Emilian Galaicu-Păun despre "Frânghia înflorită"

În rubrica lui de la Europa Liberă, Emilian Galaicu-Păun a făcut o prezentare a Frânghiei înflorite.
Transcriu mai jos emoţionantul lui text.


 Mea culpa – prezint mult mai rar cărţi de poeme decât s-ar cuveni s-o fac: întâi, fiindcă cititorul de poezie are propriile lui antene, iar emisiunea noastră se adresează mai degrabă unui „public larg” (ierte-mi-se clişeul); şi doi, fiindcă nici volume de versuri excepţionale nu apar pe bandă rulantă.
Frânghia înflorită, de Radu Vancu, Casa de editură Max Blecher, 2012, ocupă în creaţia poetică a autorului sibian cam acelaşi loc pe care-l deţine, în Requiem-ul mozartian, Lacrimosa – comparaţie deloc hazardată, dacă ne gândim că volumele-i anterioare sunt bântuite de fantoma tatălui mort („un şomer alcoolic de 49 de ani/ [ce] şi-a pus aţa de gât”), pe care tot plângându-l, a ajuns iată să-l răscumpere, într-un ultim poem expiator ce-ţi taie răsuflarea.
Redactate în terţine (era să zic: danteşti!), cele 24 de cânturi, începând invariabil cu: „Ce-ţi spune unul dintre morţii tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morţi,/ când te lasă inima să-l visezi”, se împletesc într-un acord final de-o puritate de dincolo de cuvinte (vezi pag. 74), nu înainte însă de a lăsa cu limbă de moarte – literalmente, tatăl mort fiind cel care i se adresează, de dincolo de mormânt, fiului – o ultimă mărturie a trecerii sale prin viaţa unor oameni dragi:

„Noi, cei visaţi, ne înroşim de fericire,
ne coacem la căldura visului vostru,
se umflă încet-încet carnea pe oase

până când, poc! ca o floricică de porumb
înfloreşte carnea în care am învăţat să urâm,
sărind din tigaia de sicrie şi pocnind

de capacul cerului. El ridică din când în când
capacul tigăii şi priveşte fluierând bucuros
cum se rumenesc morţii-floricele”.

Folosind principiul contrapunctului, fiul (la rându-i, tânăr tătic) răspunde prin nişte scurte note de jurnal intim, din care reţinem: „După ce i-au luat cadavrul, sub ţeava unde atârnase tati a rămas sfoara de rafie. Am privit-o lung, moartea aştepta în ea precum mierea în flori…”. Ultimul cuvânt îi aparţine totuşi tatălui, ascultaţi-l:

„Noi, sinucigaşii, ne-am trezit fiecare
aşa cum ne-am făcut felul.
(…)

Eu am primit acelaşi maiou flendurit
în care m-am spânzurat
şi te aştept tot cu ştreangul la gât,

dar rafiei i s-a poruncit să înflorească,
iar Dumnezeu pictează fluturi
pe fiecare petală din ştreangul de flori,

atent de parcă mi-ar fi
cel mai bun prieten
bărbierindu-mă pentru nuntă”.

Altfel spus, Frânghia înflorită este nu doar „prima mare carte de poezie pe care o dă generaţia noastră [alias, 2000]” (Dan Coman), ci şi un cutremurător document uman al unuia „dintre cei mai importanţi poeţi români de azi” (Alexandru Muşina). Şi asta, deoarece: „cineva are scrisul în sânge şi sângele în scris”!