Matei Călinescu & Mircea Ivănescu

E 21 august, a trecut deja o lună.

În postarea trecută am vorbit despre Cântec de adormit elefantul; iată acum ce credea Matei Călinescu despre poemul acesta "u-lu-i-tor de frumos", cum spune un comentator anonim al postării anterioare.

Cu Matei Călinescu, prietenul lui arhetipal, Mircea Ivănescu făcuse de altfel o înţelegere: cel care moare primul îşi va aştepta prietenul undeva lână steaua Sirius. Ştiu sigur că acum, lângă Steaua Câinelui, e kief mare, doi prieteni exemplari pun o bază, cum îi plăcea lui M.I. să spună.

Aşadar, Matei Călinescu despre Mircea Ivănescu, având în vedere cântec de adormit elefantul:

Interesant e că ritualurile citaţioniste se regăseau şi la nivelul oral, în vorbirea de toate zilele a poetului, cel puţin cu prietenii, care ştiau la ce să se aştepte. La întrebările banale, de felul lui "Ce mai faci?", el răspundea aproape invariabil: "Ce să fac? Sunt un nenorocit, toată lumea dă cu picioarele în mine". În idiolectul lui familiar intrau o seamă de expresii şi cuvinte, cum ar fi "a malaxa", "a pune o bază" (cu varianta masculină "un bazedoff"), "zeiţă" (pentru persoane de sex feminin de vîrste diferite, atrăgătoare dar nu neapărat) sau superlative ironice de tipul "X e de departe cel mai mare om" (conţinînd traducerea literală a colocvialismului englez "by far"). Unele din acestea trec în poezie. (...)

Aş lua drept exemplu pentru felul cum procedează Mircea Ivănescu unul din colocvialismele idiosincratice ale unui grup boem din anii 1960 - mă refer la trio-ul alcătuit din poeţii Leonid Dimov şi Teodor Pîcă, împreună cu desenatorul Florin Pucă, trio ale cărui drumuri se încrucişau adesori cu acelea ale lui Mircea Ivănescu. (În 1973, apărea în tiraj limitat şi în format mare, bogat ilustrat de Florin Pucă, unul din fructele acestor întîlniri: volumul amintiri de Mircea Ivănescu şi Leonid Dimov.) Adevăratul autor al memorabilei formule "Orişicîtuşi de puţin contează enorm de mult", care se folosea de cîte ori venea vorba în interiorul grupului de ceva a cărui "importanţă" trebuia subliniată, era Teodor Pîcă. Se apela aproape ritual la această formulă cînd un membru al grupului solicita un împrumut bănesc (în scopuri etilice) de la un cunoscut aflat prin preajmă. Mircea Ivănescu a făcut din această expresie gramatical ciudată refrenul unui frumos poem din primul său volum, versuri (1968), şi anume cântec pentru adormit elefantul. (...)

La baza metaforicii întregului poem stă citaţia formulei care insistă asupra importanţei deosebite a unui lucru sau a unei acţiuni, aici aceea de a cînta un cîntec pentru adormit elefantul, care se identintifică fantasmatic cu poetul însuşi. Deşi citatul e neexplicit, ascuns, imposibil de reperat de un cititor neavizat, simplul fapt că-mi aminteşte împrejurarea din care a fost extras îmi readuce în minte - eu fiind, ca prieten al poetului, un cititor privilegiat - o definiţie largă şi jucăuşă dată de Umberto Eco postmodernului, conceput mai mult ca o categorie stilistică sau tipologică decît ca un mod de periodizare sau de segmentare a unui continuum temporal. În Postscriptum la Numele trandafirului, Eco defineşte postmodernul plecînd de la o distincţie între un tînăr (inocent, premodern) care ar face o declaraţie candidă de dragoste (,Te iubesc") şi un altul, conştient de faptul că o asemenea declaraţie ar părea azi banală, desuetă, şi pe de-asupra brutal de sinceră, şi care ar spune: "Te iubesc, cum ar zice ...", rostind numele unei cunoscute autoare de romane sentimentale. În cazul al doilea, caracteristic pentru paradigma postmodernă, sunt desigur posibile tot felul de variaţiuni pe tema că inocenţa limbajului a devenit imposibilă şi că tînărăul şi tînăra ştiu asta şi mai ştiu că şi celălalt ştie. Acolo unde modernul ar fi tăcut sau ar fi vorbit despre cu totul altceva, postmodernul spune ce are de spus recurgînd la stratagema citatului. Esenţială, "salvatoare" e citarea - care poate fi, la o extremă, directă şi clară, la cealaltă, aluzivă şi obscură, cu o infinitate de posibilităţi intermediare. S-a spus despre postmodernism că ar favoriza o poetică "citaţionistă", adesea ironic intertextuală, intercronică (inclusiv anacronică), interlingvistică, alteori serios neserioasă, sincer nesinceră, subtil ambiguă, folosind ludicul ca pe o mască mai mult sau mai puţin transparentă.

Evident, scriind aceste rînduri, mă gîndesc la poezia lui Mircea Ivănescu, de la care am pornit. Că el, cînd a început să-şi scrie poemele, către sfîrşitul anilor 1950, habar nu avea de un postmodernism care abia se infiripa în poezia anglo-americană, mi se pare un lucru cert. Structural el era însă postmodern. De aceea ne apare el azi, în România, ca un precursor - un precursor care desigur se ignora, precursorul fiind creat retrospectiv (cum explică Borges în eseul "Kafka şi precursorii săi") de către succesori care, fie că au fost influenţaţi de el, fie că nu, se recunosc în el şi sunt recunoscuţi ca atare. Fapt e că Mircea Ivănescu a descoperit pe cont propriu, ca pe o necesitate internă, citaţionismul - literal şi în toate sensurile.

Matei Călinescu, Citatul ca inocenţă regăsită, România literară, nr. 20/2006 (sau aici: http://www.romlit.ro/citatul_ca_inocen_regsit)