Şerban Axinte şi Daniel Cristea-Enache, despre "Frânghia înflorită"

Ieri a fost o zi năucitoare. 
Mai întâi, a venit ancheta revistei Cultura pentru anul literar 2012. 10 din cei 14 critici întrebaţi au văzut Frânghia înflorită în Top 3-ul anului trecut - 4 pe locul 1, 3 pe locul 2, 3 pe locul 3. Detalii, pe blogul revistei. 
Apoi, a venit textul lui Şerban Axinte din Observator cultural despre aceeaşi carte din retrospectiva lui privind anul poetic 2012. 
Şi, în fine, the finishing touch a fost textul lui Daniel Cristea-Enache despre Fr. înfl. - tot din Observator cultural, fireşte.
A fost, cum vă puteţi închipui, o zi înspăimântătoare, până seara am tot aşteptat cu inima-n piuneze să se întâmple ceva rău care să contrabalanseze cele de mai sus. 
[Şi s-a întâmplat - pe la 10 seara, laptele pus de Camelia la încălzit pentru deliciosul ei orez cu lapte (în Top 3-ul meu absolut, apropo de topuri) a dat în foc. Tra-u-mă, nu altceva.]
Transcriu mai jos textul lui Daniel. 



Creierul & inima

Să începem cu un fragment din Frînghia înflorită, dintr-un text fără titlu, cum sînt toate în acest volum-poem al lui Radu Vancu: „Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,/ cînd te lasă inima să-l visezi:// «Dragule, în fiecare dimineaţă,/ de pe la 4-5, în pieptul meu/ un bătrîn cu ochii plesniţi// citeşte cu degete tremurătoare/ ca vocea ta de atunci/ poeme despre noi în Braille.// Şi cum citeşte el, pămîntul se luminează/ precum cerul la răsărit,/ cînd se luminează de tot// te văd aplecat deasupra sicriului,/ îmi ţii capul în palme şi strigi,/ cu faţa luminată de bucurie, trăieşte, trăieşte!,// mi-e aşa de drag să te privesc,/ te uiţi la mine cu ochii plini de speranţă/ ai unui animal crescut pentru sacrificiu.// Apoi Dumnezeu îşi face vizita printre sicrie/ cum îşi face doctorul vizita prin saloane./ Şi, în vreme ce tu îmi faci respiraţie artificială,// aşteptînd paramedicii, El trece printre morminte/ plin de importanţă, însoţit de arhangheli & serafimi/ ca de un ciopor de rezidenţi & asistente.// Iar noi, morţii, ne tînguim din sicrie/ precum un cîrd de bolnavi din patul de suferinţă,/ cerşind un diagnostic cît mai răsunător.// Chiar dacă rezidenţii & asistentele/ ne mai ocărăsc şi ne reped, El e bun/ şi răbdător şi nu se supără.// Are, ca orice doctor, un jurămînt de respectat./ Şi, cum se apleacă peste fiecare dintre noi,/ răsuflarea Lui trece prin creierele putrede// ca spirtul prin pîine, înveleşte într-o carne de aer ciolanele/ şi mortu-i o cîrtiţă fluturînd năucă din aripi./ Iar cînd paramedicii îţi spun: e mort,// aici tocmai răsare un soare strălucitor/ ca primele cincizeci de vodcă/ după o noapte de cumplită fericire. [...]»“. 
Textul continuă (nu mult) pînă la ghilimelele ce vor despărţi visul de realitatea la care fiul se trezeşte. Aici, versurile ulterioare sînt încă dominate de imaginarul nocturn; dar în alte pagini, visul încheiat brusc face loc unei realităţi mai demonstrativ-prozaice, unei stări în care camera şi lumea din jur sînt văzute cu maximă luciditate: „Te trezeşti. Te uiţi la mobil, e abia trecut de 3,/ însă în cameră e o lumină mică şi blîndă,/ afară ninge“.

După ce „rupe“, astfel, vizionarismul oniric printr-un realism curat, fără pretenţii, poetul se implică şi mai mult (mai vizibil) în sfera personajului, căutînd conexiuni, „sincronicităţi“, reverberaţii, corespondenţe între cele visate şi cele ce urmează a fi trăite diurn. Unghiile unui bebeluş dintr-o frîntură de vis cleios şi ceţos îl fac pe fiul de sinucigaş („cel mai iubit dintre morţi“) şi tatăl de băieţel (Sebastian) să sară panicat în realitate, pentru a controla buna ei continuitate. Coşmarul va fi izolat şi mai mult decît au putut-o face ghilimelele despărţitoare. Tatăl asistă, într-o prudentă, asigurătoare stare de veghe, somnul fiului: „Deschizi repede ochii, Sebastian fornăie,/ te precipiţi prin semi-întuneric/ spre pătuţul cu febră mică,// îi pui palma pe frunte, îi iei mînuţa/ îi aduci unghiuţele aproape de ochii tăi/ şi înmărmureşti aşa pînă dimineaţă“. 
Al treilea registru, cu un alt tip de distanţare de nucleul vizionar al cărţii, va fi utilizat în nişte comentarii voit şi vădit metapoetice, distribuite, între paranteze drepte, pe altă pagină decît cea a visului şi a smulgerii din el. În acest „sector“, Radu Vancu intră în scena de manifestare a protagonistului pentru a o ocupa cu totul, ca autor. Aparent paradoxal, poetul este mai vădit poet în acest registru decît în celelalte. Dacă acolo „face“ versurile din interior, în noua suprafaţă ataşată le comentează, le interpretează, se analizează şi se critică, dintr-o perspectivă a evaluatorului pasionat (pînă la obsesie) de poezie. Sîntem, acum, pe terenul metatextului neostentativ, însă coerent urmărit şi reflexiv: „eventualele mele ambiţii nu-s prea mari. N-am altele în afară de aceea de poet domestic, poet de familie. De aici pleacă şi încoace vine poezia mea, atîta cîtă e. Uită-te şi la titlu­rile volumelor, pomenesc ba de tata, ba de Camelia, ba de Sebastian... Dacă poezia poate genera vreo acţiune magică, cum voia Novalis (şi, de fapt, toţi cîinii romantici), atunci asta nu poate consta decît în upgradarea ta ca persoană în aşa fel încît să fii ceva mai OK pentru cei iubiţi. Poezia e artă de familie“.

Poezia e artă de familie, dar ca să fie artă ea trebuie să se sprijine nu doar pe un scenariu inteligent şi ingenios (cu două trepte de viteză şi un „punct mort“ al acţiunii poetice), ci şi pe capacitatea de expresie în regim vizionar a zonei acoperite de fluxul oniric. Pentru a avea ce întrerupe şi comenta, pentru a se putea distanţa şi deconstrui, Vancu e obligat să producă un tip de discurs poetic lipsit complet de discursivitate şi referenţialitate. Un text care să nu semene cu nimic şi care, eliberat de influenţele culturale, să se impună cu o abruptă originalitate. Impunerea nu poate fi, acum, „teoretică“. Ea va însemna – în caz de reuşită – o neaşteptată plasticitate morbidă asociată cu o feerie de cartoon a reprezentării. Iar în varianta necîştigătoare, va fi încercată pe acelaşi tipar (era să zic: tipic) pe fiecare secvenţă nocturnă. Autopastişa onirică ar fi dus la compromiterea proiectului şi a volumului, mai ales că autorul este unul cerebral. 
Claudiu Komartin (cel care mi-a vorbit pentru prima oară despre valoarea poeziei lui Radu Vancu) are parţial dreptate cînd apropie, în rîndurile sale de pe coperta a patra, Frînghia înflorită de Familia Popescu. Referinţa a fost acceptată, tacit, de critici; însă accentul lui Vancu este sensibil diferit de al lui Cristian Popescu, chiar dacă feeria morbidă desfăşurată de amîndoi ne poate suges­tiona de contrariul. „Culturalul“ Radu Vancu se îndreaptă, mai degrabă, spre Ioan Es. Pop şi Daniel Bănulescu, ceilalţi doi poeţi de vîrf ai generaţiei ’90. Cu primul are în comun unghiul de răsturnare a lucrurilor în inversul lor şi tragismul, iar cu al doilea – atrocitatea plastică figurată cu detaşare, din exterior, într-o secvenţialitate cinematografică. Astfel, fiecare vis nebunesc „rulat“ în Frînghia înflorită va porni de la o scenă banală, standard, din realitatea cotidiană. O va „întoarce“ într-un mod frapant, după care o va derula cu un calm poetic de care protagonistul, odată trezit din somn, se îngrozeşte primul. În textul citat la începutul acestei cronici, Dumnezeu îşi făcea vizita printre sicrie la fel ca doctorul prin saloanele de spital. Analogia sus-jos, irealitate-realitate se păstrează: arhanghelii şi serafimii sînt precum rezidenţii şi asistentele, morţii sînt bolnavii de pe paturile de spital, arhanghelii-rezidenţi şi serafimii-asistente îi ocărăsc pe morţii-bolnavi... Pînă cînd, deodată, într-un anumit punct, scena de cartoon se tulbură. Logica de semnificare se rupe şi totul devine ininteligibil, într-un vizionarism pur, eliberat de determinări cauzale, analogii „poetice“ şi implicaţii logice. Acum apar secvenţele horror, cărora nu li se mai pot găsi fondul şi centrul de greutate: „răsuflarea Lui trece prin creierele putrede// ca spirtul prin pîine, înveleşte într-o carne de aer ciolanele/ şi mortu-i o cîrtiţă fluturînd năucă din aripi“.

La fel (dar altfel), într-un alt fragment din volumul-poem, visul va porni cu aceeaşi introducere de litanie, se va insera în ghilimelele care-l vor delimita, va porni tot analogic (morţii-oameni de zăpadă făcuţi la grămadă) şi va derapa, controlat, pînă în punctul în care lumea din el se răstoarnă şi nu mai poate fi înţeleasă. Creierul & inima, creierul, creierul, inima: „Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,/ cînd te lasă inima să-l visezi:// «Cînd am ajuns aici, cădeam liniştit/ deasupra unui cîmp alb, în jurul meu/ alţi oameni cădeau liniştiţi, în tăcere.// Se cade pe spate, şi tot pe spate se stă pe cîmp,/ iar din cer cad întruna oameni liniştiţi,/ cu palmele încrucişate pe piept,// se aştern în jurul tău ca nişte fulgi/ desenaţi de un copil cu nas smîrcîit,/ pînă se fac în jur nămeţi de morţi.// El vine în fugă, cu obrajii înroşiţi de ger/ şi de plăcere, chiuie şi ia zăpada asta în palme,/ o strînge în pumnişorii uriaşi,// ne terciuieşte bine şi face oameni de zăpadă./ Iar noi, cu capetele plesnite, cu creierii unuia/ în craniul altuia, cu mîinile sudate la rece// de picioarele vecinului, ne bucurăm de bucuria lui/ cum ne bucuram pentru copilaşii noştri./ Stăm cuminţi în trupul omului de zăpadă// şi aşteptăm să veniţi, să aibă cu cine să se joace,/ să fiţi copiii fericiţi ai oamenilor de zăpadă fericiţi,/ rîzînd cu gura de nuia pînă la urechi,// cu ochii de năsturei sticlind în delir,/ cu zăpada învelind atent maţele terciuite/ şi bulgării de carne însîngerată.»// Te trezeşti. Te uiţi la mobil, e abia trecut de 3,/ însă în cameră e o lumină mică şi blîndă,/ afară ninge“. 
Am intrat deja, din nou, în realitate. Cu Frînghia înflorită, Radu Vancu a dat una dintre cele mai puternice cărţi ale ultimei noastre generaţii de poeţi.