Doris Mironescu despre "Frânghia înflorită"

Doris Mironescu a publicat un text splendid în Dilemateca despre Frânghia înflorită.

Am avut norocul ca acest critic, cel mai pur şi eclatant urmaş al lui Lucian Raicu - citiţi-i extraordinara carte despre Blecher, Viaţa lui M. Blecher. Împotriva biografiei, şi vă veţi convinge -, să scrie primul (alături de Dragoş Varga) despre debutul meu de acum zece ani. Îi sunt recunoscător nu atât pentru faptul acesta, deja remarcabil, ci pentru detaliul uluitor că există. 

Doris Mironescu, Cum înfloreşte un poem

După Sebastian în vis (2011), poemationul nietzscheean al bebeluşului care „schimba lumea în poezie“, Radu Vancu a mai publicat, anul acesta, o carte splendidă, întîmpinată deja sărbătoreşte în presa literară ca aşteptata coming-of-age a unui mare poet. E vorba despre Frînghia înflorită, carte gîndită şi ea ca un singur şi amplu poem, un jurnal de vise feerice ale unui fiu care-şi aminteşte noaptea în somn de tatăl său, sinucigaşul, în timp ce el însuşi se descoperă un alt tată îndrăgostit de fiul său în „lumina chihlimbarie“ a copilăriei acestuia.

Ceea ce face Vancu este radical de nou şi uimitor de simplu, deşi evident că nimeni nu a făcut asta pînă acum. Mai întîi, el răstoarnă tiparul poemelor mai vechi, din Amintiri pentru tatăl meu (2010), conţinînd adresări melancolice ale eului saturnian către un tată pierdut în moarte. Acum, el produce nişte superbe prozopopei, sub forma unor vise în care „unul dintre morţii tăi / cei mai iubiţi, cel mai drag dintre morţi“ îi destăinuie fragmente din lumea de dincolo, în care locuieşte acum. Asta face din Frînghia înflorită un poem teologic, în care e cartografiat spaţiul „de interval“ al cimitirului, sau spaţiu-timpul dintre moarte şi Judecata de Apoi, perioada în care morţii zac visîndu-i pe cei dragi lăsaţi în urmă şi lăsîndu-se visaţi de ei. Sigur, teologia lui Vancu e una ludică şi apocrifă, dar e vorba de apocrife de cea mai bună calitate, ale unui Ioan Teologul din secolul XXI, colocvial şi hiperlivresc (e grozav cum Borges, Ion Mureşan, André Breton şi Ovidiu Nimigean, de pildă, sînt citaţi unul după altul şi unul prin altul). Viziunile apocaliptice ale lui Vancu nu sînt pline de îngeri fioroşi cu săbii şi trompete sau de călăreţi scheletici, ci de turme de îngeri care se joacă precum copiii, de suflete care se mîntuiesc într-o clipă, cum grăunţele de porumb înfloresc în tigaie, sau de Dumnezeu făcînd oameni de zăpadă din sufletele albe ale morţilor. Dar, cu tot jocul, sînt viziuni clare şi riguroase ca o dogmă, în care sub stratul de reverie calină şi compensatorie se ascund întrebări teribile, la care răspunsul e moartea: „Iar de răspuns ţi se va răspunde / răspicat, exact cînd spui înger / îngerelul meu ce mi te-a dat aerul / se va crîmpoţi, smuls / de peste lucruri ca ambalajul lucios / de pe un cadou demult promis“.

Dar, pe lîngă asta, Frînghia înflorită este şi un volum de o duioşie sfîşietoare şi periculoasă (nu întîmplător Cami se sperie de poemele veşnic tanatofore ale soţului ei şi-l somează să se oprească). Poetul cu nopţile bîntuite de „fericirea cumplită“ de a-şi întîlni tatăl mort este surprins, ziua, să constate că „i se fac semne“ à la Eliade sau Cărtărescu prin gesturile spontane ale fiului său de doar cîţiva ani. Fericirea de copii de grădiniţă a îngerilor dîndu-se pe lemnul sicrielor ca pe tobogane are ecou în fericirea lui Sebastian
chiuind de plăcere la locul de joacă; sau „turta de vorbe“ pe care-o molfăie morţii într-un alt vis este înspăimîntător evocată în clipa cînd Sebastian, în Carrefour, se repede fericit spre iepuraşii de turtă dulce. Şi traficul de emoţii are loc şi în sens invers: morţii sînt fascinaţi de existenţa celor de pe pămînt, îşi comentează unii altora viaţa personală, se uită la amintirile despre ei ca la nişte filme sau distrug paradisul cu bomba de uraniu a melancoliei, primită pe căi ilicite de la cei de-acasă.

Mai trebuie să spun şi că Frînghia înflorită e un poem el însuşi împletit cu desăvîrşit meşteşug contrapunctic din noaptea viziunilor de dincolo şi ziua fericirilor de aici, a poemelor şi a notelor de jurnal înţelepte şi jucăuşe, a tatălui şi a fiului, a morţilor şi a copiilor mici, a dragostei şi a spaimei. O împletitură îndrăgostită nu de propria artă, ci de posibilitatea de a o depăşi, brusc, printr-o miraculoasă inflorescenţă.