Sebastian. Cuvinte de înţelepciune (XII)

Acum vreo oră, la masa de dimineaţă.

Cronţănea din felia de pâine prăjită cu unt.

Deodată îşi întoarce ochii spre Cami şi, plin de însufleţire, o-ntreabă:

- Mami, de ce m-ai făcut?

[A început, aşadar, deja. Aşteptam peste măcar zece ani întrebarea asta, dar asta e - a început deja.] 

Read more...

Bogdan-Alexandru Stănescu despre "Frânghia înflorită"

În sfârşit, o cronică prin care lucrurile sunt puse la punct. :)
E vorba despre textul lui Bogdan-Alexandru Stănescu din Observator cultural.
După cum i-am scris lui Bogdan în mailul de mulţumire, aproape că m-aş bucura să aibă dreptate.

Cu Disney la intepretul de vise

Elegia ar fi genul poetic cel mai dezvoltat, susținea Brodsky în superbul eseu Footnote To a Poem, dedicat Marinei Țvetaeva... Nu aș băga mîna-n foc că motorul poetic universal ar fi in memoriam, însă pentru mine este cert că Moartea, sau diversele invenții menite a-i înfrunta spectrul, este adevăratul resort, principiul poetic incontestabil. În același timp, păstrîndu-mă atît în domeniul thanatic, cît și în cel al elegiei, nu pot să nu mă întorc la eseul închinat de John Bayley lui V.S. Pritchett, acolo unde criticul pune în legătură povestirea și poezia, ca fiind ambele specii ale tăcerii, unde prin tăcere ar trebui înțeles spațiul economic al creației, modestia și oroarea de patetic, urlete și țambale emoționale. Bineînțeles că Bayley aduce în discuție cehoviana Doamnă cu cățelul...

Acum, pentru a așeza de la bun început această cronică în parametri definitivi și corecți, vreau să le amintesc celor care citesc că autorul cronicii de față simte o admirație terifiantă față de Philip Larkin și James Fenton. Adică, fără a o mai da prea mult la-ntors, acolo unde nu găsesc Tăcere, reținere și, mai presus de orice, ironie, nu prea găsesc nici poezie.

În cazul Frânghiei înflorite, volumul din 2012 semnat de Radu Vancu, nu putem începe nici o discuție fără a spune mai întîi că un asemenea consens național nu s-a mai întîlnit de la prima candidatură a domnului Iliescu. Au pierit, în genunea admirației comune, orgoliile, diferențele de abordare, au ars precum vitele la hecatombă polemici nu mai vechi de un an, iar cenușa s-a strecurat, sub forma ei de elixir miraculos, în alambicul unei comuniuni întru admirație. Nu foarte ușor de explicat atunci de ce m-am apropiat de volum cu mîini tremurînde și cu sufletul cît puricele, gata să gust din „una dintre cele mai puternice cărţi ale ultimei noastre generaţii de poeţi“ (Daniel Cristea-Enache).  Sau, măcar, „un moment important al poeziei româneşti de după 1989“ (Șerban Axinte). În general, cînd dau de asemenea coincidențe encomiastice, îmi vine în minte eseul lui James Wood despre Salman Rushdie și-mi reamintesc de ce îmi place să scriu de­spre cărți: pentru că le citesc altfel decît majoritatea criticilor de întîmpinare. 

Volum intenționat complex, construit pe trei planuri (dintre care două existențiale și unul textual), deloc lipsit de ambiție și nelipsit de imagini puternice, mi se pare, foarte pe scurt, schematic pînă la ariditate, forțat în mare parte, lipsit de poezie (sau, îmi iau precauții, de ceea ce am spus eu că înseamnă poezie pentru mine, în urma asumării unei anumite tradiții poetice) acolo unde rupe tăcerea urlînd, acolo unde umflă imaginea în loc să sugereze. Dacă sîntem de acord că poezie înseamnă maximă concentrare a limbajului și a viziunii, atunci, în cazul de față, mi se pare că volumul ratează total poeticitatea.

Pe de o parte, palierul oniric, al dezmățului imagistic, așezat formal pe structura unor terține (fără rimă, însă), vine să aducă în prim-plan strigoiul textual al unui tată dispărut. Dat fiind că vizita nocturnă presupune întotdeauna un ceremonial (atît în literatura folclorică, cît și în cea cultă, mai ales în cea de sorginte romantică), fragmentele de vizitațiune, pe lîngă structura fixă a terținelor, vin și cu o formulă fixă de incipit („Ce-ți spune unul dintre morții tăi / cei mai dragi, cel mai iubit dintre morți, / cînd te lasă inima să-l visezi:“), trecerea ideii între strofe fiind realizată formal prin enjambament. 

 Decantare a suferinței pierderii unui om drag (a Tatălui), partea onirică ezită între tratarea temei grave în registru ironic, voit coborît în ludic, și viziunea apocaliptică. Aici văd însă primul derapaj, pentru că resorturile ironice sînt atît de afișate în carnația poeziei, încît își ratează efectul : „Oamenii există și sînt buni./ Sufletele există bine mersi,/ culcușite în straturile cărnii // ca recidivistele în paturi supraetajate,/ tandre și caline homicide./ Iar de răspuns ți se va răspunde // răspicat, exact cînd spui înger / îngerelul meu ce mi te-a dat aerul/ se va crîmpoți, smuls // de peste lucruri ca ambalajul lucios / de pe un cadou demult promis,/ și dinăuntrul aerului va sări,// cu mișcări profesionale de stripperiță/ țîșnind din tort, îngerelul./ Cît o să-l privești gură cască, se va duce“ etc. etc.  Aceste încercări de miștocăreală, de tratare a suferin­ței în cheie minoră îmi par forme inutile de alint și o proastă abordare a poeziei în sine. Dacă orice elegie are ca obiect Moartea, iar în plan secund nu este altceva decît un autoportret, ironia scrîșnită (colorarea Disney) împinge discursul într-un kitsch care alterează însăși imaginea poetului.

Celălalt palier al volumului urmează, la rîndul său, două căi care se suprapun, dar numai pînă la un punct: proză curată (cîteodată eseistică), urmează întotdeauna uneia dintre vizitele nocturne. Sînt fie analize ale modului în care materia onirică maculează realitatea matinală, cea care ține de paradisul familial (de fapt, aici nu este nici o originalitate – Caillois vorbea despre „pungile de materie onirică“ ce străbat conștientul în timpul zilei, asemenea pungilor de apă dulce care traversează oceanele, păstrîndu-și compoziția), fie analize ale propriei poetizări, cea care survine vizitei nocturne. Metatextul conține și el o doză semnificativă de confesiune: „Un lucru pe care-mi vine greu să-l înțeleg: atunci cînd eram destrămat, în anii de după moartea lui, scriam poeme de dragoste policolore & diafane, dintre care destule au ajuns în Epistole pentru Camelia. Sigur, pe lîngă dragoste, atunci am avut vodca și jurnalele lui Kierkegaard. Pentru ca acum – cînd, dacă n-aș avea prejudecăți, aș spune-n gura mare că sînt fericit – să scriu poeme tanatofore, cu morți dragi care-mi vorbesc în somn. E drept, destule dintre poemele astea sînt cumva comice, cu morții spunînd lucruri trăsnite într-o scenografie colorată ca-n Walt Disney. Troli cîntînd cu voci de soprane printre morminte. Un musical cu un cimitir care începe să vorbească prin somn“.

Sincer să fiu, singurul lucru comic de aici mi se pare credința vocii metatextuale cum că ar scrie poeme comice. Nu sînt comice, sînt cel mult forțate, așa cum am scris mai sus și cum deja nu mai sper să se remarce din citatele oferite (nu mai sper, pentru că receptarea pare a se fi încheiat sub aparența unui triumf imperial). Încerc să pun degetul exact în punctul unde această carte mă face s-o închid. Iar acest punct se află, cred, la intersecția dintre lamentația neasumată (prin miștocăreala disneystică) și patetismul diurn. Pentru că acolo unde copilul prea iubit are „mînuțe și unghiuțe“ sau te întreabă cu „vocișoara“ lui nu știu ce, eu am ieșit definitiv (ca cititor) din literatură, și mă pot muta în zona blogurilor de tinere mame, de unde este decupat limbajul. La fel, acolo unde tragedia stoarsă din evenimentul biografic nu este bine învelită textual, nu este absolut deloc deghizată, iar critica de întîmpinare vorbeș­te despre „emoție“ și drama zguduitoare  care stă la baza unei cărți DE POEZIE (nu mă refer doar la volumul lui Radu Vancu), simt că ne-am întors în timp cu vreo două secole. Lucru ce bucură paseistul din mine, însă întristează cititorul de poezie modernă.

Read more...

Cosmin Borza în Asymptote: Contemporary Romanian Poets. Between the Visionary and the Quotidian

În Asymptote, una dintre cele mai vizibile publicaţii virtuale internaţionale (board-ul ei editorial acoperă mai mult de zece ţări), Cosmin Borza publică o panoramă amplă a poeziei române recente (adică de după 2000),   intitulată Contemporary Romanian Poets. Between the Visionary and the Quotidian.
Inutil să mai spun că textul lui Cosmin Borza face astfel un serviciu important poeziei române (nu numai celei douămiiste, fireşte).
Nu cred că am voie să reproduc articolul aici, aşa c-o să citez doar fraza care mă priveşte:

"A similarly obsessive tendency to unveil the existential is also obvious in several other Generation 2000 representatives, for instance Claudiu Komartin, Dan Sociu, and Radu Vancu. In their own unique fashion, these authors use poetic formulae to attain a heightened fluidity. The characteristic aspects critics tried to isolate, specifically these poets' minimalism, routine, visionary miserablism, and neo-expressionism, were exactly those elements the poets strived to reconcile, and the hybrid thus born frequently offers beautiful results."

Textul complet îl găsiţi aici. 

Read more...

Românul, ca tot omul la ananghie, e poet

Arnoux Maz, de la Semne Bune, a avut o idee afurisită: a întrebat câţiva poeţi ce cred despre teribila (literal şi în toate sensurile) afirmaţie a lui Alecsandri "românul e născut poet".
Au răspuns Ioan Es. Pop, Alexandru Petria, Gabriel H. Decuble, Ofelia Prodan şi cu mine. A ieşit un dosar pe cinste - iată-l.
Reproduc mai jos răspunsul meu (afurisit şi el, recunosc).

Românul, ca tot omul la ananghie, e poet

Hm. „Românul e născut poet”. Ca pe orice om normal, vorba asta a lui Alecsandri m-a iritat şi m-a amuzat, am făcut mişto de ea de câte ori apărea în conversaţie, nu era imaginabilă o altă atitudine faţă de ea decât cea ironică. Însă, în vremea din urmă, m-am surprins fără voia mea gândindu-mă la ea cu din ce în ce mai puţină ironie, şi l-a început m-am ruşinat, ca şi cum m-aş fi surprins făcând vreun act indecent. Apoi, după ce simţul ruşinii şi al ridicolului mi s-au mai tocit, m-am pomenit spunându-mi înciudat în barbă: „Dom’le, să ştii că s-ar putea să fi avut dreptate boierul Bazil. Zău că da...”

Cum altfel, îmi ziceam, s-ar explica excelenţa românilor în poezie? De la Eminescu încoace, ba chiar de la Budai-Deleanu încoace, am avut geniu numai în poezie, niciodată în proză. Ştiu, e o propoziţie dură, dar o menţin: geniul literaturii române e exclusiv liric. Budai-Deleanu, Eminescu, cei patru-cinci interbelici cu adevărat mari (Bacovia, Arghezi, Fundoianu, Barbu, Blaga), cei câţiva cinci-şase postbelici aşijderea (Mircea Ivănescu, Gellu Naum, Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru, Angela Marinescu) – toţi cei enumeraţi mai sus sunt poeţi mari, oricând opozabili oricărui alt poet mare din oricare altă literatură. Poţi construi, de pildă, oricând dublete sau triplete de genul Novalis-Coleridge-Eminescu, sau Trakl-Soares-Bacovia, sau Rilke-Blaga, sau Valéry-Jorge Guillèn-Barbu, sau Berryman-Ivănescu, fără să roşeşti – ştiind adică bine că e vorba de valori reciproc comensurabile. Însă, oricât de bine intenţionat ai fi, nu poţi spune Tolstoi-Slavici, Proust-Gide-Camil, Proust-Hortensia, Faulkner-Rebreanu etc., fără să simţi că termenul autohton al ecuaţiei e inferior. Nu mult, e drept – însă doar atât cât să facă diferenţa dintre un prozator mare şi unul doar foarte bun. Iar cele câteva romane cu adevărat mari pe care le avem sunt, fără excepţie, romane poetice (Irina Mavrodin a scris cândva o carte admirabilă despre romanul poetic): Întâmplări în irealitatea imediată al lui Blecher (comparat recent de Hugo Pradelle de la Quinzaine littèraire cu Kafka şi cu Bruno Schulz), Creanga de aur al lui Sadoveanu (comparat de Manolescu cu proza pedagogică şi iniţiatică a lui Hesse), Orbitorul lui Mircea Cărtărescu (comparat de unii cu Darea de seamă despre orbi a lui Sábato, din Despre eroi şi morminte). (Există, totuşi, o excepţie: poţi spune Gogol-Cehov-Caragiale simţindu-te foarte confortabil cu tine însuţi, ştiind precis că de data asta eşti situat în adevăr. E şi asta o faţetă a geniului lui Caragiale, aceea de a strica orice schemă & clasificare.)  

Intraţi, ca şi ruşii, târziu în literatura europeană, am ars asemenea lor etapele şi am ajuns repede la o relativă sincronizare; însă, dacă ei au avut geniu pentru proză, noi am avut geniu pentru poezie. Şi, cum proza e traductibilă fără pierderi decisive, ea e implicit exportabilă; pe când poezia nu. De asta prozatorii ruşi, de la Gogol, Tolstoi & Dostoievski, trecând prin Bulgakov şi ajungând până la Sorokin, sunt autori de circulaţie internaţională, în vreme ce poeţii noştri dragi rămân numai ai noştri – şi numai dacă se apucă de proză şi o fac strălucitor, precum Cărtărescu, devin reputaţii majore. Nu e chestiune de valoare aici, repet, ci de traductibilitate şi exportabilitate; au păţit-o, de altfel, şi ruşii cu Puşkin – care rămâne numai al lor (în traducere sună ca un romantic minor, în română de pildă e un Bolintineanu fără culoarea & pitorescul românului), cu toate că trebuie că-i un poet extraordinar, având în vedere admiraţia enormă ce i-o poartă atâţia ruşi geniali, precum şi teribilul efect catalitic asupra limbii literare ruse care i-a urmat (acelaşi cu efectul catalitic al lui Eminescu asupra limbii literare române). Poezia e fatalmente circumscrisă lingvistic, aşa încât aproape că nu poate fi citită decât în original, şi, cu excepţia limbilor de circulaţie, nu poate construi reputaţii imense.

Aşa încât propoziţia „românul e născut poet” mă indispune ca o piază rea. Fiindcă, dacă-i adevărată, atunci e totuna cu o condamnare la parohialism a literaturii noastre. (Nu în sensul valoric, repet!, ci numai în acela al circulaţiei. Însă câte frustrări se ascund în acest „numai”...)  Aş prefera, din raţiuni să le zic publicitare, să pot spune cu egală îndreptăţire: „românul e născut prozator”. Şi, având în vedere felul eclatant în care a eclozat în ultimii douăzeci de ani reputaţia lui Mircea Cărtărescu, trăgând în siajul lui câţiva prozatori tineri, am oarecari speranţe că s-ar putea să existe o zi în care propoziţia asta să devină adevărată.

Şi mai e ceva care mă indispune în aserţiunea lui Alecsandri. Nu încetez să citez fraza lui Ion Mureşan, după care poeţii sunt ca anticorpii: când e ceva bolnav în corpul social, sunt secretaţi în număr mare, ca să neutralizeze infecţia. Având în vedere numărul mare de poeţi pe care corpul social autohton îi secretă de vreo sută-două de ani, e limpede că-i de rău. E ca-n bancurile acelea: vestea bună e că avem mulţi poeţi buni, vestea rea e că asta înseamnă că infecţia e cu atât mai mare. Cam asta cred că voia să spună şi Maurice Nadeau repetând în Să fie binecuvântaţi, extraordinarele lui memorii, apoftegma după care poezia e pentru lumea a treia. Uitându-ne la numărul uriaş de poeţi excelenţi din America Latină şi la audienţa enormă pe care o au acolo, nu pot decât să le dau dreptate lui Nadeau & Mureşan. Şi să reformulez propoziţia lui Alecsandri cam aşa: „Românul, ca tot omul la ananghie, e poet”.

Aşa că, dacă românul e născut poet, sper din toată inima să moară prozator.

Read more...

Şerban Axinte şi Daniel Cristea-Enache, despre "Frânghia înflorită"

Ieri a fost o zi năucitoare. 
Mai întâi, a venit ancheta revistei Cultura pentru anul literar 2012. 10 din cei 14 critici întrebaţi au văzut Frânghia înflorită în Top 3-ul anului trecut - 4 pe locul 1, 3 pe locul 2, 3 pe locul 3. Detalii, pe blogul revistei. 
Apoi, a venit textul lui Şerban Axinte din Observator cultural despre aceeaşi carte din retrospectiva lui privind anul poetic 2012. 
Şi, în fine, the finishing touch a fost textul lui Daniel Cristea-Enache despre Fr. înfl. - tot din Observator cultural, fireşte.
A fost, cum vă puteţi închipui, o zi înspăimântătoare, până seara am tot aşteptat cu inima-n piuneze să se întâmple ceva rău care să contrabalanseze cele de mai sus. 
[Şi s-a întâmplat - pe la 10 seara, laptele pus de Camelia la încălzit pentru deliciosul ei orez cu lapte (în Top 3-ul meu absolut, apropo de topuri) a dat în foc. Tra-u-mă, nu altceva.]
Transcriu mai jos textul lui Daniel. 



Creierul & inima

Să începem cu un fragment din Frînghia înflorită, dintr-un text fără titlu, cum sînt toate în acest volum-poem al lui Radu Vancu: „Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,/ cînd te lasă inima să-l visezi:// «Dragule, în fiecare dimineaţă,/ de pe la 4-5, în pieptul meu/ un bătrîn cu ochii plesniţi// citeşte cu degete tremurătoare/ ca vocea ta de atunci/ poeme despre noi în Braille.// Şi cum citeşte el, pămîntul se luminează/ precum cerul la răsărit,/ cînd se luminează de tot// te văd aplecat deasupra sicriului,/ îmi ţii capul în palme şi strigi,/ cu faţa luminată de bucurie, trăieşte, trăieşte!,// mi-e aşa de drag să te privesc,/ te uiţi la mine cu ochii plini de speranţă/ ai unui animal crescut pentru sacrificiu.// Apoi Dumnezeu îşi face vizita printre sicrie/ cum îşi face doctorul vizita prin saloane./ Şi, în vreme ce tu îmi faci respiraţie artificială,// aşteptînd paramedicii, El trece printre morminte/ plin de importanţă, însoţit de arhangheli & serafimi/ ca de un ciopor de rezidenţi & asistente.// Iar noi, morţii, ne tînguim din sicrie/ precum un cîrd de bolnavi din patul de suferinţă,/ cerşind un diagnostic cît mai răsunător.// Chiar dacă rezidenţii & asistentele/ ne mai ocărăsc şi ne reped, El e bun/ şi răbdător şi nu se supără.// Are, ca orice doctor, un jurămînt de respectat./ Şi, cum se apleacă peste fiecare dintre noi,/ răsuflarea Lui trece prin creierele putrede// ca spirtul prin pîine, înveleşte într-o carne de aer ciolanele/ şi mortu-i o cîrtiţă fluturînd năucă din aripi./ Iar cînd paramedicii îţi spun: e mort,// aici tocmai răsare un soare strălucitor/ ca primele cincizeci de vodcă/ după o noapte de cumplită fericire. [...]»“. 
Textul continuă (nu mult) pînă la ghilimelele ce vor despărţi visul de realitatea la care fiul se trezeşte. Aici, versurile ulterioare sînt încă dominate de imaginarul nocturn; dar în alte pagini, visul încheiat brusc face loc unei realităţi mai demonstrativ-prozaice, unei stări în care camera şi lumea din jur sînt văzute cu maximă luciditate: „Te trezeşti. Te uiţi la mobil, e abia trecut de 3,/ însă în cameră e o lumină mică şi blîndă,/ afară ninge“.

După ce „rupe“, astfel, vizionarismul oniric printr-un realism curat, fără pretenţii, poetul se implică şi mai mult (mai vizibil) în sfera personajului, căutînd conexiuni, „sincronicităţi“, reverberaţii, corespondenţe între cele visate şi cele ce urmează a fi trăite diurn. Unghiile unui bebeluş dintr-o frîntură de vis cleios şi ceţos îl fac pe fiul de sinucigaş („cel mai iubit dintre morţi“) şi tatăl de băieţel (Sebastian) să sară panicat în realitate, pentru a controla buna ei continuitate. Coşmarul va fi izolat şi mai mult decît au putut-o face ghilimelele despărţitoare. Tatăl asistă, într-o prudentă, asigurătoare stare de veghe, somnul fiului: „Deschizi repede ochii, Sebastian fornăie,/ te precipiţi prin semi-întuneric/ spre pătuţul cu febră mică,// îi pui palma pe frunte, îi iei mînuţa/ îi aduci unghiuţele aproape de ochii tăi/ şi înmărmureşti aşa pînă dimineaţă“. 
Al treilea registru, cu un alt tip de distanţare de nucleul vizionar al cărţii, va fi utilizat în nişte comentarii voit şi vădit metapoetice, distribuite, între paranteze drepte, pe altă pagină decît cea a visului şi a smulgerii din el. În acest „sector“, Radu Vancu intră în scena de manifestare a protagonistului pentru a o ocupa cu totul, ca autor. Aparent paradoxal, poetul este mai vădit poet în acest registru decît în celelalte. Dacă acolo „face“ versurile din interior, în noua suprafaţă ataşată le comentează, le interpretează, se analizează şi se critică, dintr-o perspectivă a evaluatorului pasionat (pînă la obsesie) de poezie. Sîntem, acum, pe terenul metatextului neostentativ, însă coerent urmărit şi reflexiv: „eventualele mele ambiţii nu-s prea mari. N-am altele în afară de aceea de poet domestic, poet de familie. De aici pleacă şi încoace vine poezia mea, atîta cîtă e. Uită-te şi la titlu­rile volumelor, pomenesc ba de tata, ba de Camelia, ba de Sebastian... Dacă poezia poate genera vreo acţiune magică, cum voia Novalis (şi, de fapt, toţi cîinii romantici), atunci asta nu poate consta decît în upgradarea ta ca persoană în aşa fel încît să fii ceva mai OK pentru cei iubiţi. Poezia e artă de familie“.

Poezia e artă de familie, dar ca să fie artă ea trebuie să se sprijine nu doar pe un scenariu inteligent şi ingenios (cu două trepte de viteză şi un „punct mort“ al acţiunii poetice), ci şi pe capacitatea de expresie în regim vizionar a zonei acoperite de fluxul oniric. Pentru a avea ce întrerupe şi comenta, pentru a se putea distanţa şi deconstrui, Vancu e obligat să producă un tip de discurs poetic lipsit complet de discursivitate şi referenţialitate. Un text care să nu semene cu nimic şi care, eliberat de influenţele culturale, să se impună cu o abruptă originalitate. Impunerea nu poate fi, acum, „teoretică“. Ea va însemna – în caz de reuşită – o neaşteptată plasticitate morbidă asociată cu o feerie de cartoon a reprezentării. Iar în varianta necîştigătoare, va fi încercată pe acelaşi tipar (era să zic: tipic) pe fiecare secvenţă nocturnă. Autopastişa onirică ar fi dus la compromiterea proiectului şi a volumului, mai ales că autorul este unul cerebral. 
Claudiu Komartin (cel care mi-a vorbit pentru prima oară despre valoarea poeziei lui Radu Vancu) are parţial dreptate cînd apropie, în rîndurile sale de pe coperta a patra, Frînghia înflorită de Familia Popescu. Referinţa a fost acceptată, tacit, de critici; însă accentul lui Vancu este sensibil diferit de al lui Cristian Popescu, chiar dacă feeria morbidă desfăşurată de amîndoi ne poate suges­tiona de contrariul. „Culturalul“ Radu Vancu se îndreaptă, mai degrabă, spre Ioan Es. Pop şi Daniel Bănulescu, ceilalţi doi poeţi de vîrf ai generaţiei ’90. Cu primul are în comun unghiul de răsturnare a lucrurilor în inversul lor şi tragismul, iar cu al doilea – atrocitatea plastică figurată cu detaşare, din exterior, într-o secvenţialitate cinematografică. Astfel, fiecare vis nebunesc „rulat“ în Frînghia înflorită va porni de la o scenă banală, standard, din realitatea cotidiană. O va „întoarce“ într-un mod frapant, după care o va derula cu un calm poetic de care protagonistul, odată trezit din somn, se îngrozeşte primul. În textul citat la începutul acestei cronici, Dumnezeu îşi făcea vizita printre sicrie la fel ca doctorul prin saloanele de spital. Analogia sus-jos, irealitate-realitate se păstrează: arhanghelii şi serafimii sînt precum rezidenţii şi asistentele, morţii sînt bolnavii de pe paturile de spital, arhanghelii-rezidenţi şi serafimii-asistente îi ocărăsc pe morţii-bolnavi... Pînă cînd, deodată, într-un anumit punct, scena de cartoon se tulbură. Logica de semnificare se rupe şi totul devine ininteligibil, într-un vizionarism pur, eliberat de determinări cauzale, analogii „poetice“ şi implicaţii logice. Acum apar secvenţele horror, cărora nu li se mai pot găsi fondul şi centrul de greutate: „răsuflarea Lui trece prin creierele putrede// ca spirtul prin pîine, înveleşte într-o carne de aer ciolanele/ şi mortu-i o cîrtiţă fluturînd năucă din aripi“.

La fel (dar altfel), într-un alt fragment din volumul-poem, visul va porni cu aceeaşi introducere de litanie, se va insera în ghilimelele care-l vor delimita, va porni tot analogic (morţii-oameni de zăpadă făcuţi la grămadă) şi va derapa, controlat, pînă în punctul în care lumea din el se răstoarnă şi nu mai poate fi înţeleasă. Creierul & inima, creierul, creierul, inima: „Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,/ cînd te lasă inima să-l visezi:// «Cînd am ajuns aici, cădeam liniştit/ deasupra unui cîmp alb, în jurul meu/ alţi oameni cădeau liniştiţi, în tăcere.// Se cade pe spate, şi tot pe spate se stă pe cîmp,/ iar din cer cad întruna oameni liniştiţi,/ cu palmele încrucişate pe piept,// se aştern în jurul tău ca nişte fulgi/ desenaţi de un copil cu nas smîrcîit,/ pînă se fac în jur nămeţi de morţi.// El vine în fugă, cu obrajii înroşiţi de ger/ şi de plăcere, chiuie şi ia zăpada asta în palme,/ o strînge în pumnişorii uriaşi,// ne terciuieşte bine şi face oameni de zăpadă./ Iar noi, cu capetele plesnite, cu creierii unuia/ în craniul altuia, cu mîinile sudate la rece// de picioarele vecinului, ne bucurăm de bucuria lui/ cum ne bucuram pentru copilaşii noştri./ Stăm cuminţi în trupul omului de zăpadă// şi aşteptăm să veniţi, să aibă cu cine să se joace,/ să fiţi copiii fericiţi ai oamenilor de zăpadă fericiţi,/ rîzînd cu gura de nuia pînă la urechi,// cu ochii de năsturei sticlind în delir,/ cu zăpada învelind atent maţele terciuite/ şi bulgării de carne însîngerată.»// Te trezeşti. Te uiţi la mobil, e abia trecut de 3,/ însă în cameră e o lumină mică şi blîndă,/ afară ninge“. 
Am intrat deja, din nou, în realitate. Cu Frînghia înflorită, Radu Vancu a dat una dintre cele mai puternice cărţi ale ultimei noastre generaţii de poeţi.

Read more...

Veşti bune [& o declaraţie]

Vestea cea mai bună a zilelor ăstora e că Anatol Grosu a luat Premiul Eminescu pentru debut, pentru Epistola din Filipeni, o carte pe care am văzut-o crescând sub ochii mei. M-aş fi bucurat să ia premiul ăsta ex aequo cu Teodora Coman, însă n-a fost să fie. (Din punctul meu de vedere, cei mai buni debutanţi de anul trecut sunt Marius Chivu, Teodora Coman şi Anatol Grosu, urmaţi foarte îndeaproape de Alex Văsieş, Radu Niţescu şi Ana Puşcaşu, la rândul lor poeţi foarte buni. 2012 a fost un an extraordinar pentru debuturi, cum fuseseră cu un deceniu în urmă anii 2002-2003.)
Sigur, m-am bucurat şi pentru premiul meu de la Gala Tinerilor Scriitori, n-are cum să nu te bucure un premiu dat de un juriu prestigios (Eugen Simion, Paul Cernat, Bogdan Creţu, Daniel Cristea-Enache) şi luat într-o companie atât de bună: Andra Rotaru, Vlad Moldovan, Cosmin Perţa. Mihai Iovănel, Liviu Ioan Stoiciu. Am avut însă inima strânsă la decernarea lui în sala de festivităţi a Institutului Cultural Român - ştiută fiind dezaprobarea mea faţă de modul în care Andrei Marga înţelege să-şi exercite mandatul.
După cum am mai spus într-o discuţie pe Facebook, dacă premiile pentru tinerii scriitori ar fi fost acordate de ICR, n-aş fi acceptat distincţia. (Numai premiul lui LIS a fost acordat de ICR.) Şi, de altfel, n-o să particip la nici un proiect al ICR sub administraţia Marga, sub nici o formă.
Tocmai de aceea, m-a bucurat cu atât mai mult că Daniel Cristea-Enache a ţinut să mulţumească, în discursul lui, vechii echipe a ICR - adică, nominal, lui H.-R. Patapievici, Taniei Radu şi lui Mircea Mihăieş. În secundele alea, inima mi-a fost liberă. Mulțumesc, Daniel.

[Iată şi premiile:
- Andra Rotaru, Tânărul poet al anului 2012;
- Radu Vancu, Tânărul poet al anului 2012;
- Cosmin Perţa, Tânărul prozator al anului 2012;
- Mihai Iovănel, Tânărul critic al anului 2012;
- Vlad Moldovan, Tânărul scriitor al anului 2012;
- Liviu Ioan Stoiciu, Cartea de poezie a anului 2012.]

Read more...

"Frânghia înflorită". Ultimele retrospective

M-am bucurat să regăsesc Frânghia înflorită pe ultimele liste retrospective ale criticilor. Cu atât mai mult cu cât e alăturată unor cărţi de poezie pe care le-am citit cu iubire & invidie. (Galbenă & crâncenă.)
Iată, aşadar, tăieturile cu pricina din presă.

Doris Mironescu, în Suplimentul de cultură: "Mai întâi, cartea anului: Frânghia înflorită, de Radu Vancu, lecţie de poezie şi probă de experienţă netrucată, care obligă cititorii să aibă standarde şi poeţii să se reorienteze". 

Adina Diniţoiu, pe blogul ei: "La poezie notez, întâi de toate, remarcabilul volum al lui Radu Vancu, Frînghia înflorită (Casa de Editură Max Blecher), despre care am scris, de asemenea, în Observator cultural, ca şi pe cel al Anei Dragu, Păzitoarea (Charmides)".

Claudiu Turcuş, în retrospectiva lui din Observator cultural: "Însă cele mai bune volume de poezie ale anului 2012 aparțin lui Radu Vancu & Marius Chivu. Frînghia înflorită (Casa de Editură Max Blecher) & Vîntureasa de plastic (Brumar) merită pe deplin citite și premiate oricînd."

Daniel Cristea-Enache, tot în Observator cultural: "La poezie e la fel de dificil (bucuria criticilor, necazul juriilor): Aurel Pantea, Nimicitorul (cu o versiune în latină de Marcela Ciortea, Limes), Radu Vancu, Frînghia înflorită (Casa de Editură Max Blecher), Vlad Moldovan, Dispars (Cartea Românească), Liviu Ioan Stoiciu, Substanţe interzise (Tracus Arte), Nicolae Prelipceanu, La pierderea speranţei (Casa de pariuri literare), Dan Sociu, Poezii naive şi sentimentale (Cartea Românească), Ana Dragu, Păzitoarea (Charmides), Andra Rotaru, Lemur (Cartea Românească), plus debutanţii în poezie Bogdan-Alexandru Stănescu, cu Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul (Cartea Românească), şi Marius Chivu, cu Vîntureasa de plastic (Brumar). [...] Ultima secţiune, de altfel, este şi cea mai „deschisă“, mai supusă hazardului, mai curajoasă deopotrivă literar şi critic. S-o completăm prin vizualizare: Teodora Coman, Cîrtiţa de mansardă (Casa de Editură Max Blecher), Anatol Grosu, Epistola din Filipeni (Casa de Editură Max Blecher), Alex. Văsieş, Lovitura de cap (Casa de pariuri literare), Radu Niţescu, gringo (Casa de pariuri literare)".

Read more...

Marius Conkan. Lansare la Cluj, luni, de la 18.30

Una dintre cele mai bune cărţi de poezie din 2012 este Extazul Sfântului Markon a lui Marius Conkan.
O să spun asta la lansarea ei de la Cluj, luni, de la 18.30, la Librăria Book Corner.
Reproduc mai jos cuvintele mele de pe coperta a patra.

Dacă Ianuş & co au luat de beatnici anarhismul şi, în general, insurgenţa social-politică, Marius Conkan ia de la Ginsberg pathosul vizionar şi mistic, reîncărcând astfel discursul poetic cu toate atributele demonizate şi exorcizate (nu cu deplină eficienţă, iată) de vulgata postmodernă autohtonă – aşa încât poezia din Extazul Sfântului Markon va fi oraculară, epifanică, vizionară („văd”, repetă el obsesiv – aşa cum maestrul american repeta obsesiv „am văzut”), atrasă hipnotic de numinos, pe care-l decriptează în toate faldurile şi cutele realului, cât de mignone ar fi ele (vorbeşte la un moment dat de “votca numinoasă” – se cunoaşte că în Clujul lui Conkan își bea votca și Ion Mureșan). Mizând, ca în poemele ample ale lui Ginsberg şi ca în imnele liturgice, pe retorica figurilor repetiţiei, tânărul poet contrage totul în versetele lui aluvionare, juxtapunând bine mersi cele mai dispare zone ale realului: „Dunărea curgea peste piramida lui Keops şi Burj al Arab, / peste Vezuviu şi Popocatepetl, / peste grădini de exterminare şi tancuri mesianice”, „Dunărea curgea peste zidul chinezesc şi oracolul de la Delphi, / peste Colosseum şi Santa Maria degli Angeli, / peste cimitirul vesel şi muzeul Madame Tussaud”. În vremuri minimaliste, Marius Conkan e as maximalist as it gets. O frondă pe care poezia lui o ilustrează, nu încape vorbă, strălucitor. 

Read more...

Sebastian. Cartea preferată

Dilema Veche (mă rog, de fapt Dilemateca) a făcut o anchetă teribil de serioasă privind Cărţile preferate de copiii scriitorilor.

Ce au răspuns Ana Dragu, Raluca Dună, Dan Lungu, Antonio Patraş, Răzvan Petrescu, Adina Rosetti, Simona Sora, Lucian Dan Teodorovici & Mihaela Ursa puteţi vedea aici.

Copiez mai jos răspunsul meu.

Cum Sebastian are 3 ani şi jumătate, e limpede că, pînă de curînd, cărţile lui preferate au fost cele fără text, numai cu imagini & abţibilde. E drept, există o poză făcută pe la 2 ani în care citeşte absorbit pe oliţă o ediţie Wordsworth din Shakespeare - însă e un fake snob. Prima lui poză într-adevăr livrescă e din Librăria Humanitas, ţinînd iluminat în mînă o carte uriaşă pe a cărei copertă se poate citi 1000 de camioane şi maşini cu abţibilde. Avea vreo 2 ani şi jumătate, cred, şi a citit-o cu răbdare de kabbalist - a permutat cele 1000 de abţibilde în toate combinaţiile posibile, la fel cum alţii permută literele Torei pentru a afla numele lui Dumnezeu. Pe la 3 ani a învăţat literele mari de tipar, aşa încît era în stare să găsească singur în librării cărţile pe a căror copertă era scris numele supereroului favorit - micuţa, modesta, ultraperfecta (şi hiperenervanta, dacă mă întrebaţi pe mine - aşa că mai bine nu mă întrebaţi) locomotivă Thomas. Camelia i-a cumpărat tot felul de cărţi de poveşti pentru care în copilărie mi-aş fi dat sufletul personal - ba chiar mi l-aş da şi acum, pentru unele; el rămîne însă la toate nepăsător şi rece, ştie doar una şi bună: Thomas e prietenul pe care-l iubeşte fără fisură. Îmi aduce autoritar cărţile cu desene multe şi texte minimaliste, mi le trînteşte în poală şi-mi porunceşte: "Citeşte-mi-o pe cea cu Thomas şi trenul de intervenţie!" Îi citesc, el urmăreşte corespondenţa dintre imagini şi cuvinte şi, pe măsură ce se iluminează, îmi dau seama că era să fac o mare greşeală: sufletul trebuie să mi-l dau de acum înainte pe cărţile lui, nu pe ale mele. Aşa merge treaba.

Read more...

Aurel Pantea, "Nimicitorul"

Aurel Pantea şi Ion Mureşan, la Zilele Revistei Familia, octombrie 2008.
[Imagine preluată de pe blogul lui Alexandru Seres]


[cronica mea din Euphorion, 6/2012]

Nimicitorul. Cu majusculă

Într-un fel, din punctul de vedere al posterităţii sale critice, Aurel Pantea a tras marele loz câştigător în 2008, o dată cu apariţia Istoriei critice a literaturii române: el este, nu mai încape vorbă, unul dintre marii nedreptăţiţi de acolo, alături de Mircea Ivănescu şi Ion Mureşan, de pildă. Şi, după cum atunci când vorbim de Sainte-Beuve reflexul prim e de a aminti uriaşele, genialele lui rateuri (recte Baudelaire, Flaubert etc.), tot astfel atunci când se va vorbi despre Nicolae Manolescu şi Istoria lui canonizatoare am bănuiala că reflexul prim va fi acela de a înşira erorile lui de judecată – între care cea privitoare la poezia lui Aurel Pantea ar trebui considerată cea dintâi, de vreme ce ceilalţi poeţi sunt, de bine, de rău (mai ales de rău, ce-i drept), prezenţi în paginile embelfricotatului op, pe când Aurel Pantea e absent cu totul.

Iată, însă, că pe Aurel Pantea locul dobândit oarecum apofatic în Parnasul canonic nu-l determină să se lase de scris (se cunosc cazurile, nu insist). După apariţia Istoriei critice, Pantea a publicat două cărţi de poezie superlative – Negru pe negru, în 2009 (un fel de demi-antologie, aş zice), şi Nimicitorul, în 2012, cea din urmă ocazionând textul de faţă. Fără să fie puncte de inflexiune ori de revoluţie în raport cu poezia lui de până acum, cele două cărţi negre şi nimicitoare îi ranforsează pe de o parte structura de rezistenţă, demonstrând strălucitor cât de puternice sunt textele lui Pantea (în sensul în care Harold Bloom vorbeşte despre „poeţi puternici”, fireşte – adică de poeţi în care anxietatea influenţei e quasi-nedetectabilă, ei fiind surse ale numitei anxietăţi pentru poeţii subsecvenţi); iar pe de altă parte, îi precizează încă mai net şi mai limpede poetica, miza aşa-zicând ideologică a unei poezii de o atât de acută conştiinţă de sine. Astfel, textele din Nimicitorul îşi arată, încă mai decis (şi mai decisiv) decât cele din Negru pe negru, descendenţa din acea conştiinţă a „transcendenţei pline” teoretizate extensiv de Pantea. Disidenţa poetului faţă de modernism, se vede acum cât se poate de clar, nu se face nici dinspre postmodernism (poezia lui Pantea fiind tot ce poate fi mai nepostmodern), nici dinspre antimodernism (aşijderea), ci mai degrabă dintr-un tip special de hipermodernism; rămânând, după terminologia lui Gheorghe Crăciun, un poet reflexiv, imersat cu toată fiinţa în materia limbajului, asemenea poeţilor moderni, Pantea contrazice totuşi punctual, cu rigurozitate matematică, portretul-robot al poetului modern, ori mai degrabă al poeziei moderne, aşa cum a fost el fixat de Hugo Friedrich în celebrul lui studiu (şi atât de limitativ – fie şi numai fiindcă lasă pe dinafară pe unul dintre cei mai influenţi părinţi ai modernităţii, genitorul suprarealiştilor şi, implicit, al beatnicilor, Lautréamont). Dacă Friedrich postulează conştiinţa transcendenţei goale drept punct origo pentru poetul modern, Pantea îi contrapune numaidecât conştiinţa unei transcendenţe pline, manifestă în toate articulaţiile limbajului poetic; de asemenea, creştinismul în ruină teoretizat de Friedrich e înlocuit la Pantea de un creştinism crepuscular, agonic, însă deloc delabrat ori ruinat – Dumnezeul lui fiind unul vital, ba chiar hiperactiv, e drept că deseori terific în raport cu creatura, însă, cum fiecare înger e înspăimântător (schrecklich, ne spune Rilke), fireşte că nu ne putem aştepta la mai puţin de la Creatorul îngerilor şi al tuturor văzutelor şi nevăzutelor: „Dumnezeul meu mă digeră, Dumnezeului meu îi e foame, / Dumnezeul meu se droghează, Dumnezeul meu înjură, nu face raţionamente, / e un ins direct, te scuipă în faţă, suferă, limbajele lui imediate sunt dispreţul, dragostea şi răzbunarea, / nu face politică, o suportă şi o desfide, Dumnezeul meu stă cu toate curvele, / stă cu peştii şi pe toţi îi iubeşte, şi spune că toţi vor învia, şi tuturor / le e un pic mai puţin teamă când vor muri, Dumnezeul meu face zi de zi / exerciţii de moarte şi înviere pe pielea mea, iar eu îl iubesc de nu mai pot” (p. 21). Procedând astfel, Pantea construieşte programatic un set de categorii poetice punctual opozabile celor ale lui Friedrich, rămânând însă în acelaşi timp un poet pentru care limbajul e, dacă nu transcendenţa însăşi, atunci cel puţin singura interfaţă cu aceasta – adică un poet de aparenţă modernistă. Negând aşadar categoriile modernismului poetic, pentru a le reconstrui într-o variantă tare, plină, Pantea pare a fi, după cum spuneam, mai degrabă un poet hipermodern.

Limbajul e, aşadar, interfaţa cu o transcendenţă plină; iar sediul limbajului e trupul, în el cresc vorbele şi în el se produce întâlnirea autoscopică şi catastrofică a limbajului cu sine – după cum probează, printre altele, acest tulburător poem: „Am vorbit, Doamne, şi am scris, până m-am înnegrit / cu totul, am crescut, Doamne, în vorbele mele, iar vorbele / mele au crescut în mine şi mi-au pus trupul în hău, / stau în trupul meu ca într-un abis, fiecare cuvânt îl adânceşte, / că văd mişcând timpul şi moartea, mâinile mele sunt întunecate, / Doamne, de vorbărie, îmi port trupul ca şi cum propria-mi groapă / aş purta-o, în el, limbajul se întâlneşte cu sine şi înnebuneşte” (p. 15). Iar metastazarea limbajului în corp e atât de generalizată şi atât de eficientă, încât chiar şi după moarte propoziţiile subzistă în corp, precum urmele cianurii în păr, să zicem: „ne întoarcem în materia pură, fără buze, / cu pământ în gură şi cu propoziţii” (p. 7). „Nimicitorul” nu ar fi aşadar, pe cât se pare, transcendenţa, cât limbajul care-i este agent şi mediu; corpul e un recipient prea fragil pentru energia activă în limbaj. Aşa se explică de ce, fascinat şi terorizat de limbajul nimicitor al poeziei, Pantea nu e totuşi un iconoclast ori un apostat – ba chiar unele texte sunt de-a dreptul psaltice, cum e cazul splendidului poem final adresat lui Isus. El ştie că nu transcendenţa e prea dură, ci bietul corp prea fragil: limbajul care-l informează îl şi distruge.

În vremuri prea de tot minimaliste, Pantea e cel mai maximalist dintre poeţi. Pentru el, nici o diminuare a poeziei nu e acceptabilă – nici în discurs, nici în expresie, nici în temă, nici în emoţie. Poezia şi toate ale ei se scriu cu majusculă. Precum numele Nimicitorului.

Aurel Pantea, Nimicitorul, editura Limes, 2012, 100 p.

Read more...