nu sunt eu”. Şi abia înţeleasă astfel se vede cât de scandaloasă e, în context douămiist, această propoziţie simplă: într-o generaţie a poeticilor personale, când nu de-a dreptul hiper-personale, Răzvan Ţupa  este singurul care asumă o poetică trans-personală (adică aproape impersonală, nu?). Poemul nu e o demonstraţie a unei „probleme personale”, ca la biografişti, nici o ostentaţie a „vitalei histerii” proprii, precum la neoexpresionişti; el e pur şi simplu o punere în relaţie între un eu (poetic) şi un tu (cititor). Dar, pentru a permite accesul celui din urmă în spaţiul poemului, cel dintâi trebuie să se retragă corespunzător. Relaţia presupune diminuarea eului pentru a face posibilă prezenţa tu-ului.

Ceea ce nu înseamnă că Ţupa vrea, precum acei mari modernişti, exilarea biograficului din poezie şi alungarea căldurii animale din poem, după cum ceruse Mallarmé. În fond, el e totuşi un transpersonal, nu un impersonal sadea; aşa încât vine în poem cu tot cu biografie – dar o diminuează într-atât încât să facă dialogul posibil. Descriind, de pildă, o fotografie din vara lui ’79 în care apare alături de mama lui „sub copertina de metal de la maşinuţe”, se limitează la o descrie cu o tandreţe aproape neutră, fără sentimentalism, pentru a încheia astfel: „încă liniştită cu faţa spre noi [noi, privitorii – căci, după cum spuneam, în spaţiul poeziei lui Ţupa încăpem mai mulţi, nu doar unul singur]. în momentul următor avea să se sperie // dar încă nu se întâmplase asta nu avea de ce să se sperie era frumos / toţi anii care au urmat de atunci i-a văzut dintr-odată şi / nimic n-a mai fost la fel” (maşinuţe româneşti). Nimic despre evenimentul traumatic, aşadar; oricare alt poet douămiist ar fi insistat pe traumă, Ţupa preferă să o treacă sub tăcere. Ceea ce evită el e acel hybris conversaţional pe care americanii îl numesc oversharing, la fel de contraproductiv într-un dialog ca şi într-o poetică dialogală sau relaţională.

Ca toţi poeţii biografişti de prima mână, Ţupa are forţa de a aduce cu el în poem orice situaţie biografică, oricât de traumatică sau de stânjenitoare. Dar, spre deosebire de poeţii biografişti, refuză implicarea afectivă în (de)scrierea ei. Să luăm, bunăoară, poemul trei palme de dragoste: „Privind cu încetinitorul / poţi să le iei drept mângâieri / dar atunci lucrurile se întâmplau brusc: / Atingerea exploda în capul meu / şi mâna mamei se retrăgea ca să revină: / ‚eu te-am făcut, eu te omor’ ritma şi // următoarea palmă: // ‚o să mă bagi în pământ, / nesimţitule!’ se deschide / acum cu alte şi alte ecouri”. După cum se vede, Ţupa nu se comportă ca actor al scenei, cum ar fi procedat să spunem Dan Sociu, nici măcar ca regizor – el ia atitudinea unui critic de film, privind totul din afară şi comentând schimbarea de registre: „ne calmăm: ‚mă doare / când te aperi, boule!’. / Şi asta ne ia ani întregi: ‚Îmi ţii mâinile?’. Sentimentele / îşi fac din nou apariţia: ‚nu v-a lipsit nimic / tot ce-aţi visat aţi avut’” etc. Lucrând deseori cu material biografic, Ţupa nu e un confesiv; scoriile biografice sunt descrise, dar din afară, alb, fără participare emoţională. Ceea nu înseamnă că ar fi în vreun fel nesincer; în cazul de faţă se potriveşte acea etimologie contestată, dar plauzibilă a sincerităţii amintită undeva de Alexandru Paleologu, după care „sincer” vine de la sine cera şi descrie mierea fără ceară – a fi sincer ar însemna, aşadar, să dai celuilalt varianta ta eliberată de impurităţi. Tot astfel, poetica relaţională a lui Ţupa ţine să ofere tu-ului eul său cel mai bun, eliberat de impurităţile pe care, iată, le exhibă, dar fără a se isteriza emoţional într-atât încât să devină un partener nefrecventabil de dialog. De aici vine ceea ce poate părea uneori răceala sau, cum spune Alex Goldiş în pasajul citat, „‚obiectivitatea’ privirii, lipsa oricăror stridenţe subiective” – e, în fapt, modul lui Ţupa de a fi sincer (sine cera, aşadar) în practica relaţională a poeziei.

Uneori, experimentele lui relaţionale iau aspect de sound poetry, de poezie vorbită, ca în amplul poem ORAL [sau] veniţi să luaţi LUMINĂ [sau] tupy-paste DIN GURA literaturaTURIŞTILOR, din care transcriu incipitul: „gata m-am gândit. orice miliţian a fost un băiat sensibil cândva. / doar că atunci când a rămas singur cu pulanul a descoperit dragostea. / şi peste legea ei doar cine putea trecea. el în ochii lui aşa administrator părea. / dar cineva trebuie să îl ajute să îşi dea / jos de pe cap cascheta belea / să răspundă şi el cu numele lui ceva / cum îl cheamă pe el dacă mai ştiţi cumva / nu mai sta încă o tură / cu cauciucul în gură / că-ţi sângerezi gingia / şi se ia”. Fie spus chiar în trecere, se vede în pasaje precum cel citat mai sus (dar şi în destule alte poeme) că puţini alţi poeţi debutaţi după 2000 sunt atât de atenţi precum Ţupa la ritmuri – sub suprafaţa netedă a poemului, ele lucrează cu eficienţa unor grupe musculare îndelung exersate. Alteori, tu-ul din relaţia poetică e o pluralitate, o massă, iar poezia lui Ţupa capătă aparenţe de poezie socială, ca în Imnul României. o lectură de Răvan Ţupa, de pildă. Sau ca într-un excelent poem numit Atingeri, debutând cu un vers care mi-a amintit cumva oblic de un vers al lui Gellu Naum din Călătoria cu Stelică, „aceasta se chema tinereţe şi în ea ne putrezea adolescenţa” (iar Ţupa mărturiseşte într-un poem că a fost fascinat de Naum):„Ceea ce numeau toţi tinereţe s-a dus şi în locul ei nu e nimic / Când plouă Bucureştiul se chirceşte ca un adult care îşi aminteşte bătăile mâncate în copilărie / Şi noi am cunoscut comunişti de doi lei care au fost bunici minunaţi şi / Ne-am bucurat de securişti bătuţi în cap care aveau părţile lor bune (erau specialişti în ceva, citiseră) / Am fost convinşi şi noi ca şi tine că informatorii au suflet bun doar că au nimerit prost / Cerul nu crapă doar curge constant un lichid care îţi arată adevărata faţă” (Atingeri). În ambele cazuri, poezia lui Ţupa e tot transpersonală, fiind mai interesată de dialogul în sine decât de subiectul propriu-zis de conversaţie. Un comentator care n-a înţeles asta a văzut în Ţupa un poet social de-a binelea şi l-a aşezat în siajul lui Adrian Păunescu. Or, în poetica relaţională a lui Ţupa poemul nu e tema ca atare, ci relaţia cu tu-ul individual sau social; după cum poezia, în întregul ei, e suma tu-urilor intrate în relaţia poetică. Nu altceva spune acea splendidă imagine a cerului din Delft (da, Delftul lui Vermeer şi al lui Proust) care încheie poemul Şi vorbe: „Cerul din Delft se desfăşoară deasupra ta într-o noapte care / Sunt toţi ceilalţi străbătuţi de luminile unui singur cuvânt” – transpersonalismul lui Ţupa răspunde, deloc paradoxal, unei viziuni personaliste în care toţi participă la Logos.

poetic. cerul din delft nu e doar cea mai bună carte a lui Răzvan Ţupa, şi nici doar una dintre cele mai bune cărţi de poezie douămiiste, ci o carte excelentă în sine. După primele luni de tăcere urmând apariţiei cărţii, m-am temut ca nu cumva să fie o carte ghinionistă. Însă cronicile bune au început să apară (mă gândesc în primul rând la cele ale lui Alex Goldiş şi Adina Diniţoiu), şi am speranţa că urmează şi altele. Rămâne doar ca juriile de nominalizări ale premiilor importante să se sesizeze.

Răzvan Ţupa, poetic. cerul din delft şi alte corpuri româneşti, Bistriţa, Casa de editură Max Blecher, 2011