Bogdan-Alexandru Stănescu despre "Frânghia înflorită"

În sfârşit, o cronică prin care lucrurile sunt puse la punct. :)
E vorba despre textul lui Bogdan-Alexandru Stănescu din Observator cultural.
După cum i-am scris lui Bogdan în mailul de mulţumire, aproape că m-aş bucura să aibă dreptate.

Cu Disney la intepretul de vise

Elegia ar fi genul poetic cel mai dezvoltat, susținea Brodsky în superbul eseu Footnote To a Poem, dedicat Marinei Țvetaeva... Nu aș băga mîna-n foc că motorul poetic universal ar fi in memoriam, însă pentru mine este cert că Moartea, sau diversele invenții menite a-i înfrunta spectrul, este adevăratul resort, principiul poetic incontestabil. În același timp, păstrîndu-mă atît în domeniul thanatic, cît și în cel al elegiei, nu pot să nu mă întorc la eseul închinat de John Bayley lui V.S. Pritchett, acolo unde criticul pune în legătură povestirea și poezia, ca fiind ambele specii ale tăcerii, unde prin tăcere ar trebui înțeles spațiul economic al creației, modestia și oroarea de patetic, urlete și țambale emoționale. Bineînțeles că Bayley aduce în discuție cehoviana Doamnă cu cățelul...

Acum, pentru a așeza de la bun început această cronică în parametri definitivi și corecți, vreau să le amintesc celor care citesc că autorul cronicii de față simte o admirație terifiantă față de Philip Larkin și James Fenton. Adică, fără a o mai da prea mult la-ntors, acolo unde nu găsesc Tăcere, reținere și, mai presus de orice, ironie, nu prea găsesc nici poezie.

În cazul Frânghiei înflorite, volumul din 2012 semnat de Radu Vancu, nu putem începe nici o discuție fără a spune mai întîi că un asemenea consens național nu s-a mai întîlnit de la prima candidatură a domnului Iliescu. Au pierit, în genunea admirației comune, orgoliile, diferențele de abordare, au ars precum vitele la hecatombă polemici nu mai vechi de un an, iar cenușa s-a strecurat, sub forma ei de elixir miraculos, în alambicul unei comuniuni întru admirație. Nu foarte ușor de explicat atunci de ce m-am apropiat de volum cu mîini tremurînde și cu sufletul cît puricele, gata să gust din „una dintre cele mai puternice cărţi ale ultimei noastre generaţii de poeţi“ (Daniel Cristea-Enache).  Sau, măcar, „un moment important al poeziei româneşti de după 1989“ (Șerban Axinte). În general, cînd dau de asemenea coincidențe encomiastice, îmi vine în minte eseul lui James Wood despre Salman Rushdie și-mi reamintesc de ce îmi place să scriu de­spre cărți: pentru că le citesc altfel decît majoritatea criticilor de întîmpinare. 

Volum intenționat complex, construit pe trei planuri (dintre care două existențiale și unul textual), deloc lipsit de ambiție și nelipsit de imagini puternice, mi se pare, foarte pe scurt, schematic pînă la ariditate, forțat în mare parte, lipsit de poezie (sau, îmi iau precauții, de ceea ce am spus eu că înseamnă poezie pentru mine, în urma asumării unei anumite tradiții poetice) acolo unde rupe tăcerea urlînd, acolo unde umflă imaginea în loc să sugereze. Dacă sîntem de acord că poezie înseamnă maximă concentrare a limbajului și a viziunii, atunci, în cazul de față, mi se pare că volumul ratează total poeticitatea.

Pe de o parte, palierul oniric, al dezmățului imagistic, așezat formal pe structura unor terține (fără rimă, însă), vine să aducă în prim-plan strigoiul textual al unui tată dispărut. Dat fiind că vizita nocturnă presupune întotdeauna un ceremonial (atît în literatura folclorică, cît și în cea cultă, mai ales în cea de sorginte romantică), fragmentele de vizitațiune, pe lîngă structura fixă a terținelor, vin și cu o formulă fixă de incipit („Ce-ți spune unul dintre morții tăi / cei mai dragi, cel mai iubit dintre morți, / cînd te lasă inima să-l visezi:“), trecerea ideii între strofe fiind realizată formal prin enjambament. 

 Decantare a suferinței pierderii unui om drag (a Tatălui), partea onirică ezită între tratarea temei grave în registru ironic, voit coborît în ludic, și viziunea apocaliptică. Aici văd însă primul derapaj, pentru că resorturile ironice sînt atît de afișate în carnația poeziei, încît își ratează efectul : „Oamenii există și sînt buni./ Sufletele există bine mersi,/ culcușite în straturile cărnii // ca recidivistele în paturi supraetajate,/ tandre și caline homicide./ Iar de răspuns ți se va răspunde // răspicat, exact cînd spui înger / îngerelul meu ce mi te-a dat aerul/ se va crîmpoți, smuls // de peste lucruri ca ambalajul lucios / de pe un cadou demult promis,/ și dinăuntrul aerului va sări,// cu mișcări profesionale de stripperiță/ țîșnind din tort, îngerelul./ Cît o să-l privești gură cască, se va duce“ etc. etc.  Aceste încercări de miștocăreală, de tratare a suferin­ței în cheie minoră îmi par forme inutile de alint și o proastă abordare a poeziei în sine. Dacă orice elegie are ca obiect Moartea, iar în plan secund nu este altceva decît un autoportret, ironia scrîșnită (colorarea Disney) împinge discursul într-un kitsch care alterează însăși imaginea poetului.

Celălalt palier al volumului urmează, la rîndul său, două căi care se suprapun, dar numai pînă la un punct: proză curată (cîteodată eseistică), urmează întotdeauna uneia dintre vizitele nocturne. Sînt fie analize ale modului în care materia onirică maculează realitatea matinală, cea care ține de paradisul familial (de fapt, aici nu este nici o originalitate – Caillois vorbea despre „pungile de materie onirică“ ce străbat conștientul în timpul zilei, asemenea pungilor de apă dulce care traversează oceanele, păstrîndu-și compoziția), fie analize ale propriei poetizări, cea care survine vizitei nocturne. Metatextul conține și el o doză semnificativă de confesiune: „Un lucru pe care-mi vine greu să-l înțeleg: atunci cînd eram destrămat, în anii de după moartea lui, scriam poeme de dragoste policolore & diafane, dintre care destule au ajuns în Epistole pentru Camelia. Sigur, pe lîngă dragoste, atunci am avut vodca și jurnalele lui Kierkegaard. Pentru ca acum – cînd, dacă n-aș avea prejudecăți, aș spune-n gura mare că sînt fericit – să scriu poeme tanatofore, cu morți dragi care-mi vorbesc în somn. E drept, destule dintre poemele astea sînt cumva comice, cu morții spunînd lucruri trăsnite într-o scenografie colorată ca-n Walt Disney. Troli cîntînd cu voci de soprane printre morminte. Un musical cu un cimitir care începe să vorbească prin somn“.

Sincer să fiu, singurul lucru comic de aici mi se pare credința vocii metatextuale cum că ar scrie poeme comice. Nu sînt comice, sînt cel mult forțate, așa cum am scris mai sus și cum deja nu mai sper să se remarce din citatele oferite (nu mai sper, pentru că receptarea pare a se fi încheiat sub aparența unui triumf imperial). Încerc să pun degetul exact în punctul unde această carte mă face s-o închid. Iar acest punct se află, cred, la intersecția dintre lamentația neasumată (prin miștocăreala disneystică) și patetismul diurn. Pentru că acolo unde copilul prea iubit are „mînuțe și unghiuțe“ sau te întreabă cu „vocișoara“ lui nu știu ce, eu am ieșit definitiv (ca cititor) din literatură, și mă pot muta în zona blogurilor de tinere mame, de unde este decupat limbajul. La fel, acolo unde tragedia stoarsă din evenimentul biografic nu este bine învelită textual, nu este absolut deloc deghizată, iar critica de întîmpinare vorbeș­te despre „emoție“ și drama zguduitoare  care stă la baza unei cărți DE POEZIE (nu mă refer doar la volumul lui Radu Vancu), simt că ne-am întors în timp cu vreo două secole. Lucru ce bucură paseistul din mine, însă întristează cititorul de poezie modernă.